Arhive pe etichete: suprapopulatie

Pânza vieții

La început nu exista niciun loc unde viața putea să apară şi să se dezvolte iar puterile titanilor domneau peste tot, şi acestea erau focuri care izbucneau din măruntaiele pământului şi care aruncau bolovani grei în înaltul cerului, şi surpări uriaşe de dealuri întregi, căldura mistuitoare a soarelui şi apoi vântul puternic care aducea un frig pătrunzător şi adânc ca moartea. Întreaga lume se cutremura sub lovituri şi nu era nimeni care să audă sau să vadă acest spectacol maiestuos de forțe dezlănțuite ale naturii pentru că nimeni, nici cea mai mică plantă sau cel mai puternic animal nu puteau creşte şi trăi.

Iar zeii doreau ca lumea să fie plină de viață, pentru că ei erau protectorii vieții, şi atunci au țesut o pânză uriaşă, ca de păianjen, un văl întins pe care l-au aruncat peste întreaga suprafață a pământului. La fiecare nod al pânzei au aşezat câte o populație de animale sau plante, iar firele care legau nodurile erau legăturile ce se stabileau între aceste vietăți. Păşind pe această pânză cum umblă păianjenul pe pânza lui, animalele şi plantele erau protejate în fața forțelor titanice care le-ar fi spulberat altfel imediat. Unele dintre legături erau legături de mâncare, şi firul ei te putea duce de la o plantă oarecare la animalul care se hrănea cu acea plantă, şi apoi puteai ajunge la prădătorul acestui animal şi tot aşa. Alte fire erau de adăpost, aşa cum o pasăre poate să-şi facă cuibul într-un copac sau printre ierburile înalte din câmpie. Şi mai existau şi legături de colaborare, şi tot felul de alte legături şi relații. Pânza era suficient de mare şi întinsă cât să-i cuprindă pe toți, indiferent cât de grei sau de complecşi erau. De exemplu, un lucru curios era faptul că animale uriaşe precum balenele sau elefanții puteau păşi fără grijă prin mijlocul (sau vârful) pânzei, deşi marginile ei (sau straturile inferioare) erau formate din noduri aparținând unor vietăți foarte foarte mici, atât de mici că nu se puteau vedea cu ochii, doar li se ghicea existența, undeva sub pământ, în firele foarte subțiri din rădăcinile plantelor, lângă animalele moarte sau în corpul altora vii. Şi acestea erau de asemenea importante chiar dacă erau minuscule, deoarece ele formau picioarele pânzei, numite aşa pentru că aici se prindea pânza vieții de materia nevie, fie ea pământ, piatră, lumină sau apă.

Şi viața se dezvolta în voie şi trăia bine pe această pânză a vieții. Şi oamenii se numărau şi ei printre aceste vietăți şi trăiau şi ei bine ca toți ceilalți. Erau animale pe care oamenii le vânau pentru mâncare şi altele de la care aveau nevoie de blană sau dinți. Alte animale sau plante nu erau bune de mâncat dar chiar şi aşa, ele lăsau urme prin pădure sau prin deşert şi oamenii luau de la aceste urme informații despre vreme sau viitor sau despre cum e cel mai bine să trăiască. Oamenii puteau venera unele animale sau unii copaci ca totemi, iar pe altele le ignorau. Dar chiar dacă erau nepăsători față de unele soiuri sau nici nu ştiau de existența lor, prin mijlocirea pânzei toate erau legate de toate, puteai să ajungi uşor de la un nod la altul dacă ştiai să te foloseşti de firele care le uneau. Pânza vieții oferea hrană, protecție, stabilitate şi bunăstare mentală. Fiecare lua câte ceva şi dădea altceva la schimb.

În lumea cealaltă pânza vieții era asemănătoare cu cea din lumea aceasta şi era şi diferită în alte locuri, dar era aceeaşi pânză care înconjura lumea peste tot. Toți cei care visau sau călătoreau în cealaltă lume o puteau vedea, iar şamanii şi oamenii înțelepți spuneau că o pot vedea când vor, chiar şi cu ochiul liber, ca pe ceva care se suprapune peste o imagine care există deja şi o susține şi dezvăluie ceva nou despre ea. Ei spuneau că pânza nu avea vârf sau margine, că nu avea centru propriu-zis dar putea să-şi aleagă un centru oriunde sau să aibe o grămadă de centre în acelaşi timp, că învelea totul şi semăna cu o sferă sau tavă dar nu era nici una dintre ele, că nu era nici un nod mai important decât altul, şi că nici un om nu putea să o descrie vreodată cel mai bine pentru că era dincolo de capacitatea de imaginație a ochilor şi puterea de înțelegere şi descriere a minții omeneşti. Dacă oamenii aveau o problemă se rugau zeilor. Aveau zei în formă de animale şi de frunze sau care semănau cu ei sau alții care nu semănau cu nimeni. Dar la fiecare sărbătoare sau înmormântare sau când cineva era bolnav, şamanii se duceau în lumea cealaltă, la zei sau în lumea morților, pentru a căuta răspunsuri. Ei navigau în bărci pe fire care curgeau ca nişte râuri sub pământ sau se cățărau pe fire ca nişte copaci şi ajungeau în cer. Şi de acolo se întorceau cu sfaturi şi leacuri, şi apoi le mulțumeau zeilor cu ofrande şi cântece, iar dacă zeii nu doreau să-i ajute oamenii ascultau de alegerea lor şi se împăcau până la urmă şi cu această situație.

Dar Cel Care Are Multe Nume era nemulțumit că aproape nimeni nu-i cerea ajutorul şi era gelos pe ceilalți zei şi pe atenția pe care o primeau. El şi-a propus să aducă sfârşitul celorlalți zei şi să schimbe lumea o dată pentru totdeauna, iar când ura şi amărăciunea lui au ajuns suficient de mari, a făurit o armă nemaipomenită, cea mai puternică armă care a existat vreodată. Şi şi-a ales un trib cărora le-a spus că dacă îi vor cere ajutorul, el le va da ceva care îi va face stăpânii lumii, şi ei o vor supune până în cele mai îndepărtate colțuri şi tot ce există va tremura de frica lor, ei nu vor avea de ce să se mai teamă şi nu vor mai avea nevoie de zei şi de legile lor. Aceştia au acceptat şi primind arma în sufletul lor s-au transformat după firea ei. Au dezgropat vechile neînțelegeri şi au redeschis pricinile cu duşmanii lor. Întăriți de noua lor achiziție, au reuşit să înfrângă şi să alunge triburile cu care se războiau de obicei. Apoi au început să le asuprească şi pe cele prietene deoarece se credeau acum mult mai diferiți față de ceilalți. Faima lor creştea şi cei care mai cutezau să le stea împotrivă erau repede înfrânți şi alungați.

Dar pentru că pretutindeni unde mergeau întâlneau triburi care fie îi atacau fie nu acceptau să asculte de ei, oamenii cu arma au hotărât să vadă cât de mult îi poate aceasta ajuta şi întări. Aşa că nu s-au mai mulțumit cu teroarea ce le-o purtau toți ceilalți oameni ci au început să-i omoare, unul câte unul şi trib după trib, pe măsură ce le veneau în cale. Dacă luptai cu ei erai înfrânt şi exterminat, dacă le cădeai în genunchi şi le cereai îndurare puteai fi exterminat sau dus în sclavie, după toanele stăpânilor lor din ziua aceea. Dar ei nu s-au oprit aici, pentru că voiau să vadă limitele puterii lor, doreau să cunoască cât de puternică era arma pe care o primiseră. Au atacat animalele, mai întâi pe cele de care se temeau, şi le-au exterminat pe toate. Apoi s-au întors împotriva animalelor pe care le mâncau şi le-au transformat în sclavi, iar pe toate celelalte de care nu aveau nevoie au început să le nimicească. La fel au făcut cu copacii şi florile de pe câmp.

Cu fiecare populație de animale, plante sau oameni care erau exterminate dispărea un nod din pânza vieții. Pânza era fermecată să se vindece singură, şi pe măsură ce dispărea câte un nod, firele rupte încercau să se unească între ele, unul în prelungirea celuilalt, şi s-o facă întreagă din nou. Acolo unde două fire se chinuiau să se unească apărea un alt fel de nod, unul care în loc să transmită informația mai mult o bloca. Oamenii care călătoreau în Celălalt Tărâm nu puteau trece de aceste noduri diferite, care în loc să fie punți şi confluențe, erau tuneluri înfundate şi râuri secate. Astfel, cei care mai căutau înțelepciunea şi vitalitatea folosindu-se de canalele rețelei au avut tot mai puține drumuri pe care să umble şi au devenit tot mai izolați şi însingurați.

În acest timp aroganța celorlalți i-a adus în pragul nebuniei. Erau stăpânii lumii şi nu mai aveau nevoie nici măcar de zei. Pe măsură ce distrugeau nodurile apăreau găuri în pânză şi prin ele se vedeau bogățiile cele mari, care stăteau ascunse sub pământ, în cer şi peste tot în lumea nevie. Acestea i-au îmbătat şi i-au orbit cu strălucirea lor pe oamenii care primiseră arma. Ei spuneau „De ce să împărțim Pământul cu toate celelalte vietăți, noi şi-aşa suntem mai puternici acum, ceilalți să se mulțumească cu mai puțin pentru că noi acum, nemaiatacându-ne nimeni, avem mai mult timp ca să ne dezvoltăm pe alte direcții şi să inventăm tot felul de alte lucruri care să ne facă viața mai uşoară, şi asta cere mai multă energie. Noi vrem bogățiile şi resursele lor, ei şi-aşa nu ştiu pe ce comoară stau şi nici nu au la ce o folosi. E dreptul nostru să le luăm”.

Erau aşa de orbiți în mândria lor că au uitat care era rolul pânzei vieții, acela de a-i proteja de forțele devastatoare ale titanilor, forțe care erau prea puternice pentru o făptură aşa mică şi firavă ca omul. De cele mai multe ori oamenii nici nu ajungeau să-şi dea seama de existența acestor forțe până nu se confruntau cu influența lor. Au început să fie tot mai neliniştiți şi mai nefericiți în viața de zi cu zi. Erau mai tot timpul cu mintea în altă parte sau trişti sau furioşi, şi nu râdeau decât ca să-şi mascheze disperarea. Sufereau de mania ucigaşului care vedea peste tot umbrele victimelor lui încercând să se apropie de el şi să-l apuce. Se simțeau tot timpul atacați şi credeau că răspunsul la această amenințare este să devină tot mai puternici, să folosească şi mai mult arma blestemată. Puteau acum să elimine noduri din pânză şi să rupă legături mult mai repede decât reuşeau acestea să se refacă. Pânza care înainte era ca o cămaşă de zale pentru războinic semăna acum cu o cârpă zdrențuită care flutura în vânt fără stabilitate şi formă.

Tribul oamenilor cu arma se răspândise pe tot globul, peste tot pe unde se întindea la început pânza vieții stăpânea acum cultura morții. Foarte puține noduri mai erau în jurul acestui trib. Fără protecția şi siguranța pe care ți-o dă comunitatea şi lipsiți de posibilitatea de a atenua şocurile de-a lungul fostelor fire de legătură, oamenii erau loviți acum direct de forțele titanice care stăpâniseră lumea la început, focul, cutremurele, foametea, lumina orbitoare, bolile şi alți duşmani invizibili.

La sfârşit o adiere foarte slabă de vânt a rupt şi nodul pe care se dezvoltase tribul de oameni puternici şi l-a aruncat în neființă de parcă nici nu existase vreodată.

–––––––––-
Are legătură:

De ce să respecți biodiversitatea

Protest anti avort

Zilele trecute, la amiază, prin caniculă şi praf, am întâlnit un tânăr care umbla în sus şi-n jos prin fața unei maternități purtând pe el o pancartă: „Avortul este crimă împotriva umanității. Aici se ucid copii prin avort chirurgical şi medicamentos”. Şi un cap de mort. L-am întrebat de ce singur şi mi-a spus că aşa simte el acum şi că uneori mai vine cu alți colegi din ceva asociație.

Această formă de protest era felul lui de a-şi exprima dezacordul față de o anumită practică din societate. Dar să protestezi împotriva avortului, dincolo de impactul vizual sau eficacitatea pe care o are, e de fapt o încercare de a elimina sau ameliora un simptom. Mai bine elimini cauzele şi nu vor mai fi avorturi, simplu.

Avortul e un răspuns la o sarcină nedorită. Există două motive principale pentru care o sarcină e nedorită, fie nu ai mijloacele materiale să creşti un copil fie persoana respectivă nu e pregătită mental să aibe un copil.

Cu toate acestea, cele mai multe avorturi se petrec în țări considerate dezvoltate. E posibil ca în țările sărace să fie mai multe avorturi şi să nu fie înregistrate, sau ar fi mai multe avorturi dar nu există mijloacele medicale pentru efectuarea lor şi de aceea au o natalitate aşa de mare. Sărăcia e o problemă endemică a societății noastre şi nu va fi eliminată câtă vreme există civilizație, deşi sună contradictoriu.

Rămâne a doua şi principala cauză a sarcinilor nedorite, insuficienta pregătire mentală şi intelectuală. Cred că majoritatea oamenilor fie nu ştiu în ce condiții se fac copiii (cu fecundarea şi ciclul şi restul) sau cum să folosească mijloace contraceptive, fie nu sunt în deplinătatea facultăților mentale în momentul actului sexual (că sunt beți sau drogați).

Deci o informare uniformă şi la obiect, până înțelege fiecare om, cu privire la „chestiunile sexuale”. Eliberare sexuală, fără pudoare şi pseudo-concepții morale despre ruşine, păcat, plăceri diavoleşti şi restul miturilor culturale. Dacă interesul pentru sexualitate al unui copil nu este satisfăcut printr-o informare concretă şi responsabilă nu înseamnă că el îşi va pierde acel interes, ci doar că va începe să caute răspunsuri în altă parte. Şi din nefericire tocmai aceste răspunsuri sunt date de societatea de consum, înlocuind şi îmbrăcând relațiile naturale cu produse artificiale şi materiale.

Am mai observat că bărbații formează de departe majoritatea militanților împotriva avortului. Şi nu o fac aproape deloc din grijă pentru femei ci dintr-un motiv pur cultural. Sunt militanți pentru societatea patriarhală, prin apelul la valori religioase sau la definiția standard a familiei nucleare ca fundament al societății.

Patriarhatul în formele avansate (statele şi religiile din ultimele sute de ani) se bazează pe faptul că femeile lui trebuiesc ținute într-un stadiu de ignoranță şi supunere (fizică dar mai ales mentală). Copiii pe care îi nasc nu le aparțin, ei sunt ai bărbatului, ai societății, destinați să ajungă muncitori şi soldați. Nu numai copiii nu sunt ai femeii, dar nici măcar femeia nu îşi mai aparține pentru că şi ea este educată să facă parte din cultura violenței. Încearcă să scape din închisoarea patriarhală, şi dacă nu reuşeşte se abandonează (printre altele) în relații ocazionale, alcool sau droguri, şi cu judecata tulbure nu se mai gândeşte că e posibil să rămână însărcinată.

„Avortul este crimă împotriva umanității”. Nu i-am cerut detalii protestatarului, dar mă gândesc că nu se referea la întreaga specie umană ca totalitate a indivizilor ci la umanitate ca şi condiție a naturii umane, o proprietate care ne defineşte şi ne oferă demnitate. Dar din acest punct de vedere, şi să aduci pe lume o ființă care nu se poate dezvolta în condițiile optime pentru specia din care face parte şi care nu se poate bucura de întreaga paletă a experiențelor umane e tot crimă împotriva umanității. Pentru că ai născut ceva ca să sufere pentru restul vieții.

Pustnicul

Dezamăgit de decadența valorilor și degenerarea principiilor pe care o vedea în fiecare zi în orașul în care trăia, un om a întors spatele acestei lumi și s-a retras în mijlocul unei păduri din afara orașului. „S-a dus în pustietate” au spus ceilalți oameni. Acolo însă, departe de luminile și zgomotul de care fugise, a descoperit un alt fel de viață, una care pulsa plină de energie, nou și liniște în același timp. După câțiva ani de trăit în „pustietate”, acest om a ajuns să fie complet integrat în ciclurile și legile ei. Soarele îl trezea dimineața și luna îl adormea noaptea. Ploaia și vântul îi ofereau răcoare, râul îi dădea câtă apă avea nevoie, stâncile și copacii uriași îi ofereau adăpost iar păsările și animalele pădurii îi aduceau mâncare. Ceilalți au auzit de exilatul de la oraș și au început să-i spună „pustnicul care vorbea cu Dumnezeu”.

Viața la oraș era tot mai grea, mai apăsătoare și mai asurzitoare. Ceilalți se simțeau tot mai copleșiți și mai înghesuiți, așa că mulți oameni au început să vină la el căutând liniște și speranță. Ei s-au organizat pentru a fi mai eficienți, așa că peste puțin timp au apărut în jurul pustnicului o casă de oaspeți, un restaurant, un birou de relații cu publicul, un mall cu o parcare încăpătoare și o sală de proiecții dotată după ultimele cerințe tehnice. În ziua celei mai importante sărbători a anului, în mijlocul concediului de vară, o mulțime de arhitecți, ingineri, avocați, jurnaliști, designeri și întreprinzători s-au adunat să-l asculte pe înțelept despre adevăratul sens al existenței și despre ce înseamnă o viață trăită în virtute și transcendență, departe de lumea nebună și în mijlocul naturii. Dar la ora stabilită pentru începerea conferinței, acesta nu a mai venit să ia cuvântul. Dispăruse. Le-a lăsat doar un mesaj pe o foaie de hârtie: „Am plecat în pustie. Dacă mai veniți după mine vă adun pe toți într-o sală și îi dau foc”.

Masele

Elvetienii au ceasuri foarte bune. Ceasurile lor sunt garantate sa functioneze perfect mai multe zeci de ani, poate chiar peste viaţa unui om. Evident sunt foarte scumpe si se gasesc foarte greu. Dar vin chinezii, care sunt mici, multi si identici. Ei fac un ceas electronic si cu curea de cauciuc. Sau fac un ceas al carui aspect exterior (‘design’-ul) seamănă izbitor cu cel al unui ceas elvetian, este chiar la fel, fără nici o diferenţă. Acelaşi nume de firmă, aceeaşi siglă, aceleaşi culori şi dimensiuni. Mecanismul însă este chinezesc şi asta îl face să fie mult mai ieftin. Acest ceas nu va functiona decât vreo 2-3 luni. Chinezii nu fac doar vreo 20-30 de asemenea ceasuri, ci inundă piaţa cu milioane, sute de milioane, miliarde de asemenea nimicuri. Pentru că lumea le cumpără. Oamenii ar vrea să aibă toti ceasuri elvetiene dar nu pot si astfel isi cumpara ceasuri chinezesti. Sunt ieftine si le iei de la coltul străzii. Toti stiu ca sunt de proastă calitate dar nu asta contează. Contează că ceilalti oameni au si ei ceasuri chinezesti.

Aşa sunt si oamenii. Cu cat sunt mai multi cu atat sunt mai mediocri.  Ne-am fi asteptat ca o populatie numeroasă să aibă mult mai multe elemente valoroase si conştiente în cadrul ei, dar nu este aşa. Ceea ce dovedeste incă o data că oamenii nu sunt decât niste animale laudaroase. Cu cât sunt mai mulţi cu atâta sunt mai inconstienti; ei consuma mult si se multumesc cu tot felul de prostii. Ursul polar este împărat pe teritoriul lui. Vânează aproape orice fel de vietuitoare [cel putin] terestră care trăieşte la pol. Atunci când se apropie un alt urs, îsi apără teritoriul chiar cu preţul vieţii. Dacă sunt însă prea mulţi urşi, teritoriul fiecăruia se restrânge. Atunci ei sunt forţaţi să se tolereze reciproc. Adeseori preferă să nu mai flămânzească zile întregi şi să-şi caute singuri hrana. Mai bine se duc împreună la periferiile oraşelor şi mănâncă ce găsesc în gunoaie. Spunem atunci că urşii polari s-au civilizat.