Arhive pe etichete: societatea patriarhala

Despre copiii si durerile negrilor

„In general beciuanii tin foarte mult la copii. Copilasul care se zbenguie printre picioarele oamenilor mari cand acestia stau la masa va capata negresit o bucatica buna. Dragostea beciuanilor pentru copii se datoreste probabil si modului lor patriarhal de viata. Orice copilas strain gasit pe teritoriul lor devine bunul intregii comunitati si faptul este imediat adus la cunostinta sefului. Baietii sunt mai doriti decat fetele. Negrii ii striga pe parinti dupa numele copiilor.  Pe primul nostru baiat l-am botezat Robert si dupa nasterea lui bastinasii ii spuneau doamnei Livingstone – pe care o cheama Mary – Ma-Robert, adica mama lui Robert.

Burii stiu din experienta ca nici o lege privind urmarirea sclavilor fugari nu poate avea putere in aceasta tara salbatica, unde prizonierilor adulti le e atat de lesne sa fuga. De aceea ei obisnuiesc sa ia in robie numai copii mici, care pot sa-si uite parintii si sa ramana pentru totdeauna sclavi. In casele burilor am vazut numerosi sugaci rapiti din satele indigenilor; […]

Printre bacweini bantuie foarte putine boli. Tuberculoza, scrofuloza, cancerul si holera sunt necunoscute, iar nevrozele si hidropizia cerebrala – foarte rara. Acum vreo douazeci de ani toata tara a fost bantuita de variola si pojar, care a secerat foarte multe vieti. […] Locuitorii unui sat ce fusese pustiit de o forma rebela si pernicioasa a bolii au folosit ca material pentru prepararea vaccinului puroiul unui bolnav la care infectia era deosebit de virulenta. Nu ma pot dumiri nici azi cum le-a venit in minte ideea vaccinarii; trebuie sa spun ca bacweinii practicau asemenea vaccinari inca de pe timpul cand n-aveau nici un fel de contact – nici direct nici indirect – cu europenii. […]

Ori de cate ori am fost nevoit in caz de boala sau accidente sa recurg la interventii chirurgicale, toti bastinasii, barbatii ca si femeile, au suportat durerea fara sa se schimonoseasca si fara sa scoata acele urlete care inaintea folosirii cloroformului in salile de operatie provoca adesea lesinuri printre tinerii studenti medicinisti. Femeile indigene se mandresc cu rezistenta lor la durere. Cand eram rugat sa scot un spin din piciorul unei fetite, o auzeam pe mama ei spundu-i: „Nu uita Ma, tu esti femeie si femeile nu plang”. Pentru un barbat lacrimile sunt o adevarata rusine. Odata s-a intamplat sa trec prin apropierea unei fantani adanci din desertul Kalahari in clipa cand un baietas care se jucase la marginea fantanii a cazut inauntru si s-a inecat. Dupa ce a devenit limpede ca nu exista nici o speranta de salvare, tatal copilului a inceput sa planga amarnic. Era manifestarea unei dureri sfasietoare si a fost singura data cand am vazut un bastinas plangand.”

(David Livingstone – Calatorii si cercetari in Africa de Sud).

Plansul este o adaptare evolutiva umana prin care cel care plange transmite semnalul ca renunta la lupta si ca se lasa in voia celuilalt sau asteapta ajutor din partea celorlalti. Din cauza asta este cu atat mai oribil comportamentul parintilor care continua sa-si abuzeze copii obligandu-i sa se opreasca din plans (sau considerand ca prin plans incearca sa-i manipuleze), cand de fapt copilul incearca sa opreasca agresivitatea indreptata impotriva sa din partea adultului. Mai mult, femeile nu pot dormi daca in camera se aude un copil plangand.  O femeie pe care o enerveaza cand copilul ei se smiorcaie isi neaga instinctul matern si natura umana.

Protest anti avort

Zilele trecute, la amiază, prin caniculă şi praf, am întâlnit un tânăr care umbla în sus şi-n jos prin fața unei maternități purtând pe el o pancartă: „Avortul este crimă împotriva umanității. Aici se ucid copii prin avort chirurgical şi medicamentos”. Şi un cap de mort. L-am întrebat de ce singur şi mi-a spus că aşa simte el acum şi că uneori mai vine cu alți colegi din ceva asociație.

Această formă de protest era felul lui de a-şi exprima dezacordul față de o anumită practică din societate. Dar să protestezi împotriva avortului, dincolo de impactul vizual sau eficacitatea pe care o are, e de fapt o încercare de a elimina sau ameliora un simptom. Mai bine elimini cauzele şi nu vor mai fi avorturi, simplu.

Avortul e un răspuns la o sarcină nedorită. Există două motive principale pentru care o sarcină e nedorită, fie nu ai mijloacele materiale să creşti un copil fie persoana respectivă nu e pregătită mental să aibe un copil.

Cu toate acestea, cele mai multe avorturi se petrec în țări considerate dezvoltate. E posibil ca în țările sărace să fie mai multe avorturi şi să nu fie înregistrate, sau ar fi mai multe avorturi dar nu există mijloacele medicale pentru efectuarea lor şi de aceea au o natalitate aşa de mare. Sărăcia e o problemă endemică a societății noastre şi nu va fi eliminată câtă vreme există civilizație, deşi sună contradictoriu.

Rămâne a doua şi principala cauză a sarcinilor nedorite, insuficienta pregătire mentală şi intelectuală. Cred că majoritatea oamenilor fie nu ştiu în ce condiții se fac copiii (cu fecundarea şi ciclul şi restul) sau cum să folosească mijloace contraceptive, fie nu sunt în deplinătatea facultăților mentale în momentul actului sexual (că sunt beți sau drogați).

Deci o informare uniformă şi la obiect, până înțelege fiecare om, cu privire la „chestiunile sexuale”. Eliberare sexuală, fără pudoare şi pseudo-concepții morale despre ruşine, păcat, plăceri diavoleşti şi restul miturilor culturale. Dacă interesul pentru sexualitate al unui copil nu este satisfăcut printr-o informare concretă şi responsabilă nu înseamnă că el îşi va pierde acel interes, ci doar că va începe să caute răspunsuri în altă parte. Şi din nefericire tocmai aceste răspunsuri sunt date de societatea de consum, înlocuind şi îmbrăcând relațiile naturale cu produse artificiale şi materiale.

Am mai observat că bărbații formează de departe majoritatea militanților împotriva avortului. Şi nu o fac aproape deloc din grijă pentru femei ci dintr-un motiv pur cultural. Sunt militanți pentru societatea patriarhală, prin apelul la valori religioase sau la definiția standard a familiei nucleare ca fundament al societății.

Patriarhatul în formele avansate (statele şi religiile din ultimele sute de ani) se bazează pe faptul că femeile lui trebuiesc ținute într-un stadiu de ignoranță şi supunere (fizică dar mai ales mentală). Copiii pe care îi nasc nu le aparțin, ei sunt ai bărbatului, ai societății, destinați să ajungă muncitori şi soldați. Nu numai copiii nu sunt ai femeii, dar nici măcar femeia nu îşi mai aparține pentru că şi ea este educată să facă parte din cultura violenței. Încearcă să scape din închisoarea patriarhală, şi dacă nu reuşeşte se abandonează (printre altele) în relații ocazionale, alcool sau droguri, şi cu judecata tulbure nu se mai gândeşte că e posibil să rămână însărcinată.

„Avortul este crimă împotriva umanității”. Nu i-am cerut detalii protestatarului, dar mă gândesc că nu se referea la întreaga specie umană ca totalitate a indivizilor ci la umanitate ca şi condiție a naturii umane, o proprietate care ne defineşte şi ne oferă demnitate. Dar din acest punct de vedere, şi să aduci pe lume o ființă care nu se poate dezvolta în condițiile optime pentru specia din care face parte şi care nu se poate bucura de întreaga paletă a experiențelor umane e tot crimă împotriva umanității. Pentru că ai născut ceva ca să sufere pentru restul vieții.

Patologia puterii

Starea naturală a lucrurilor este una ordonată după legile naturale, dar chiar şi acestea sunt supuse acțiunii entropiei, atunci când creşte dezordinea, starea de agitație a elementelor unui sistem. Scopul puterii este de a restabili ordinea. Aceasta se poate înfăptui prin acțiunea unor legi ecologice care vizează suprapopulația, inundațiile, mediul etc; o lege compensatorie, prin care se manifestă puterea, nu este permanentă, nu caracterizează un ecosistem în întregul lui ci doar un eveniment extrem, eveniment care tocmai prin extremitatea sa ne dezvăluie starea normală a ecosistemului.

Acesta este şi scopul puterii ca manifestare umană, acela de a restabili un echilibru, o ordine prezentă în starea obişnuită a speciei sau comunității umane dar care atinge din când în când valori sau cazuri extreme. Atunci se manifestă puterea, prin diverşi judecători (sfatul bătrânilor, consultarea zeilor sau violența retributivă). După manifestarea puterii, deci după reinstaurarea ordinii inițiale şi a echilibrului, autoritatea puterii dispare şi la fel agenții ei. Cu alte cuvinte instituția care impune puterea nu e permanentă.

Odată cu apariția Statului, puterea s-a permanentizat. Puterea nu a mai fost văzută cu rolul ei inițial de restabilire a ordinii ci a devenit un scop în sine. Obținerea şi menținerea puterii reprezintă într-un Stat o direcție mai importantă decât bunăstarea socială.

Nu ştiu dacă a fost o schimbare bruscă de mentalitate, de la concepțiile tribale la cele din civilizație. E posibil ca puterea ca scop în sine („der Wille zur Macht”) să fie o tendință intrinsecă a naturii umane şi motivul pentru care ea nu putea fi menținută prea mult în comunitățile tribale e deoarece e limitată puternic de alți factori. În Mesopotamia existau condiții prielnice pentru a apărea o situație în care puterea să rămână permanentă.

Unele din aceste condiții ar fi:
-surplusul de alimente (deci oameni care nu lucrează, caută să facă altceva)
-specializarea tehnologică (şi de aici e doar un drum scurt până la concepții de genul „zeii i-au ales pe ăia să semene, pe ăia să facă oale şi pe ăia să fie şefi)
-sedentarismul (un mediu de resurse mai stabil decât în comunitățile nomade, care erau supuse continuu unor provocări care necesitau „oameni puternici”; în comunitățile sedentare, un lider recunoscut putea să-şi transmită privilegiile mai uşor către fiul său de exemplu, iar acesta, trăind într-un mediu mai puțin dinamic, nu trebuia să demonstreze live că e la fel de puternic ca tatăl său)
-o societate impersonală determinată de creşterea exponențială a populației specifică societăților agricole (e mult mai uşor să-ți impui autoritatea – prin violență sau înşelăciune – unor oameni pe care nu îi cunoşti personal, decât asupra unor oameni care îți sunt prieteni sau rude).

E o tendință naturală a omului să accepte puterea. Acceptând puterea, el speră să dobândească un echilibru pe care nu îl poate găsi singur. Aşa a fost zeci de mii, poate sute de mii de ani. De la apariția Statului încoace, un individ nu înțelege că această tendință a lui naturală e exploatată de indivizi care nu urmăresc decât satisfacerea nevoii lor personale de a avea puterea. În civilizație (Statul agricol), puterea nu mai are rol de antagonist al dezordinii ci de a se menține pe sine, adeseori creând dezordine pentru a avea apoi un motiv de manifestare.

Două exemple care ilustrează foarte bine ideea că puterea nu mai este ceva care serveşte tuturor ci e ceva care trebuie păstrat de către autorități cu orice preț, chiar dacă contravine binelui comun (pe care puterea susține că îl serveşte). Primul vine din Imperiul Aztec iar al doilea din Imperiul Otoman. Chiar dacă Imperiul Aztec nu îşi are originea în Sumer, el este civilizație deoarece societatea era ierarhizată, baza hranei era în agricultură şi avea violența înrădăcinată la temeliile sale.

În 1519, Fernando Cortez şi conchistadorii săi sunt primiți în Tenochtitlan, capitala imperiului, unde sunt tratați cu mari onoruri de către azteci. Profitând de faptul că mexicanii au atacat o colonie spaniolă şi au omorât şapte soldați, Cortez îl forțează pe Montezuma să-şi părăsească palatul şi să se mute unde erau cazați spaniolii, ceea ce echivala practic cu o arestare şi transformarea lui Montezuma într-un rege marionetă. Cortez i-a executat patru căpetenii arzându-i de vii pentru ceva ce el însuşi poruncise (sau măcar încuviințase). Când află de un complot împotriva spaniolilor, inițiat de nepotul său şi de alți seniori de la curte care îl acuzau de laşitate, Montezuma ordonă ca aceştia să fie arestați şi orice ostilitate să înceteze. Deşi i-a fost oferită libertatea, el refuză în repetate rânduri şi preferă să rămână captiv, apoi acceptă să plătească tribut Spaniei şi oferă spaniolilor importante cantități de aur, inclusiv tezaurul tatălui său. Mai târziu, după ce au început luptele, Montezuma le-a vorbit mexicanilor din închisoarea sa îndemnându-i să se oprească. Dacă se poate spune că arestarea s-a făcut sub amenințarea cu moartea, următoarele fapte ale lui Montezuma au fost dictate direct de frica lui de a nu pierde puterea, fiind de acord cu orice fel de colaborare şi acceptând orice comandă primea de la spanioli, indiferent dacă era considerată trădare sau umilință de către supuşii săi. Pentru el interesul imperiului şi a societății sale nu mai conta deoarece acestea se identificaseră cu interesele personale.

În casa regală otomană s-a practicat o politică de infanticid şi fratricid. Deoarece între 1402 şi 1413 Imperiul a fost în război civil pentru succesiunea la tron, Mehmet al II-lea a hotărât ca fiecare sultan să-şi omoare frații imediat după obținerea tronului, indiferent dacă aceştia erau sau nu o amenințare serioasă (cei mai mulți erau minori), pentru a nu favoriza fărâmițarea imperiului. Sultanul Mehmed al III-lea şi-a omorât astfel cei 19 frați plus câteva concubine însărcinate care fuseseră ale tatălui său. După ce a hotărât ca Selim al II-lea să-i urmeze la tron, Soliman Magnificul a dispus uciderea celorlalți fii ai săi. 61 de prinți au murit între secolele XIV-XVIII datorită acestei practici. Când nu se practica fratricidul, era înlocuit cu izolarea într-una din camerele haremului, unde prizonierii putea sta mai multe zeci de ani, ajungând chiar să-şi piardă mințile. Puterea era mai importantă decât familia.

Antisemitism si antifeminism

Ce legătură există între antisemitism şi opresiunea femeilor?

Ambele fenomene au acelaşi mod de a se forma. Ambele sunt expresii de dominaţie a unei societăţi patriarhale cu specific european şi creştin.

Una din ideile fundamentale ale antisemitismului este că evreii sunt oameni fără ţară, oameni care nu pot înţelege iubirea de Ţară şi nu au şi nici nu pot simţi legătura metafizică ce se creează între teritoriul natal şi sânge (doctrina numită în perioda nazistă Blut und Boden). De asemenea pentru că nu pot simţi această legătură ei sunt duşmanii ei.

Despre femei se spune şi se crede adesea că sunt fiinţe incapabile de autoguvernare. Nu-şi pot crea existenţa prin proprie iniţiativă şi putere şi au astfel nevoie de bărbat pentru a coordona şi organiza viaţa femeii pentru că ea nu poate şi nu ştie să coordoneze şi organizeze o suită de lucruri importante cum ar fi educaţia ei şi a copiilor, căsătoria, locul de muncă, vestimentaţia şi conduita privată şi publică etc.

Înainte de a decreta că un anumit grup (evreii şi respectiv femeile) e incapabil de ceva, i-a fost interzis grupului să practice activităţi care ar putea să demonstreze contrariul ideii discriminante.

Astfel prima oară evreilor le-a fost interzis să cumpere pământ. Neavând pământ al lor pe care să trebuiască să-l lucreze generaţie după generaţie nu-şi puteau dezvolta acea legătură spirituală cu ţinutul natal (în măsura în care ea există). Au fost forţaţi astfel să-şi găsească alte mijloace de supravieţuire. La fel şi femeile, prima oară le-au fost interzise o serie de drepturi pe care bărbaţii le aveau din start. Apoi ele au devenit incapabile să facă ceva ce de multe ori era interzis prin lege sau tradiţie.

Cu alte cuvinte interzice-i cuiva să fugă şi după aia declară-l inferior ţie că nu poate să fugă.

Abia pe la sfârşitul secolului XVIII evreii au început să primească dreptul de a poseda legal pământ (şi dacă ţin bine minte în România abia după 1878). Acum au ţara lor (de drept sau nu) şi văd că luptă pentru ea la fel de intens ca naţionaliştii europeni din secolul XIX.