Arhive pe etichete: societatea tribala

Copilăria şi educația

Copilăria şi educația unui om civilizat sunt marcate de momente de violență din partea autorității (societatea, şcoala, părinții, alți copii) îndreptate către copil la o vârstă prea mică pentru ca acesta să înțeleagă anumite concepte sau să fie capabil de anumite raționamente. El nu ştie de ce e abuzat, mintea lui doar a înregistrat fără să înțeleagă scopul şi motivația abuzului. Ideea proastă de la care se porneşte este că dacă un copil s-a născut are deja un creier perfect format şi trebuie doar învățat amănuntele treburilor.

Evoluția cerebrală continuă mulți ani după naştere. Asemeni fiecărui alt individ din fiecare altă specie, şi copilul are nevoie de anumite condiții de mediu, condiții generale şi specifice (caracteristice speciei lui). Dacă aceste condiții se întâlnesc în copilărie, procesul de învățare, dezvoltarea egoului şi a conştiinței decurge de la sine, fără probleme, copilul învață natural ce are de învățat, interesul pentru un anumit lucru sau obicei i se trezeşte pe parcurs, treptat, nu trebuie să-i spună cineva ce să facă (trebuie să faci asta, trebuie să înveți asta, trebuie să fii aşa, trebuie să aştepți asta).

Dacă însă cultura pe care trebuie să i-o induci copilului este una nenaturală, construită artificial, în alte scopuri decât bunăstarea grupului şi a individului, copilul va avea dificultăți de învățare, nu va accepta noul set de reguli pentru că simte că nu sunt în regulă, nu e ceea ce se aştepta el, mintea lui nu e pregătită să învețe acele reguli. Atunci ele trebuiesc impuse prin violență, fie că e vorba de forța brută şi amenințarea bătăii sau de violență psihologică, deprivare afectivă, şantaj emoțional, îndoctrinare etc. Acesta e un abuz. Oamenii care abuzează au fost abuzați în copilărie (reciproca nu e întotdeauna adevărată). Pentru că violența reprezintă ceva ce copilul nu aştepta, el n-o înțelege şi în restul vieții va încerca să descopere care a fost rolul acelei violențe la care a fost supus în copilărie. De asta se întoarce la ea, e un comportament pe care în primul rând nu îl înțelege şi îi caută explicația, şi în al doilea rând violența e un model care funcționează pentru el într-o situație dată; nu caută în mod deosebit să schimbe răspunsul violent la un anumit stimul pentru că pentru el acesta e răspunsul normal la acel stimul, asta i s-a întâmplat lui şi până când nu conştientizează de ce i s-a întâmplat violența continuă să creadă că repetarea violenței e comportamentul normal.

Un om civilizat (domesticit) nu e un robot. El va căuta toată viața reîntoarcerea pe drumul pe care s-ar fi dezvoltat armonios, şi în fiecare moment instinctele lui tribale luptă să iasă din subconştient şi să se alinieze cu superegoul, eliminând conflictul psihic cu care suntem atât de obişnuiți. Ca să funcționezi după parametrii sistemului nu trebuie ca eul tău să fie identic cu Cultura-Mamă şi să-ți fie conştiința programată în întregime ca softul unui robot. E suficient să ai anumite segmente-cheie în minte care să nu-ți aparțină, segmente care ți-au fost programate prin violență în copilărie şi în fața cărora conştiința se opreşte şi apoi trece pe pilot automat, segmente în care nu tu gândeşti ci Cultura-Mamă. Automatismele acestea pot fi respectul sau frica de instituții (în funcție de clasa socială în care ai crescut), comportamentul în fața autorității (dacă i te supui automat, dacă te revolți apoi, dacă o conteşti în cele mai mici detalii), sexualitatea, credințele religioase sau atitudinea față de un pat nefăcut.

Vârsta la care copiii încep şcoala devine tot mai mică, de la şapte la şase, cinci, patru ani. Nu dintr-o conspirație satanică ci pentru că sistemul are încă nevoie de oameni care să funcționeze după cum îi trebuie lui. Pe măsură ce conflictul dintre eul cultural şi eul tribal se intensifică, indivizii şi apoi familiile devin tot mai disfuncționale şi acestea creează la rândul lor copii tot mai disfuncționali. Psihologia şi pedagogia ne arată că un copil dintr-o familie disfuncțională are mari şanse să ajungă disfuncțional la rândul lui, şi că rădăcinile problemelor sunt tot mai înapoiate în timp, tot mai adânci în vârsta pre-şcolară. De-asta sistemul se implică tot mai mult în educația copiilor, spre vârsta la care aproape ei nici nu ştiu că există şi când încă din punct de vedere biologic nu s-au format toate „punțile cerebrale” în creier, să se copieze în mintea copiilor dinainte ca influența părinților să apuce să se manifeste. E normal pentru el, de-asta îi spunem sistem, the man, societatea sau lumea asta, în loc să nu-i spunem nicicum.

Oamenii fac parte dintr-o specie de mamifere sociale care trăiesc în sistemul familiei extinse. Aşa au trăit maimuțele, apoi s-au coborât din copaci şi au trăit tot în familie extinsă, apoi s-au făcut hominizi organizați în familie extinsă şi Homo sapiens tot în familie extinsă a trăit, până când tribul nu a mai contat. În aglomerațiile urbane oamenii erau forțați de cultură să trăiască laolaltă chiar dacă erau din triburi diferite. După apariția specializării şi a scrisului bătrânii nu au mai fost utili. S-au organizat apoi în bresle, asociații, s-au legat prietenii bazate pe ideologii şi preferințe muzicale. Familia s-a restrâns tot mai mult, în perioada națională şi modernă a ajuns la familia nucleară (tata, mama şi copiii), apoi tata, mama şi un copil, apoi unul din părinți şi un copil, mame-surogat,  copii orfani, două mame sau trei tați. Încercări ale lui sapiens  de a-şi reface tribul. Cât timp un copil nu creşte în familia extinsă el va fi incomplet, va căuta ceva restul vieții, iar sistemul îi va oferi întotdeauna câte un răspuns, mai multă regularizare, mai multă educație, o modificare aici sau acolo.

Charles Eisenstein vorbea de scăderea randamentelor marginale. Aceeaşi lege se aplică şi aici: sistemul educațional devine mai invaziv în copilăria omului încercând să-i prevină viitoarele defecte de caracter, rezultatele vor fi tot mai departe de ceea ce se aştepta şi se impune un control tot mai mare pentru a obține rezultate tot mai mici. Eul singur e prea slab să reziste şi s-ar abandona Culturii-Mamă, automatismului, maşinii. Din fericire e trezit din letargie de eul tribal care îl atacă, îl ajută, îl construieşte şi-l deconstruieşte neîncetat.

–––––––––––

Mai multe detalii:

Cultura-Mama

Masina din cap

Disonanța cognitivă

Anunțuri

Despre copiii si durerile negrilor

„In general beciuanii tin foarte mult la copii. Copilasul care se zbenguie printre picioarele oamenilor mari cand acestia stau la masa va capata negresit o bucatica buna. Dragostea beciuanilor pentru copii se datoreste probabil si modului lor patriarhal de viata. Orice copilas strain gasit pe teritoriul lor devine bunul intregii comunitati si faptul este imediat adus la cunostinta sefului. Baietii sunt mai doriti decat fetele. Negrii ii striga pe parinti dupa numele copiilor.  Pe primul nostru baiat l-am botezat Robert si dupa nasterea lui bastinasii ii spuneau doamnei Livingstone – pe care o cheama Mary – Ma-Robert, adica mama lui Robert.

Burii stiu din experienta ca nici o lege privind urmarirea sclavilor fugari nu poate avea putere in aceasta tara salbatica, unde prizonierilor adulti le e atat de lesne sa fuga. De aceea ei obisnuiesc sa ia in robie numai copii mici, care pot sa-si uite parintii si sa ramana pentru totdeauna sclavi. In casele burilor am vazut numerosi sugaci rapiti din satele indigenilor; […]

Printre bacweini bantuie foarte putine boli. Tuberculoza, scrofuloza, cancerul si holera sunt necunoscute, iar nevrozele si hidropizia cerebrala – foarte rara. Acum vreo douazeci de ani toata tara a fost bantuita de variola si pojar, care a secerat foarte multe vieti. […] Locuitorii unui sat ce fusese pustiit de o forma rebela si pernicioasa a bolii au folosit ca material pentru prepararea vaccinului puroiul unui bolnav la care infectia era deosebit de virulenta. Nu ma pot dumiri nici azi cum le-a venit in minte ideea vaccinarii; trebuie sa spun ca bacweinii practicau asemenea vaccinari inca de pe timpul cand n-aveau nici un fel de contact – nici direct nici indirect – cu europenii. […]

Ori de cate ori am fost nevoit in caz de boala sau accidente sa recurg la interventii chirurgicale, toti bastinasii, barbatii ca si femeile, au suportat durerea fara sa se schimonoseasca si fara sa scoata acele urlete care inaintea folosirii cloroformului in salile de operatie provoca adesea lesinuri printre tinerii studenti medicinisti. Femeile indigene se mandresc cu rezistenta lor la durere. Cand eram rugat sa scot un spin din piciorul unei fetite, o auzeam pe mama ei spundu-i: „Nu uita Ma, tu esti femeie si femeile nu plang”. Pentru un barbat lacrimile sunt o adevarata rusine. Odata s-a intamplat sa trec prin apropierea unei fantani adanci din desertul Kalahari in clipa cand un baietas care se jucase la marginea fantanii a cazut inauntru si s-a inecat. Dupa ce a devenit limpede ca nu exista nici o speranta de salvare, tatal copilului a inceput sa planga amarnic. Era manifestarea unei dureri sfasietoare si a fost singura data cand am vazut un bastinas plangand.”

(David Livingstone – Calatorii si cercetari in Africa de Sud).

Plansul este o adaptare evolutiva umana prin care cel care plange transmite semnalul ca renunta la lupta si ca se lasa in voia celuilalt sau asteapta ajutor din partea celorlalti. Din cauza asta este cu atat mai oribil comportamentul parintilor care continua sa-si abuzeze copii obligandu-i sa se opreasca din plans (sau considerand ca prin plans incearca sa-i manipuleze), cand de fapt copilul incearca sa opreasca agresivitatea indreptata impotriva sa din partea adultului. Mai mult, femeile nu pot dormi daca in camera se aude un copil plangand.  O femeie pe care o enerveaza cand copilul ei se smiorcaie isi neaga instinctul matern si natura umana.

Germani

„Neamul suebilor este cel mai mare şi mai războinic dintre toți germanii. Se spune că suebii au 100 de districte, din care scot în fiecare an câte 1000 de oameni înarmați pe care-i duc la războaie în afara granițelor. Ceilalți rămân acasă şi se îngrijesc de hrana lor şi a celor plecați, iar peste un an, la rândul lor, pleacă la război în locul celor dintâi, care rămân acasă. În felul acesta nu se întrerupe nici agricultura, nici tehnica şi practica războiului. De altfel, la ei nu există proprietate privată şi nimeni nu poate rămâne mai mult de un an de zile în acelaşi loc pentru a-l cultiva. Consumă puțin grâu, hrănindu-se mai ales cu lapte şi carne; se îndeletnicesc mult cu vânătoarea. Acest fel de viață, datorită alimentației, exercițiilor zilnice şi libertății în care trăiesc (încă din copilărie nu sunt supuşi la nici o obligație sau disciplină şi, în general, nu fac nimic contra voinței lor) îi fortifică şi le dă o statură uriaşă. În afară de asta, cu toată clima rece, s-au obişnuit să se scalde în fluvii şi să se îmbrace numai în piei, care din cauză că sunt prea scurte, lasă descoperită o mare parte a corpului.

Negustorilor le îngăduie să vină la ei mai mult pentru a avea cui să vândă prăzile de război decât din dorința de a importa ceva. Germanii nu importă nici măcar cai […]

Suebii socotesc că cea mai mare glorie pentru un trib este ca dincolo de granițele lui să existe ținuturi pustiite cât mai întinse: aceasta dovedeşte că un mare număr de triburi n-au putut rezista forței lui.”

– Iuliu Cezar, Despre războiul galic, Cartea a IV-a, 1-3