Arhive pe etichete: istoria sistemului

RĂSPÂNDIREA CIVILIZAȚIEI (foarte pe scurt)

Cadru sălbatic, decor african, un sat de negri. În jurul satului e o pădure, nu departe  se întinde savana. Din pădure se aud tot felul  de sunete, păsări, apă care curge, sălbăticiuni, lianele atârnă până aproape de acoperişurile colibelor.

Povestea începe la amiază. E căldură mare, doi negri abia ce s-au trezit şi acum stau la umbră vorbind despre toate cele. Unul din ei e fiul şefului de trib. Aseară au avut petrecere mare: fiul şefului omorâse un leu cu mâinile goale şi şi-a asigurat astfel succesiunea. În locul gol din mijlocul satului se văd încă urmele chefului, coji de fructe şi oase aruncate pe jos, o maimuță se coboară dintr-un copac, se apropie încet de grămada de resturi şi începe să mănânce dintr-un fruct. Ăştia nici n-o bagă în seamă, se uită la ea plictisiți. Erau aproape dezbrăcați, aveau cercei în nas şi în urechi şi pieptul şi gâtul le erau acoperite de tatuaje. Vorbeau de tot felul de chestii, ce au de gând să facă mai încolo, cât de proşti sunt ăia de peste râu, o bârfeau pe una care prea se dăduse în spectacol aseară…

Deodată îşi întrerup conversația şi se uită țintă spre intrarea în sat de unde se apropiau două arătări ciudate, doi bărbați îmbrăcați în rochii negre din cap până-n picioare, ba aveau şi pălării pe cap, tot negre.

Vin misionarii.

„Vă aducem vestea cea bună!”, începe unul dintre ei.

„Nu vă este cald, aşa îmbrăcați în negru ziua la amiază?”

„Ba da, ba da, dar nu se cuvine să ne dezgolim trupul că ne îndeamnă la păcat, suferința ne aminteşte să fim vigilenți!” răspund misionarii.

„???”

Încep să le povestească despre Dumnezeu, ăştia nu înțeleg decât că în cer e un tată bătrân şi bun.

„Ce face el în cer, nu ştie că strămoşii sunt pe fundul lacului?”

„Nu nu, el i-a creat pe strămoşi şi locuieşte în cer, de unde ne apără de diavol”.

Când vine vorba de diavol ăştia încep să mai înțeleagă, au şi ei diavoli mulți care trăiesc prin toate locurile şi le tot joacă feste. Nu prea se încred în vorbele misionarilor, că e suficient să te rogi la tatăl mare din cer ca să te scape de diavol, ei ştiu că trebuie să fugi de el, să te aperi cu pietre, talismane şi vrăji. Mai încolo discuția devine şi mai anevoioasă.

„Fiul lui Dumnezeu s-a sacrificat pentru tot felul de păcate, a făcut-o pentru noi!”

„Bun, şi cu ce mă ajută pe mine moartea lui?” întreabă unul dintre negri.

„ Tu nu vrei să fii salvat, nu-i aşa că vrei să fii mântuit?”

„Ce-i aia?”

„Nu-i aşa că vrei răsplată în lumea de dincolo? Aici suferi, lumea e rea, e degenerată, eşti înconjurat de durere şi suferință”.

Negrii nu pricep mare lucru, lor le place lumea lor aşa cum e şi nu vor s-o schimbe. Au multe neplăceri dar nu înțeleg de ce nu te poți bucura când ai ocazia să te simți bine, de ce să vrei să mori şi să te duci într-o altă lume unde să faci lucrurile plăcute pe care aici trebuie să le tot amâni?

Al doilea misionar nu spunea nimic. Găsise pe jos o piatră şi o studia cu atenție. Îi întreabă pe sălbatici de piatră şi ăştia îi spun că poate să şi-o păstreze, ei mai au destule, nu au nevoie de ea, doar copiii se joacă cu pietrele astea. Până la urmă misionarii pleacă dezamăgiți, nu înainte de a promite că se vor întoarce negreşit.

Nu apucă negrii să se gândească bine la discuție că pe poarta satului intră un alt personaj ciudat. Ăsta era singur, dar şi el era îmbrăcat nepotrivit, foarte inconfortabil, cu pantofi eleganți, sacou negru şi cravată asortată, nu mai putea de cald nici el.

Vine capitalistul.

„Am venit să vă fac bogați pe toți!”

„Suntem bogați deja. Toți”.

„Nu nu, sunteți săraci dar veți fi mai bogați decât ați visat vreodată. Am venit să vă cumpăr pământul, cu bani grei, tocmai ce-am aflat că e plin cu minereu de fraierit. Am făcut deja actele, trebuie doar să semnați aici…”

„Ce-i aia cumpărat?”

„Ce-s ăia bani?”

„Vrei să spui că îți trebuie pietrele alea de fraierit de care nimeni n-are nevoie? Măă, tu vrei să ne fraiereşti”.

„Pietrele acelea sunt foarte valoroase. Vă dau bani pe ele, cu bani vă puteți cumpăra o grămadă de chestii de care aveți nevoie, care să vă facă viața mai uşoară”

Dar viitorului şef de trib nu-i place ideea banilor. Nu înțelege cum poți fi valoros dacă ai multe bucăți de piatră sau de hârtie. E ca şi cum ultimul din trib, un bătrân senil care nu mai poate vâna şi adună nuci toată ziua, ar deveni brusc cel mai important din trib pentru că în loc să împartă nucile le-ar strânge pe toate la el în colibă. Unde e onoarea în asta? Şi ce ar putea învăța copii de la el, dacă el nu poate decât să strângă nuci?

Sălbaticii nu vor să vândă. O zi întreagă, capitalistul încearcă în zadar să-i convingă, „Nu se poate anula, am tăiat deja chitanța!”. Până la urmă se lasă păgubaş şi pleacă, nu înainte de a-şi umple valiza cu minereu de fraierit şi suveniruri tribale. Iese pe poarta satului bucuros de cadouri, promițându-le ăstora că se va întoarce cu bani mulți şi câteva din lucrurile foarte folositoare pe care şi le vor putea cumpăra cu ei.

Nu s-a îndepărtat capitalistul bine că în sat apare un grup de prospectori. Aceştia erau toți bărbați serioşi, aprigi şi încruntați, nu aveau timp şi chef de vorbe. Fără să le adreseze negrilor un singur cuvânt, încep să-şi ridice un cort în mijlocul satului şi să-şi instaleze instrumentele şi uneltele. Negrii îi privesc cu uimire, nu înțeleg ce vor să facă şi sunt foarte curioşi față de sculele şi armele lor, ținându-se totuşi la distanță. Când o femeie mai curioasă din fire se apropie mai mult de grupul prospectorilor, aceştia o alungă cu pietre şi înjurături, strigând-o „maimuță împuțită” şi chemând câinii să-i apere. După câteva ore de forfotă şi roboteală, după săpat, cărat, spart, cioplit, mutat, plănuit şi măsurat, se termină şi ziua de lucru iar prospectorii se adună la masă unde încep să consume alcool şi să se distreze înjurându-se unul pe altul. Pe lângă faptul că nu i-au salutat pe bătrâni şi pe şeful tribului, aceşti bărbați îndobitociți de muncă şi băutură nu aveau nici un pic de respect pentru zei, făcându-şi nevoile pe stâlpul spiritelor. După câteva pahare bune, prospectorii observă că femeia mai curioasă din fire are şi ea țâțe şi o invită cu ei la masă.

Când bărbații din trib s-au hotărât să ia atitudine, a doua zi către dimineață, era deja prea târziu. În timpul nopții prospectorii, beți, au început să caute prin toate colibele după fraierit, fildeş şi piei de animale, trezind copiii din somn şi speriindu-i cu strigătele lor. Pe femeia care era mai curioasă din fire au găsit-o mai încolo, în nişte tufişuri, era moartă şi batjocorită, iar cineva i-a scrijelit pe frunte cu cuțitul cuvântul „curvă”. Războinicii din trib s-au pus pe vânătoarea de capete, omorând majoritatea prospectorilor, şi doar câțiva au scăpat cu fuga.

Undeva mai încolo, într-o tabără militară, în cabina colonelului, colonelul e la birou, iar în fața lui, stând într-un fotoliu e unul din misionari, iar capitalistul se plimbă prin cameră gesticulând nervos:

„Sunt sălbatici domnule, doar cu puțin mai evoluați decât animalele. Nu poți vorbi cu ei, nu au nici cele mai elementare elemente de civilizație. Am încercat cu frumosul, am încercat să ne înțelegem ca oamenii, m-am oferit să le cumpăr pământul la suprapreț, dumneavostră ştiți cât costă pământul prin părțile astea, sinucidere curată, dar ei nu şi nu, că pământul e plin de spirite şi nu vor să le supere. Iar acum mi-au omorât jumate din echipă, să-i mănânce probabil sau să îndeplinească cine ştie ce ritual de-al lor”

Colonelul se întoarce spre misionar ca şi cum ar aştepta o confirmare a celor spuse de investitor.

„E adevărat, spune acesta, sunt pe o treaptă inferioară a organizării sociale. Nu au noțiunile de bază în ce priveşte educația, viața familială, igiena, nu au conceptul de cultură, lege, datorie, de Dumnezeu sau morală ce să mai vorbesc. Cu greu am reuşit să mă înțeleg cu ei… Se poate totuşi, cu multă muncă şi sacrificii din partea noastră putem să-i aducem pe drumul cel bun…”

Capitalistul: „Ce sacrificii, ce drum, ce bun, mai uşor e să dresezi nişte câini decât sălbăticiunile astea! Aveți idee, domnule colonel, în ce situație ingrată sunt eu acuma, aveți idee câți bani va trebui să cheltuie Compania cu înmormântarea morților, despăgubirea văduvelor, o nouă campanie în presă pentru a reduce la tăcere criticile tree-huggerilor, o nouă sesiune de training pentru alți prospectori…”

„Eu vă înțeleg revolta şi suferința dar trebuie să mă înțelegeți şi dumneavoastră pe mine. Nu sunt un adept al violenței şi îmi doresc şi eu să am o ieşire la pensie liniştită, că doar sunt om la urma urmei. Dar în primul rând sunt obligat de jurământul de soldat să urmez ordinele, iar eu fără ordine de sus nu pot întreprinde nimic de capul meu. Decizia nu e în mâinile mele ci în ale Guvernului”.

Compania a contactat Guvernul iar acesta a trimis Armata peste Sălbatici.

Povestea se termină când se lasă seara.  În locul pădurii e acum o groapă uriaşă. La marginea ei e un sat de barăci înconjurat de garduri. Muncitorii şi-au terminat lucrul şi se îndreaptă spre casă. Un negru bătrân, îmbrăcat în haine sărăcăcioase primite de la o asociație caritabilă, stă pe nişte trepte şi bea în tăcere ceva alcool dintr-o sticlă cu etichetă, abia mai schimbând câte-un cuvânt din când în când cu vreun muncitor. De mult nu mai au ce să-şi spună. Aproape nimeni nu-şi mai aminteşte că odată, demult, bătrânul a omorât un leu cu mâinile goale. În mijlocul satului sunt aruncate pe jos tot felul de gunoaie şi ambalaje. Un şobolan iese de sub o baracă şi se apropie de gunoi căutând ceva de mâncare. Din baraca de sub care a ieşit se aud glasuri de copii. Profesorul lor e un preot la prima generație de predare, tânăr şi mulțumit că elevii lui prind repede lecțiile.

„Deci, copii, de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să-L trimită pe Fiul său pe pământ?”

„Pentru ca să ne mântuiască din robia păcatului în care omul cade din nou şi din nou”

„Și de ce trebuie ca El să ne mântuiască?”

„Pentru că lumea e rea şi plină de suferință. Dacă vom duce o viață bună, în cer ne aşteaptă o lume plină de bunăstare şi lipsită de griji”.

Anunțuri

Intoarcerea fiului risipitor

Pornind de la un articol despre regula de aur revizuită („ceea ce le faci celorlalți, îți faci de fapt ție”), m-am gândit la ce înseamnă această regulă pentru mine şi am încercat s-o raportez la diverse tradiții spirituale şi culturale de-a lungul istoriei. Ştiam de pe vremea când eram creştin de regula de aur (varianta lui Isus, „Iubeşte-ți aproapele ca pe tine însuți”) şi că este cea mai importantă poruncă, mai importantă decât cele 15. La prima vedere „ceea ce le faci celorlalți, îți faci de fapt ție” mi se pare ceva foarte general şi vag, ca şi cum nu ar fi ceva practic. Nu ştiu cum s-o aplic în viața de zi cu zi, aşa că m-am gândit că această regulă poate fi judecată cel mai bine după urmările ei, şi cu cât acestea sunt mai imediate şi mai clare cu atât regula de aur este mai prezentă în conştiința mea, şi cu cât urmările legii sunt mai îndepărtate de tine cu atât ți-e mai greu să aplici legea (pentru că nu mai eşti aşa de implicat personal), deci momentul şi felul în care primeşti tu feedbackul faptelor tale vor determina viitoarele tale acțiuni. Şi pentru că prin religie am aflat prima dată de regulă şi majoritatea oamenilor se raportează la ea ca la o învățătură religioasă, i-am găsit patru moduri principale de manifestare.

În tradițiile animiste există credința că oamenii, plantele, animalele şi diferite obiecte au viață şi o anumită substanță universală şi magică (mana, numen, seidh etc) iar unele au identitate sau personalitate. Cuvântul principal aici este legătură. Omul animist trăieşte într-un univers în care totul e o manifestare a vieții, şi acționează în funcție de conexiunile dintre entitățile enumerate mai sus. Se raportează la animale sau plante sau locuri de la egal la egal, „vorbeşte” cu ele şi le „ascultă” voința, când cere ceva e gata să ofere altceva la schimb, dacă nu oferă ceva acum se aşteaptă să i se ceară mai târziu, iar în lumea lui, răspunsul vine foarte repede, faptele sale se întorc la el sau la ceilalți din trib aproape imediat (comparat cu nivelul la care suntem noi obişnuiți să aşteptăm şi să planificăm). Mai mult, după moarte spiritul porneşte la drum într-o călătorie periculoasă printr-un peisaj mitic, în care se întâlneşte cu tot felul de personaje şi la diferite etape are nevoie de cei care au rămas în lumea aceasta să-l sprijine şi să-l îndrume, şi dacă reuşeşte ajunge în cele din urmă în lumea strămoşilor. Aici aşteaptă o anumită perioadă de timp după care îi vine rândul să se întoarcă în lumea noastră, odată cu un nou născut din acelaşi trib. Dacă te comportai onorabil în viață, cunoscuții tăi îşi vor da interesul să-ți ofere un ritual corect şi puternic, îşi vor aduce aminte de tine mult timp şi te vor chema peste generații la o nouă viață. Era în interesul tău să ai grijă de mediu şi de cultura tribului, de numele şi onoarea pe care o vei transmite copiilor tăi şi de care la un moment dat în viitor vei avea ocazia să te bucuri din nou.

Luând lucrurile cronologic, a apărut apoi o variantă modificată a acestei reîncarnări, în India, în care după moarte te întorceai tot în acest pământ, puteai fi plantă, animal sau om, inclusiv cerşetor, țăran sau pirat. În plus aveai posibilitatea să te reîncarnezi în altă comunitate. Dar lumea în care trăiai se schimbase mult. Aveai mai multe responsabilități, mai multe necazuri, ți-era foame sau aveai boli cărora nu le înțelegeai rostul, trebuia să lucrezi toată ziua pentru alții şi abia îți rămânea şi ție ceva. Trăiai într-o societate impersonală, mai tot timpul te loveai de oameni pe care nu-i cunoşteai şi cantitatea de informație crescuse prea mult pentru ca tu să mai înțelegi rostul fiecărui ritual pe care erai învățat să-l faci. Legea de mai sus a devenit mai ambiguă, nu mai erai sigur de urmările exacte ale faptelor tale şi „opțiunile” de reîncarnare erau cumva mai îndepărtate personal de tine (vei avea alt mod de viață sau altă cultură). Suferința a devenit endemică, era o proprietate de bază a vieții. Şi animiştii sufereau, dar spre deosebire de ei, în civilizație se presupunea că suferi în mod implicit prin simplul fapt că exişti, by default. Dacă tu spuneai „sunt nefericit” nu era nimic neobişnuit, comunitatea nu se oprea din rutina zilnică să vadă care-i problema ta, fiecare suferea. Ceea ce eşti în viața aceasta este o consecință a vieților tale anterioare, şi pentru a te elibera de suferință ai nevoie de inițiere, de o căutare care ea însăşi reprezenta un întreg mod de viață, şi nu putea fi realizată de oricine. Regula de aur era înscrisă cu litere de aur în mintea ta, dar devine tot mai mult o dorință, o utopie, şi o uiți din vedere pentru că ai alte legi, imediate şi cotidiene, care te apasă mai greu. În tradițiile din India sau China se vorbeşte de iluminare, detaşare şi armonie, dar deja acestea sunt stări la care doar puțini pot ajunge pentru că omul era copleşit sub nevoia satisfacerii nevoilor de bază.

Pe lângă aceasta, în Asia de Vest au apărut credințe un pic diferite, dar care pe de altă parte reprezentau o îndepărtare şi mai mare de la viziunea animistă în care totul era conectat integral. În noile credințe termenul principal era mântuire, şi prin el se exprimă izolarea uriaşă pe care omul o simte față de lume. Realitatea s-a scindat în două, una exclusiv bună şi cealaltă exclusiv rea. Dumnezeu sau zeii erau în altă lume, iar aceasta e cea rea şi trebuie să scapi din ea cu orice preț, nu mai e nimic pentru tine aici. Răsplata sau pedeapsa felului cum ai aplicat regula de aur erau ceva mult prea îndepărtate de tine, erau în lumea cealaltă, fără nici o legătură cu legile naturale de pe planeta asta şi într-o comunitate complet diferită de cea în care trăiai. Regula de aur exista şi în credințele mântuirii, dar ca şi ceva prea abstract, nu ştiai cum se aplică exact, consecințele ei nu erau practice, nu ştiai ce e lumea aialaltă şi cum te vei raporta la Dumnezeul ăla mare şi tare, cu alte cuvinte această lege nu te stimula cu nimic să îți pese de mediul în care trăieşti sau de bunăstarea celorlalți. Din partea ta, a nefericitului în căutarea mântuirii, cu cât dispărea lumea asta mai repede cu atât mai bine, iar ceilalți erau în competiție directă cu tine.

Spre deosebire de animism, în aceste două tipuri de credințe apăreau din când în când mari gânditori, sfinți, asceți care au ajuns la un nivel ridicat de inițiere, modele demne de urmat. Printre învățăturile şi faptele lor se poate întrezări nivelul primitiv de relaționare cu celelalte ființe vii, în care toate sunt de importanță egală în fața legii, iar pentru tine ca om celelalte ființe sunt subiecte cu care poți rezona în egalitate: Chuang Tze care nu ştia dacă e Chuang Tze sau fluture (şi episodul cu peştii) sau Sfântul Francisc de Assisi care predica păsărilor. Dar aceştia erau deja cazuri prea specializate, era peste puterile oamenilor obişnuiți să ajungă la nivelul lor, erau prea ignoranți pentru a înțelege şi transcende cultura.

Cea mai virulentă şi violentă tradiție a mântuirii e creştinismul, şi din lupta care s-a dat pentru uciderea lui se naşte următoarea interpretare a regulii de aur, modernismul (consumism, spiritualitatea=0, ateism, darwinism social). Lumea asta e tot ce există, tu eşti propriul tău scop, nu eşti decât un animal egoist, lumea e doar o resursă care ori e nevie ori e inferioară, neevoluată. Acum totul e o competiție şi pot să încalc regula de aur că nu voi fi pedepsit. Din cauza etapelor anterioare omul crede că urmările acestei legi i se aplică doar după moarte, şi cum în viziunea modernă după moarte nu e nimic, poți să nu respecți regula deloc. Omul nu mai este creatorul culturii, e prea slab pentru a se ridica deasupra ei şi devine un obiect dominat de aceasta, un mijloc prin care cultura se autoreproduce. Cultura creează omul pentru cultură.  Eu, omul, nu mai înțeleg ce-i cu lumea şi legile ei, inclusiv regula de aur, dar cultura mă înțelege pe mine, ştie că sunt confuz pentru că sunt o creație imperfectă, un produs de prelucrat.

Dar odată cu dezvoltarea ştiinței, la cunoştințele vechi s-au adăugat altele noi, alte aplicații ale legii şi descoperim în fiecare zi moduri foarte diferite în care ceea ce facem se întoarce la noi în timpul vieții şi cauze ale nefericirilor noastre în felul cum au trăit cei de dinainte. Poate nu ne place lumea asta, dar toate ştiințele ne arată cum tot ceea ce facem se întoarce asupra noastră. Aici, acum şi imediat. Cum îți creşti hrana îți influențează sănătatea, cum ai crescut îți influențează cele mai importante aşteptări din restul vieții, cum te îmbraci sau cum vorbeşti la interviu determină rezultatul interviului mai mult decât ceea ce ştii, ceea ce vezi determină cum vezi. Primeşti un flux continuu de informații despre relații şi conexiuni de care nu ştiai că există deşi erau în tine dintotdeauna.

Într-un anumit fel, poate că ne întoarcem de unde am plecat, la un fel de animism, pentru că totul se arată a fi conectat şi influențat, la o nouă concepție despre ceea ce te face să fii om şi ce e lumea. Această concepție nu are un nume propriu, altul decât „lumea” sau „aşa e”, „aşa vedem noi”, la fel cum nici primitivii nu aveau un termen special pentru filozofia cu care vedeau ei lumea. Poate că asta va duce la o revenire a regulii de aur din sferele înalte ale filozofiei în care au ridicat-o modelele de gândire anterioare, la un nivel mult mai personal, cum era înainte, doar că acum vom şti mai multe despre ce înseamnă ea şi cum trebuie aplicată. Şi ne întoarcem de unde am plecat, dar cu mai multă experiență şi spirit prevăzător.

Patologia puterii

Starea naturală a lucrurilor este una ordonată după legile naturale, dar chiar şi acestea sunt supuse acțiunii entropiei, atunci când creşte dezordinea, starea de agitație a elementelor unui sistem. Scopul puterii este de a restabili ordinea. Aceasta se poate înfăptui prin acțiunea unor legi ecologice care vizează suprapopulația, inundațiile, mediul etc; o lege compensatorie, prin care se manifestă puterea, nu este permanentă, nu caracterizează un ecosistem în întregul lui ci doar un eveniment extrem, eveniment care tocmai prin extremitatea sa ne dezvăluie starea normală a ecosistemului.

Acesta este şi scopul puterii ca manifestare umană, acela de a restabili un echilibru, o ordine prezentă în starea obişnuită a speciei sau comunității umane dar care atinge din când în când valori sau cazuri extreme. Atunci se manifestă puterea, prin diverşi judecători (sfatul bătrânilor, consultarea zeilor sau violența retributivă). După manifestarea puterii, deci după reinstaurarea ordinii inițiale şi a echilibrului, autoritatea puterii dispare şi la fel agenții ei. Cu alte cuvinte instituția care impune puterea nu e permanentă.

Odată cu apariția Statului, puterea s-a permanentizat. Puterea nu a mai fost văzută cu rolul ei inițial de restabilire a ordinii ci a devenit un scop în sine. Obținerea şi menținerea puterii reprezintă într-un Stat o direcție mai importantă decât bunăstarea socială.

Nu ştiu dacă a fost o schimbare bruscă de mentalitate, de la concepțiile tribale la cele din civilizație. E posibil ca puterea ca scop în sine („der Wille zur Macht”) să fie o tendință intrinsecă a naturii umane şi motivul pentru care ea nu putea fi menținută prea mult în comunitățile tribale e deoarece e limitată puternic de alți factori. În Mesopotamia existau condiții prielnice pentru a apărea o situație în care puterea să rămână permanentă.

Unele din aceste condiții ar fi:
-surplusul de alimente (deci oameni care nu lucrează, caută să facă altceva)
-specializarea tehnologică (şi de aici e doar un drum scurt până la concepții de genul „zeii i-au ales pe ăia să semene, pe ăia să facă oale şi pe ăia să fie şefi)
-sedentarismul (un mediu de resurse mai stabil decât în comunitățile nomade, care erau supuse continuu unor provocări care necesitau „oameni puternici”; în comunitățile sedentare, un lider recunoscut putea să-şi transmită privilegiile mai uşor către fiul său de exemplu, iar acesta, trăind într-un mediu mai puțin dinamic, nu trebuia să demonstreze live că e la fel de puternic ca tatăl său)
-o societate impersonală determinată de creşterea exponențială a populației specifică societăților agricole (e mult mai uşor să-ți impui autoritatea – prin violență sau înşelăciune – unor oameni pe care nu îi cunoşti personal, decât asupra unor oameni care îți sunt prieteni sau rude).

E o tendință naturală a omului să accepte puterea. Acceptând puterea, el speră să dobândească un echilibru pe care nu îl poate găsi singur. Aşa a fost zeci de mii, poate sute de mii de ani. De la apariția Statului încoace, un individ nu înțelege că această tendință a lui naturală e exploatată de indivizi care nu urmăresc decât satisfacerea nevoii lor personale de a avea puterea. În civilizație (Statul agricol), puterea nu mai are rol de antagonist al dezordinii ci de a se menține pe sine, adeseori creând dezordine pentru a avea apoi un motiv de manifestare.

Două exemple care ilustrează foarte bine ideea că puterea nu mai este ceva care serveşte tuturor ci e ceva care trebuie păstrat de către autorități cu orice preț, chiar dacă contravine binelui comun (pe care puterea susține că îl serveşte). Primul vine din Imperiul Aztec iar al doilea din Imperiul Otoman. Chiar dacă Imperiul Aztec nu îşi are originea în Sumer, el este civilizație deoarece societatea era ierarhizată, baza hranei era în agricultură şi avea violența înrădăcinată la temeliile sale.

În 1519, Fernando Cortez şi conchistadorii săi sunt primiți în Tenochtitlan, capitala imperiului, unde sunt tratați cu mari onoruri de către azteci. Profitând de faptul că mexicanii au atacat o colonie spaniolă şi au omorât şapte soldați, Cortez îl forțează pe Montezuma să-şi părăsească palatul şi să se mute unde erau cazați spaniolii, ceea ce echivala practic cu o arestare şi transformarea lui Montezuma într-un rege marionetă. Cortez i-a executat patru căpetenii arzându-i de vii pentru ceva ce el însuşi poruncise (sau măcar încuviințase). Când află de un complot împotriva spaniolilor, inițiat de nepotul său şi de alți seniori de la curte care îl acuzau de laşitate, Montezuma ordonă ca aceştia să fie arestați şi orice ostilitate să înceteze. Deşi i-a fost oferită libertatea, el refuză în repetate rânduri şi preferă să rămână captiv, apoi acceptă să plătească tribut Spaniei şi oferă spaniolilor importante cantități de aur, inclusiv tezaurul tatălui său. Mai târziu, după ce au început luptele, Montezuma le-a vorbit mexicanilor din închisoarea sa îndemnându-i să se oprească. Dacă se poate spune că arestarea s-a făcut sub amenințarea cu moartea, următoarele fapte ale lui Montezuma au fost dictate direct de frica lui de a nu pierde puterea, fiind de acord cu orice fel de colaborare şi acceptând orice comandă primea de la spanioli, indiferent dacă era considerată trădare sau umilință de către supuşii săi. Pentru el interesul imperiului şi a societății sale nu mai conta deoarece acestea se identificaseră cu interesele personale.

În casa regală otomană s-a practicat o politică de infanticid şi fratricid. Deoarece între 1402 şi 1413 Imperiul a fost în război civil pentru succesiunea la tron, Mehmet al II-lea a hotărât ca fiecare sultan să-şi omoare frații imediat după obținerea tronului, indiferent dacă aceştia erau sau nu o amenințare serioasă (cei mai mulți erau minori), pentru a nu favoriza fărâmițarea imperiului. Sultanul Mehmed al III-lea şi-a omorât astfel cei 19 frați plus câteva concubine însărcinate care fuseseră ale tatălui său. După ce a hotărât ca Selim al II-lea să-i urmeze la tron, Soliman Magnificul a dispus uciderea celorlalți fii ai săi. 61 de prinți au murit între secolele XIV-XVIII datorită acestei practici. Când nu se practica fratricidul, era înlocuit cu izolarea într-una din camerele haremului, unde prizonierii putea sta mai multe zeci de ani, ajungând chiar să-şi piardă mințile. Puterea era mai importantă decât familia.

Originea Sistemului 4

IV.A DOUA MIGRAŢIE NEOLITICĂ

Prima migraţie neolitică a început din Orientul Mijlociu (Siria, nordul Irakului şi sudul Turciei) şi a însemnat răspândirea tehnicilor de cultivare a plantelor în restul Orientului Mijlociu, în Europa, Africa de Nord şi probabil India. Aceasta s-a întâmplat prin migrarea fizică a fermierilor care luau cu ei seminţe, animale şi tehnici de cultivare. Migraţia lor poate fi observată prin gradientul haplogrupului genetic J2 şi s-a petrecut nu pentru că noii agricultori aveau datoria morală de a ilumina popoarele primitive cu noua lor tehnică de producere a hranei ci mutarea lor s-a produs ca urmare a unei nevoi sociale de a-şi găsi un alt loc de viaţă deoarece regiunile originare ajunseseră suprapopulate sau nu mai erau productive. Această primă migraţie a fost una de populaţie şi de tehnică.

A doua migraţie neolitică a început de la aproximativ 3.000 î.Ch., din Sumer, a fost una de ideologie politică şi a reprezentat răspândirea noii idei de stat, adică ideea că o societate trebuie să se împartă între o clasă conducătoare (care să concentreze în mâinile sale întreaga putere de decizie) şi mai multe clase subordonate cu grade diverse de autonomie. Ideea de stat, de putere instituţionalizată, nu era posibil să fi fost implementată în societăţile tribale din cauza numărului mic de indivizi care alcătuiau un trib. Aceştia erau organizaţi după regulile democraţiei tribale. De asemenea puterea instituţionalizată nu este o consecinţă directă a practicării agriculturii, deoarece înainte de 3.000 î.Ch. existau societăţi agrare sau semi-agrare care se gospodăreau fără existenţa unei ierarhii puternice care să coordoneze în mod despotic toate deciziile importante ale comunităţii.

Consider că adevărata revoluţie neolitică a fost o revoluţie în gândire, în modul de a vedea lumea şi s-a manifestat printr-o radicalizare a ideii de putere şi dominaţie. Cuvântul-cheie al noii revoluţii (care acum este deja veche de 5.000 de ani) este totalitarism, totalitarism care tinde să cuprindă şi să pătrundă toate sferele vieţii. Erich Fromm considera că dictatorii nu sunt în mod necesar răi prin natura lor ci sunt „oameni obişnuiţi cu putere neobişnuită”. Răul social s-a născut atunci când oameni obişnuiţi au primit puterea de a decide asupra soartei lor şi a altora şi de atunci s-a dorit menţinerea acestui status-quo. Bineînţeles că nu aceeaşi dinastie de conducători conduce lumea din Mesopotamia până azi, în schimb din Mesopotamia până azi acelaşi tip de putere politică, dominaţie socială şi monopol al deciziilor este urmărit de către toate sistemele politice care-şi au originea atunci. Dorinţa de a accede la acest tip de putere este cu atât mai mare cu cât aceasta nu e una de tip supranatural sau predestinată genetic, ci poate fi obţinută tocmai de către oameni obişnuiţi, în schimb este un miraj pentru că înseamnă să trăieşti într-un sistem social în care ai 99% şanse să nu obţii această putere.

Până în secolul XIX membrii culturii noastre credeau că oamenii au practicat agricultura de când au apărut şi că tehnicile agricole sunt de la începutul istoriei, istorie care avea câteva mii de ani şi începea cu Adam şi Eva, Cain, Abel şi Set. Mai târziu au aflat că oameni au existat de mult mai devreme şi că au trăit foarte bine şi fără agricultură, şi atunci au numit această perioadă preistorie şi au considerat că de aproximativ 10.000 de ani, de când au aflat că a apărut, oamenii au practicat acelaşi tip de agricultură care doar s-a perfecţionat şi specializat. Noua schimbare de mentalitate este de la a crede că acelaşi tip de agricultură se practică de zece milenii încoace către a învăţa şi accepta că sunt mai multe tipuri de a practica agricultura (mai eficiente ecologic şi socio-cultural însă necompetitive economic), însă majoritatea acestor tipuri au fost înlocuite de mentalităţile agriculturii totalitare izvorâtă din mentalităţile statului totalitar sumerian.

Agricultura fundamentală a societăţii şi economiei noastre este agricultura de tip totalitar. Totalitarismul agricol înseamnă subordonarea ecosistemului global pentru producţia de hrană pentru om. Înseamnă război cu toate celelalte forme de viaţă care nu sunt productive pentru om. Prin agricultura totalitară se poartă un război cu toate celelalte specii de plante şi animale pentru preluarea şi prelucrarea resurselor naturale în totalitatea lor.

Iniţial această agricultură nu se deosebea major de celelalte tipuri de agricultură practicată în Egipt, în Creta, în câmpia Munteniei, la Ierihon sau la Mohenjo-Daro. Făcea uz de unelte de piatră, lemn sau os, era puternic dependentă de particularităţile ecologice ale zonei şi deşi hrănea o populaţie care creştea continuu, era totuşi suficient de restrânsă geografic pentru a nu avea un impact ecologic semnificativ la scară globală sau regională. Deosebirea consta în faptul că indivizii care o practicau trăiau într-o societate de sclavi, forţaţi fiind să muncească pentru a-şi primi hrana, adăpostul şi serviciile care înainte erau gratis.

Având suficientă mână de lucru ieftină şi o nouă clasă socială de războinici, prima societate din Sumer care adoptase cultura şi agricultura totalitară a trecut în curând la următorul nivel şi anume răspândirea noii mentalităţi în restul lumii, deoarece totalitarismul prin definiţie se declară cel mai bun sistem de guvernământ şi tinde să se răspândească în toate detaliile vieţii, inclusiv fizic şi spaţial, în toate colţurile globului. Cetăţile din Mesopotamia au început să se cucerească unele pe altele, iar populaţia cucerită era trecută în sclavie. Tiranii acestor cetăţi se remarcau prin cruzime şi uşurinţa cu care se declarau trimişii şi înlocuitorii zeilor. La scurt timp noua structură socială de conducători şi conduşi a ajuns pe valea Nilului dând naştere la prima perioadă dinastică. Sumer a fost înlocuit apoi de Babilon şi Asiria. În jurul lor au apărut alte regate şi imperii care de asemenea se bazau pe cuceriri şi expansiune continuă: Urartu, Elam, Fenicia, regatul hitit. Statele sclavagiste din Troia, Knossos sau valea Indusului au fost jefuite şi incendiate de cete de migratori patriarhali venind din nord, dar după o vreme şi aceştia s-au sedentarizat şi au trecut la un sistem de producere al hranei bazat pe agricultura totalitară. Deoarece în decurs de câteva sute de ani apăruseră o seamă de regate care fiecare încerca să-şi extindă graniţele şi puterea, acestea s-au înscris într-o cursă a înarmărilor: au apărut arme de bronz şi de fier, mult mai rezistente decât cele de lemn şi piatră, au apărut care, cavaleria, unităţi specializate, s-a dezvoltat tehnica şi strategia militară. În acelaşi timp cu expansiunea teritorială şi dezvoltarea militară, neliniştea şi nemulţumirea socială în interiorul societăţilor de agricultori creştea. Crimele, războiul, foametea, sărăcia, malnutriţia au intrat în viaţa şi cultura oamenilor de atunci atât de adânc încât azi cu greu poate să creadă cineva că acestea nu sunt înscrise în mod fatalist în natura noastră umană. Peste tot în Orientul Mijlociu şi apoi în Europa, în Insulele Greceşti, la Roma, în India sau în China apar relatări de asasinate, falsificări de monede, coduri de legi, răscoale ale sclavilor din cauza presiunii sociale tot mai crescânde. Atunci când toate aceste încercări s-au soldat cu eşecuri şi s-a văzut că sistemul totalitar rămâne în picioare, o nouă idee îşi face apariţia în conştiinţa oamenilor: aceea că oamenii au nevoie să fie salvaţi, conducătorii sunt răi dar într-un fel sau altul cineva trebuie să vină să-i salveze din sărăcie, muncă şi suferinţă. Atunci când creştinismul a apărut în Palestina cu 2.000 de ani în urmă, majoritatea oamenilor aşteptau de mult un salvator, un mesia. Curând, pe lângă vechile probleme sociale,noile religii salvaţioniste (iudaism, creştinism, islamism, budism, confucianism sau zoroastrism) au introdus în societate războaiele şi persecuţiile religioase. Realitatea se împărţise în două, o parte care ţinea de lumea asta şi care era rea, nedreaptă şi plină de suferinţă, şi o altă parte, supranaturală, în care ierarhia socială se inversa şi cei bogaţi şi puternici erau înlocuiţi de cei săraci şi drepţi. Evul Mediu a fost plin de izbucniri de răscoale, ciumă şi alte epidemii, persecuţii religioase. Deşi suntem educaţi din istorie să vedem doar conflictele şi diferenţele dintre aceste regate, imperii şi state feudale, în imaginea de ansamblu ele fac parte din aceeaşi cultură a puterii şi dominaţiei bazată pe agricultura totalitară. Populaţia creştea şi curând Europa şi Orientul Mijlociu nu mai erau suficiente, ajungându-se la expediţiile denumite cruciade şi la „epoca marilor descoperiri geografice”, când cultura noastră s-a răspândit în cele două Americi, Africa şi Australia, înrobind şi exterminând populaţiile locale. Revoluţia industrială a adus greve, inflaţie, distrugerea ecosistemelor şi extincţii de specii, presa folosită constant pentru manipulare şi distorsionarea adevărului, două războaie mondiale şi mai ales colaps cultural.

Semnele culturii noastre sunt crima, asasinatul, războiul de cucerire, războiul de convertire, persecuţii religioase, mesianism, ciumă, ergotism, holeră, pelagră, răscoale, robotă, tribut, ideea că natura umană este degenerată, rea şi coruptă, consum de droguri, manipulare politică, religioasă şi educaţională, genocid, foamete, o distanţă uriaşă între cei mai bogaţi şi cei mai săraci, fanatism religios, abuz psihic şi fizic, represalii sub formă de viol, jaf şi exterminare, alienare şi tulburări psihice. Şapte miliarde de indivizi total dependenţi de o formă de agricultură care provoacă dezechilibre ecologice globale şi dezordine socială.

Chiar dacă azi avem o mobilitate mai mare, un venit mai mare, alte aşteptări şi cunoştinţe ştiinţifice mult mai avansate, chiar dacă ne-am dezvoltat numeroase modificări de tehnică şi de teritoriu, societatea modernă este aceeaşi cultură de sclavi apărută cu cinci milenii în urmă.

––

originea sistemului 1
originea sistemului 2
originea sistemului 3

Originea Sistemului 3

III.ISTORIA A ÎNCEPUT ÎN SUMER

În sudul Mesopotamiei, aproape de vărsarea râurilor Tigru şi Eufrat în Golful Persic, într-o regiune în care se practica agricultura de câteva mii de ani, se află locul de naştere a unei inovaţii care avea să schimbe lumea mai mult decât au făcut-o toate celelalte descoperiri umane din istorie.

Agricultorii din Mesopotamia au inventat o serie de tehnici de a cultiva plantele şi a gestiona recolta. Ei foloseau irigaţii şi monoculturi (cultivarea unui singur tip de plante pe suprafeţe întinse de teren).

Cea mai veche cultură de aici se numeşte Ubaid, avea o răspândire locală în sudul Irakului şi se întinde între 5.300 şi 4.100 î.Ch. Populaţia acestei perioade era formată din trei categorii principale de oameni: vânători şi pescari care trăiau în delta celor două fluvii, fermieri care cultivau cereale şi alte plante şi care veniseră din nord şi crescători de oi şi capre care îşi păşteau turmele pe pajiştile din vest şi sud-vest. Potrivit descoperirilor arheologice aceasta era o societate egalitară, în care diviziunea muncii nu era diversificată şi care pe lângă agricultura practicată prin irigaţii mai inventaseră roata şi roata olarului.

Perioada Ubaid a fost urmată de perioada Uruk (după numele unei cetăţi), de la 4.100 la 3.000 î.Ch. După Uruk urmează Jemdet Nasr când sunt descoperite proto-scrieri cuneiforme şi începe civilizaţia sumeriană.

În perioada Uruk apar primele semne clare de diferenţiere socială bazată pe posesiuni materiale şi putere de decizie. După câteva mii de ani în care baza principală a hranei era reprezentată de plantele cultivate şi după câteva inovaţii tehnice, populaţia din sudul Mesopotamiei se înmulţise suficient de mult pentru ca primele semne de nelinişte socială să îşi facă apariţia. După societatea egalitară din perioada Ubaid, societatea din Uruk era împărţită între o clasă stăpânitoare formată probabil din administratorii templelor şi a depozitelor de grâne şi majoritatea de muncitori.

Ideea originală care a apărut atunci a fost evident legată de gestionarea hranei, şi anume liderii comunităţii au considerat că mâncarea trebuie încuiată şi securizată. Se ştie că cel mai uşor mod de a dresa un animal şi a-l face mai docil şi mai receptiv la comenzile tale este să-l înfometezi câteva zile. Aici, în Mesopotamia, în această perioadă Uruk, probabil pentru prima oară în istoria vieţii şi a omului, membrilor unei comunităţi le-a fost interzis accesul la hrană, iar hrănirea lor era condiţionată de prestarea unor munci. Nu vreau să spun că înainte, în paleolitic sau mezolitic sau începutul neoliticului oamenii nu au trebuit să muncească pentru a-şi procura mâncarea, dar în această comunitate proto-sumeriană, majorităţii populaţiei nu i se oferea partea cuvenită din surplusul de alimente decât dacă munceau. Odată ce alimentele au fost depozitate în hambare, încuiate şi securizate, muncitorii nu mai aveau acces la rodul muncii lor, iar decizia de a mânca şi posibilitatea de a primi mâncare nu mai era a lor ci a altor membri din acelaşi oraş (sau aglomerare urbană).

Dacă surplusul producţiei agricole era gestionat de un grup restrâns de indivizi, aceştia puteau foarte bine să-şi aloce alimente fără să trebuiască să muncească, adică să participe activ la arat, la semănat şi recoltat, la transportul recoltei, la încărcarea şi descărcarea alimentelor în hambare, la producerea de oale şi vase de lut, la întreţinerea şi fabricarea de noi unelte, la măcinarea seminţelor şi coptul pâinii, la paza turmelor, la mulsul şi tunsul animalelor, la ţeserea hainelor, la săparea canalelor de irigaţii sau la construcţia caselor şi a templelor. Toate muncile astea le puteau face ceilalţi, iar ei doar hotărau cine şi cât primeşte.

Scrisul a apărut acum ca o nevoie de a inventaria totalitatea produselor şi a coordona toate aceste activităţi precum şi pentru listarea plăţilor către muncitori, a ofrandelor religioase sau a cadourilor. De aceea cele mai vechi tăbliţe cuneiforme prezintă o metodă arhaică de numerotare a turmelor de oi.

Societatea aceasta s-a polarizat rapid între o clasă stăpânitoare care obţinuse puterea de a lua toate deciziile importante pentru comunitate şi masa majoritară a muncitorilor şi bineînţeles că acestora din urmă le-a crescut nemulţumirea tot mai mult. Când membrii unei societăţi inechitabile sunt nemulţumiţi creşte nivelul crimei şi a infracţionalităţii astfel că pentru a asigura securitatea depozitelor de alimente cei care deţineau puterea de decizie au desemnat pe alţii care trebuiau să le păzească, în schimbul hranei şi a scutirii de muncă. Ţăranii aveau acum două clase, a factorilor de decizie şi a paznicilor, pe care trebuiau să le întreţină din acelaşi volum de muncă şi produse, astfel că au început să lucreze mai mult şi să primească mai puţin.

De câteva mii de ani, de la începuturile agriculturii, atunci când o societate agrară ajungea într-un moment de nemulţumire generalizată din cauza supraexploatării pământului care nu mai putea să ofere cantitatea necesară hrănirii unei populaţii tot mai numeroase, membrii acesteia migrau în grup spre alte regiuni. Dar dacă membrii nemulţumiţi din societatea pre-sumeriană ar fi emigrat, cei care luau deciziile şi-ar fi pierdut privilegiile şi ar fi trebuit să lucreze pământul din nou pentru a se hrăni. Ca să prevină acest lucru au transformat categoria paznicilor de hambare şi a celor însărcinaţi cu menţinerea ordinii sociale într-o clasă permanentă de războinici şi i-au trimis împotriva celor care se pregăteau să migreze. Nu ca să-i omoare ci ca să-i forţeze să rămână, să-i oblige să muncească şi să continue în mod sistematic şi comandat producţia de cereale, lapte, carne, lână, unelte, haine şi construcţii. Statul şi sclavia au intrat în istorie.

originea sistemului 1
originea sistemului 2
originea sistemului 4

Originea Sistemului 2

II. RĂSPÂNDIREA AGRICULTURII ŞI PRIMA MIGRAŢIE NEOLITICĂ

La un moment dat, din variate motive, unele culturi primitive s-au sedentarizat iar populaţia locală s-a mărit ca o consecinţă a sedentarismului. Din nevoia de a-şi menţine acest nou mod de viaţă a apărut şi nevoia de a avea o sursă de hrană permanentă tot timpul anului, deci un surplus de alimente care trebuia depozitat. Astfel au început să se dezvolte olăritul şi construcţiile civile, pentru a avea un mod de depozitare a surplusului de alimente.

Culturile fondatoare agricole au apărut cu 9.500 de ani înainte de Cristos în estul Mediteranei. Aceste culturi erau formate din grâu primitiv (Triticum monococcum şi T. dicoccum), orz (Hordeum vulgare), linte (Lens culinaris), mazăre (Pisum sativum), năut (Cicer arietinum), in (Linum usitatissimum) şi măzăriche amară (Vicia ervilia). Cei care cultivau aceste plante trăiau în Siria, sudul Anatoliei, vestul Irakului şi Galilea de azi şi erau descendenţii culturii natufiene (12.500-9.500 î.Ch), o cultură ai cărei membri erau sedentari încă de dinainte de a fi complet agricoli.

Sedentarismul în sine este o strategie ecologică ineficientă deoarece după un anumit număr de generaţii care practică agricultura, solul îşi pierde fertilitatea şi nu mai poate oferi aceeaşi cantitate de hrană. Pe de altă parte surplusul de alimente din anii precedenţi creează condiţii optime pentru creşterea numărului de indivizi. Când o anumită regiune agricolă nu mai poate hrăni întreaga populaţie, oamenii de acolo intră în competiţie pentru resurse şi bineînţeles că atunci când cererea de produse de bază e mai mare decât oferta apar tulburări sociale şi o anumită degradare a standardelor de viaţă. Unii din cei în plus sunt nevoiţi să plece. Unii se întorc la un mod de viaţă de vânători-culegători, alţii se alătură altor comunităţi agricole iar ceilalţi migrează în alte regiuni unde înfiinţează la rândul lor societăţi agricole sedentare. Aşa a avut loc prima migraţie neolitică, când valuri de fermieri din Orientul Apropiat au pornit în toate direcţiile pentru a găsi alte locuri unde pot să-şi cultive plantele nou domesticite, deoarece regiunile-mamă nu mai reuşeau să-i hrănească, ei depăşiseră capacitatea de susţinere a mediului local.

Mesopotamia nu a fost aşadar locul de naştere al agriculturii, însă se ştie că această regiune a fost una în care plantele se cultivau din cele mai vechi timpuri din cauza solului fertil dintre cele două fluvii şi a unui climat cald tot timpul anului. Această regiune formează jumătatea dreaptă a „Semilunii roditoare” iar cultivarea plantelor de câmp s-a răspândit aici venind din jumătatea ei stângă, cu 7.000 de ani înaintea erei creştine. Pe vremea aceea zona nu era caracterizată de ariditatea şi deşertificarea specifice Irakului de azi ci era o câmpie fertilă acoperită de pajişti şi lunci. Cam în aceeaşi perioadă (sau mai devreme, la 8.000 î.Ch) au apărut şi primele urme de semănat şi recoltat în mod sistematic şi pe scară largă şi în Egipt pe valea Nilului.

În Europa cultivarea plantelor a fost adusă de fermierii din Orient cu 7.000 de ani înaintea erei noastre (dovezi arheologice, botanice şi genetice). Aceşti fermieri au format în sud-estul Europei o serie de culturi agrare foarte diverse şi interesante din punct de vedere social: Vinca-Turdaş (ideograme reprezentând o formă incipientă de scriere), Starcevo-Criş, Boian, Hamangia sau Cucuteni-Trypillie (aşezări de 10.000-15.000 locuitori).

Răspândirea animalelor a avut un traseu asemănător. Unele animale au fost domesticite de populaţiile sedentare care cultivau şi plante iar alte animale (de exemplu calul) au fost domesticite de triburi nomade.

originea sistemului 1
originea sistemului 3
originea sistemului 4

Originea Sistemului 1

I. APARIŢIA AGRICULTURII

Aceasta e interpretarea şi viziunea mea proprie a discursurilor lui B.

Societate – un grup de oameni care împart aceleaşi resurse materiale şi spirituale, o comunitate
Cultură – totalitatea creaţiilor materiale şi spirituale ale unei societăţi la un moment dat
Civilizaţie – numele culturii noastre

Există mai multe teorii cu privire la motivele pentru care omul a început să cultive plante şi să crească animale în mod intermitent. Câteva dintre aceste ipoteze implică aglomerarea populaţiilor umane în jurul oazelor, oameni care doreau să-şi protejeze speciile favorite sau ospeţe ostentative ale şefilor de trib ca simbol al puterii şi bunăstării. Nici una din aceste teorii nu prezintă o explicaţie exhaustivă iar altele sunt contrazise direct de alte dovezi.

Ideea cum că agricultura ar răspunde unei nevoi naturale a oamenilor de a-şi asigura o rezervă permanentă de hrană a fost infirmată de ştiinţele sociale, deşi imaginea unor primitivi înfometaţi şi aflaţi permanent în căutarea hranei este larg răspândită printre oamenii de rând. Antropologia a arătat prin studiul triburilor aflate în stadiul de vânători şi culegători că membrii acestora nu sunt deloc traumatizaţi de nesiguranţă în faţa înfometării. De fapt aceştia se bucură chiar de o anumită abundenţă de hrană (bineînţeles în regiunile unde civilizaţia nu a pătruns suficient de puternic şi unde se mai găseşte destul vânat şi plante sălbatice). Primitivii nu simt nevoia de a-şi face stocuri de hrană deoarece mediul natural le oferă suficient pentru a avea un trai îndestulat. Nu au posibilitatea de a mânca orice aliment la orice oră şi în orice timp (astfel ei mănâncă în funcţie de sezon) dar nici nu sunt nevoiţi să lucreze mai mult de două-trei ore pe zi pentru a-şi asigura necesarul de mâncare şi nici nu suferă de obezitate, boli de inimă sau diabet. Cu siguranţă că suferă de foame, dar foamea este o senzaţie simţită de oricine de câteva ori pe zi în mod constant. Foametea şi sărăcia în schimb sunt două fenomene care există doar în societăţile agricole şi sunt determinate de distribuirea inechitabilă a produselor.

Agricultura nu a fost o invenţie nouă datorată unui salt calitativ în evoluţia inteligenţei oamenilor. Homo sapiens era perfect format din punct de vedere fizic încă de acum 150-200.000 de ani când încă era în Africa iar creierul modern are o vechime de 75.000 de ani după unele studii. Ce vreau să spun este că agricultura nu e o consecinţă a unei abilităţi cerebrale pe care unele triburi şi-au dezvoltat-o spre deosebire de cele care au rămas la stadiul „sub-dezvoltat” din paleolitic. Unora dintre plantele precursoare celor agricole le erau cunoscute proprietăţile culinare şi erau folosite şi dinainte de încălzirea climei. Oamenii din paleolitic foloseau plante sălbatice pe care le recoltau şi cunoşteau desigur faptul că o plantă creşte dintr-o sămânţă îngropată în pământ. Neoliticul a adus de fapt o specializare a mijloacelor de producere a hranei dinspre vânătoare şi culegere/căutare de plante sălbatice spre domesticirea acestor plante/animale sălbatice şi dependenţa socială tot mai crescută faţă aceste plante şi tehnici.

O altă ipoteză pe care o consider mai plauzibilă decât celelalte pune problema exact invers şi consideră că prima dată oamenii au devenit sedentari şi abia după adoptarea acestui mod de viaţă au avut nevoie de o rezervă de hrană independentă de ciclurile de creştere ale plantelor sau de migraţia ierbivorelor. Motivele pentru care ar fi devenit sedentari sunt fie de ordin geografic (au fost preferate locurile în care exista o reală abundenţă de hrană tot timpul anului) fie de ordin religios.

Anul trecut s-a excavat în Turcia, la Göbekli Tepe, un complex religios vechi de 11.500 de ani. Klaus Schmidt, arheologul german care lucrează acolo este de părere că templul a fost construit de populaţii migratoare la sfârşitul ultimei glaciaţii şi că era abandonat periodic, dar după un anumit timp creatorii acestor temple şi-au creat reşedinţe permanente. Dacă locurile comune de cult au fost imboldul pentru sedentarism sau nu rămâne un obiect de studiu pentru viitorul apropiat.

Procesele de semănat şi cultivat au apărut independent în mai multe locuri de pe glob la date diferite. Cele mai vechi aparţin aşa-numitelor „culturi fondatoare” din Orientul Mijlociu, dar au mai fost alte puncte de naştere al procesului de domesticire în zone foarte îndepărtate unele de altele. Astfel dacă tehnicile agricole din Asia de Sud-Vest s-au răspândit în Europa şi nordul Africii, se consideră că agricultura a apărut independent în estul Asiei (China – orez, mei, soia) de unde s-a răspândit în SE, în India (pe valea Indusului, deşi e mai probabil că agricultura a fost adusă aici din vest), în insula Noua Guinee, în America Centrală şi de Sud (porumb, tomate, cartof, fasole) sau Africa sub-sahariană (sorg, orez african).

Aceasta e o variantă de hartă care prezintă centrele de origine a cultivării plantelor:

originea sistemului 2
originea sistemului 3
originea sistemului 4