Arhive pe etichete: fictiune

Marea Caraibilor

Pentru ca a inceput scoala, iata o povestire (inspirata din fapte reale) a carei actiune se petrece in iunie, chiar inainte de vacanta de vara:

In sala de clasa stau ingramaditi vreo douazeci de copii, unul langa altul, e ora de geografie. Profesorul, un individ intre doua varste, imbracat cu acelasi costum gri dintotdeauna si jucandu-si rolul de formator de constiinte si model pentru generatia viitoare intr-un mod sobru si sever, ii asculta despre Marea Caraibilor. Unul dintre elevi e scos la tabla si e ascultat, ceilalti isi tin capul plecat si se bucura ca nu sunt ei cei ascultati. E sfarsit de iunie, mai sunt cateva zile de scoala doar, si e vremea cand sunt ascultati cei care nu au note destule sau sunt in pericol de a fi lasati corigenti.

Au prea mult de invatat. Marea Caraibilor e intre cele doua Americi, America de Nord care cuprinde America (SUA), Canada si Mexic, si America de Sud unde e jungla Amazonului. La vest e America Centrala, care incepe din Mexic si se termina in America de Sud, nimeni n-ar putea spune cu siguranta daca Mexic asta e in America de Nord sau Centrala. Si mai trebuie sa stie insulele (Cuba cea mai mare, Haiti, Jamaica), stramtorile, golfurile, ce rauri se varsa in ea (Misisipi sau Missipi), clima, vegetatia (ce-o fi aia agave? o fi buna de mancat?), fauna (reptile, pasari, recifuri de corali), statele, capitalele si cate ceva despre popoarele de acolo. Caraibii erau un trib de canibali. E prea mult de tocit, sunt prea multe denumiri, insiruiri de nume straine care nu le spun nimic. Timpul e de asemenea prea scurt, nu le ajunge niciodata, mai au de invatat si la celelalte materii, poezii si comentarii literare in doua limbi de circulatie internationala, Napoleon care a invadat Rusia atacand de pe un plan inclinat, masa atomica de forma dublu-helicoidala si asa mai departe.

In sala de cursuri sunt cu mult peste 30 de grade. Aerul e irespirabil (oare asa o fi si la tropice?). Profesorul il face cu ou si cu otet pe elevul de la tabla care nu si-a invatat lectia, ii spune cu convingere ca mare lucru n-o sa realizeze in viata daca e prea lenes sa invete chestiile astea care sunt asa de simple si orice om ar trebui sa le cunoasca. Ceilalti elevi se chinuie sa fie atenti la catedra, in caz ca profesorul vrea sa intrebe ceva in clasa, dar tot mai greu isi pot stapani gandurile care zboara afara pe fereastra deschisa. Se gandesc la un teren de fotbal, la un pom plin cu cireşe, la un magazin cu inghetata (dar nu au bani si nu au voie sa iasa din scoala), si mai ales se intreaba de ce trebuie sa invete despre marea caraibilor, ce e asa de important la ea, ce e cu atatea date si numere pe capul lor. Profesorul intreaba: „care este cea mai importanta resursa naturala din zona respectiva?”. Nimeni nu stie, si in clasa se lasa linistea, tacerea mai bine zis, pentru ca elevii stiu ca dupa linistea aceasta urmeaza sa se enerveze profesorul, si se va lasa cu strigate, umiliri si amenintari.

Deodata linistea e intrerupta de niste bocanituri sacadate care se aud de pe coridor, clar si raspicat, tot mai aproape. Usa se deschide si in clasa intra un capitan de pirati, cu picior de lemn si tricorn pe cap, cu un ochi acoperit de un petec negru si un papagal pe umar. Fumega din pipa mai rau ca o locomotiva cu aburi. Cu o privire cumplita se uita printre banci, la elevi, si incepe sa strige: „Aici sunteti, netrebnicilor? De dimineata am plecat dracului din port sa va caut ca tampitu si voi pierdeti vremea pe-aici. Peste doua ore ridicam ancora spre Marea Caraibilor si corabia nu-i nici pe jumate plina. Hai, fuga, ce mai asteptati?”. Elevii se ridica grabiti si se inghesuie pe usa afara. In urma lor capitanul le promite vrute si nevrute – „Cap compas spre Insula Craniilor Ingemanate. Cine gaseste comoara primeste premiul cel mare, nu se mai intoarce la scoala la toamna!”.

Profesorul, care in timpul asta s-a facut rosu ca un rac, nu mai suporta si sare de la catedra: „Domnule, cine esti? Cum iti permiti sa-mi tulburi ora? Impertinentule!”

Capitanul il priveste o clipa nedumerit, dupa care isi scoate pistolul de la brau si il impusca pe profesor. In acest moment papagalul se simte indatorat sa ia cuvantul:

„Whoever gets shot deserved it anyway!”

Anunțuri

Legomiria şi Gnutopia

Cea mai simplă formă de a-i descrie pe locuitorii de pe acea planetă este de a-i împărți între locuitorii din Legomiria şi cei din Gnutopia, deşi în ultima vreme tot mai multe voci susțin că această împărțire nu este simplă ci simplistă şi e folosită mai ales de cei din Legomiria.

Legomirii se numeau aşa pentru că societatea lor se baza pe legi puternice, absolute, bune şi adevărate, iar aceste legi erau scrise cu litere sfinte în cărți pentru copii şi cărți pentru oameni de ştiință, pe frontispiciile clădirilor şi în arhivele fabricilor şi azilelor de bătrâni, prin toate locurile şi în toate felurile. Ei nu aveau încredere în cuvânt deoarece, spuneau ei, acesta era volatil, schimbător, greu de înțeles şi uşor de retractat. În timp, legile legomirilor au ajuns să fie aşa de multe şi de complicate că existau armate întregi de cunoscători ai legii care se certau încontinuu cu privire la modul corect de a interpreta o lege şi cea mai bună strategie de a o aplica. Din această cauză cei mai mulți oameni mureau între timp şi nu apucau să se bucure de beneficiile legii, iar avocații, judecătorii şi conducătorii lor vedeau asta ca pe un sacrificiu mărunt comparat cu marea dragoste pentru adevăr şi adâncul respect pentru lege de care dădeau ei dovadă. Legomirii erau oameni deosebit de harnici şi ingenioşi şi îşi petreceau întreaga viață construind clădiri şi hangare uriaşe şi perfecționând neajunsurile lumii lor. Deoarece legea şi corectitudinea care ar trebui să vină din ea se lăsau aşteptate şi deveniseră ceva intangibil pentru ei, vechea etimologie era folosită tot mai puțin şi se spunea glumind că legomirii sunt numiți aşa pentru că seamănă cu nişte omuleți de lego, mici şi veşnic zâmbăreți şi care îşi tot îmbunătățesc muşuroiul înălțând construcții pătrățoase formate din mii de cărămizi mici de lego pe care apoi le dărâmă pentru a construi altele.

Gnutopii erau total diferiți de legomiri. Erau urâți, negri, proşti şi murdari. Nu aveau nici o organizare şi nici un dumnezeu. Trăiau în haos, dezordine şi anarhie, şi în ignoranța lor denumeau această stare „libertate”, dar bineînțeles că nu erau liberi pentru că nu aveau legi care să facă diferența clară dintre libertate şi dependență. Nu ştiau şi nu vroiau să învețe să scrie. Se bazau pe cuvântul spus, pe care îl considerau mai valoros decât semnele de pe piatră sau hârtie. Şi cuvintele lor sunau de parcă erau ciripit de păsări sau răgete de animale sălbatice. Ei se credeau liberi. Umblau liberi prin natură fără să le pese de granițe şi curți, liberi de haine şi etichetă, se iubeau liber, fără să aibe nevoie de încuviințarea vreunui preot sau de birocrația stărilor civile, dormeau sub cerul liber, hoinăreau liberi toată ziua fără să se preocupe de bunăstarea lor şi îşi împărțeau liber tot ce aveau. Dacă se certau vreodată, gnutopii se duceau la judecătorul lor iar acesta începea să le recite un cântec cu cuvinte pe care îl învățase când era mic de la strămoşii lui. Aşa le spunea el legea iar apoi se împăcau şi nu-şi mai aveau treaba unul altuia.

Uneori gnutopii le dădeau celorlalți denumirea de lemoişti, de la cuvintele lemă şi emo, deoarece aceştia au văzut că legomirii au multe legi pe care le acceptă fără să le înțeleagă sensul sau utilitatea, şi de asemenea existau mulți printre ei atinşi de o boală a sufletului care îi făcea să se retragă din societate, să fie trişti mai tot timpul şi să dezvolte o fascinație morbidă pentru moarte şi tehnologie. Când auzeau despre asta, legomirii se supărau şi le răspundeau cu tot felul de injurii, comparându-i cu o capră sălbatică sau strigându-i glutei.

Aroganța legomirilor a primit într-o zi o lovitură puternică chiar de la unul dintre ei. Un lingvist care se ocupa de apariția în istorie a primelor scrieri legomirice a descoperit cu stupoare că legis, cel mai iubit cuvânt al lor şi care desemna ‘legea’ şi le dăduse numele ca popor, îşi avea rădăcina direct în cuvântul gnutop logos care însemna ‘cuvânt’ şi era denumirea pe care sălbaticii o dădeau legii. Cele mai vechi scrieri dezgropate din ruinele primului oraş legomir povesteau cum cel mai prost dintre gnutopi a uitat cum se pronunță logos şi l-a stâlcit la legis, iar apoi s-a chinuit toată viața să-şi amintească varianta corectă a cântecului cu cuvinte scriindu-şi încercările zadarnice pe piatră şi lemn, hârtie şi piele de capră, şi deoarece nu reuşea, nici el nici urmaşii lui n-au mai ştiut ce înseamnă liniştea şi bucuria pe care ți-o dă împăcarea cu lumea.

Pustnicul

Dezamăgit de decadența valorilor și degenerarea principiilor pe care o vedea în fiecare zi în orașul în care trăia, un om a întors spatele acestei lumi și s-a retras în mijlocul unei păduri din afara orașului. „S-a dus în pustietate” au spus ceilalți oameni. Acolo însă, departe de luminile și zgomotul de care fugise, a descoperit un alt fel de viață, una care pulsa plină de energie, nou și liniște în același timp. După câțiva ani de trăit în „pustietate”, acest om a ajuns să fie complet integrat în ciclurile și legile ei. Soarele îl trezea dimineața și luna îl adormea noaptea. Ploaia și vântul îi ofereau răcoare, râul îi dădea câtă apă avea nevoie, stâncile și copacii uriași îi ofereau adăpost iar păsările și animalele pădurii îi aduceau mâncare. Ceilalți au auzit de exilatul de la oraș și au început să-i spună „pustnicul care vorbea cu Dumnezeu”.

Viața la oraș era tot mai grea, mai apăsătoare și mai asurzitoare. Ceilalți se simțeau tot mai copleșiți și mai înghesuiți, așa că mulți oameni au început să vină la el căutând liniște și speranță. Ei s-au organizat pentru a fi mai eficienți, așa că peste puțin timp au apărut în jurul pustnicului o casă de oaspeți, un restaurant, un birou de relații cu publicul, un mall cu o parcare încăpătoare și o sală de proiecții dotată după ultimele cerințe tehnice. În ziua celei mai importante sărbători a anului, în mijlocul concediului de vară, o mulțime de arhitecți, ingineri, avocați, jurnaliști, designeri și întreprinzători s-au adunat să-l asculte pe înțelept despre adevăratul sens al existenței și despre ce înseamnă o viață trăită în virtute și transcendență, departe de lumea nebună și în mijlocul naturii. Dar la ora stabilită pentru începerea conferinței, acesta nu a mai venit să ia cuvântul. Dispăruse. Le-a lăsat doar un mesaj pe o foaie de hârtie: „Am plecat în pustie. Dacă mai veniți după mine vă adun pe toți într-o sală și îi dau foc”.

The Social Networks

Undeva la marginea unei galaxii, în jurul unei stele de mărime medie era o planetă populată cu nişte fiinţe foarte inteligente. Acestea ajunseseră  la cel mai înalt stadiu de dezvoltare socială când industria IT a revoluţionat mijloacele de comunicaţie şi felul în care se raportau la relaţiile dintre ei. Datorită calculatoarelor, oamenii puteau să lucreze acum direct de acasă, munca lor era mult mai uşoară şi plăcută şi economiseau mult mai mult timp deoarece nu trebuiau să călătorească spre locul de muncă. Odată cu dezvoltarea internetului toate aceste facilităţi s-au răspândit asupra întregului spectru al activităţilor umane.

Oamenii aveau nevoie de mult mai mult timp liber la dispoziţie pentru a se putea distra, pentru a-şi dezvolta hobbiuri, pentru a citi, a cânta la un instrument, a se întâlni cu prietenii, a asculta muzică simfonică, a călători în ţări străine, a se plimba prin parc, a participa la curse de maşini, a se ocupa de grădinărit, a repara casa veche a bunicilor, a pescui, a face cumpărături, a medita şi o mulţime de alte activităţi pe care adeseori nu aveau ocazia să le facă deoarece trebuiau să muncească, să se odihnească şi apoi să se pregătească din nou de muncă. Internetul şi reţelele de socializare au fost cea mai bună invenţie care răspundea acestor cerinţe.

Existau o mulţime de tipuri de servicii disponibile pe internet. Un serviciu era dedicat muzicii. Aici se înregistra muzica preferată şi pornind de la preferinţele tale puteai descoperi alte nume, te conectai cu prietenii sau îţi programai concertele. Alt serviciu era cel de poze, puteai să-ţi pui toate albumele foto online. Mai existau pagini de vizionat filme, bloguri personale, pagini de lucru şi bineînţeles de cumpăraturi.

Celula de bază a întregului sistem era scriptul, bucăţi mici de cod scrise în tot felul de limbaje de programare. Acestea aveau rolul de a colecta date, de a le indexa şi apoi de a se lega de alte scripturi în funcţie de tot felul de criterii.

Pe măsură ce trecea timpul serviciile online se perfecţionau tot mai mult şi oferea tot mai multe facilităţi. Aveai o pagină principală, un centralizator statistic al tuturor serviciilor la care erai înscris. Contul principal avea mai multe ferestre populate de informaţii din cele mai diverse (data flow) legate de activitatea ta online. Toţi banii se făceau acum online, fiecare om avea un cont bancar virtual în care rezultatele muncii lui erau traduse în biţi. Pe lângă jobul propriu-zis mai existau şi alte oportunităţi de a face bani online. Puteai să cauţi printr-o multitudine de situri de cumpărături pe cel care oferă cele mai bune servicii (e vorba de relaţiile calitate – preţ – prezentare – disponibilitate – popularitate) şi apoi să-ţi votezi magazinul preferat pe alte situri. Shop-ul votat de tine îţi oferea anumite discounturi şi facilităţi ca recompensă dacă erai un client fidel. Puteai să participi la turnee de jocuri pe calculator sau de poker. Toate câştigurile se transformau în bani virtuali care erau adăugaţi în contul tău. Anumite scripturi făceau legătura între contul tău de muzică şi frecvenţa şi preferinţele tale în materie de cumpărături. Primeai astfel recomandări de cumpărături care depindeau de magazinul unde aveai mai multe discounturi şi  de titlurile comune între ce aveau ei pe stoc (adică în cont, că muzica era sub formă de formate digitale) şi ce era la tine la favourite artists. Concertele live erau de domeniul trecutului. Puteai să participi la un concert pe internet. Acesta era transmis la tine acasa după ce te înscriai pe pagina concertului. Transmisiunea era în high-definition, cu surround audio-video, vedeai lacrimă tot ce se întâmplă pe scenă. Era mai bine decât să fi fost undeva pe un stadion, în spate, n-ai fi văzut exact ce fac cântăreţii, sunetul ar fi fost oricum mult mai slab şi perturbat de urletele şi părerile celor din jur. La un concert la tine acasă puteai să te îmbeţi sau să te droghezi cu ce voiai fără frică de poliţie sau paranoia, puteai să dansezi şi să urli cum te simţeai tu mai bine. Majoritatea mâncării se comanda pe internet. Primeai în fiecare dimineaţă recomandări nutriţionale compilate de scripturi pe baza preferinţelor tale culinare, a metabolismului tău şi a obiceiurilor tale de a face mişcare. Desigur că mâncarea nu se comanda singură, tu puteai ţine cont de  recomandările din cont sau puteai în orice moment să-ţi iei ceva mai gustos şi mai consistent. Dacă aveai probleme medicale, diagnosticele erau de asemenea generate automat prin interacţiunea mai multor pagini de internet unde ai răspuns la anumite întrebări de sănătate pe parcursul mai multor săptămâni.

Dar serviciile se perfecţionau încontinuu şi deveneau tot mai ­user-friendly, mai conveniente, mai eficiente şi mai customizable. Concertele sunt acum 3D şi tu te simţi ca la un concert adevărat deoarece eşti înconjurat de caractere virtuale care participă şi ele la concert şi care sunt generate automat în funcţie de preferinţele tale (adică fete/băieţi care sunt tipul tău, oameni care se distrează pe aceleaşi substanţe pe care eşti şi tu etc). Ba poţi de asemenea să-ţi faci un concert foarte personalizat în care sunt compilate piesele tale favorite de la mai multe concerte. Puteai să-ţi faci o expoziţie online generată automat de colaje din pozele de la favourites aranjate după anumiţi algoritmi. Existau echipe mixte de programatori şi medici. Aceştia creau scripturi foarte intuitive care nu numai că îţi făceau diagnosticul corect dar se şi logau automat în contul tău financiar şi în funcţie de tipul asigurării medicale îţi generau o reţetă, apoi se conectau la siturile de cumpărături şi îţi comandau automat medicamentele care erau livrate direct acasă. Mai mult, a apărut posibilitatea ca atunci când te setezi pe away mode appleturile să-ţi gestioneze contul principal şi paginile subordonate. Astfel albumele nou apărute de la trupele preferate erau cumpărate automat şi introduse în contul tău personal. Tot pe baza statisticilor puteai să-ţi cumperi automat alte titluri care aveau un stil de muzică asemănător cu preferinţele tale muzicale. De Crăciun, Paşti şi sărbătorile legale existau servicii care trimiteau mesaje de felicitare la lista ta de prieteni. La fel se întâmpla când era ziua de naştere a unui prieten cu care nu te puteai întâlni sau căruia nu-i mai ţineai minte ziua de naştere. Scriptul îl felicita automat din partea ta. Telefonul tău trimitea GPS-ului poziţia ta şi statusurile tale erau actualizate în funcţie de ceea ce făceai.

Toată structura aceasta informaţională se baza pe un ansamblu tehnologic foarte performant bazat pe energie ecologică, energie care era folosită pentru a alimenta uriaşul sistem neuronal care era internetul. Comunicaţiile se făceau cu ajutorul a câtorva mii de sateliţi artificiali care orbitau în jurul planetei şi care aveau capacitatea de a rămâne în spaţiu un timp nedefinit, poate chiar mii de ani.

Cea mai mare provocare şi în acelaşi timp realizare pentru era tehno-informaţională au fost aşa zise-le scripturi ale morţii. Programatorii au reuşit să creeze scripturi care odată implementate în contul tău nu numai că reuşeau să gestioneze eficient toate nevoile tale, dar erau capabile să facă asta chiar şi după moartea ta. Dacă de exemplu nu te logai în sistem mai mult de trei luni însemna că ai murit şi se autoactiva un deathscript care nu era decât un script de away mode permanent. Era practic un ultim rămas bun sau o glumă din partea ta. Prietenii tăi din listă nu ştiau că ai murit deoarece statusul tău erau permanent updatat cu locaţii luate din albumele de poze (ale tale sau pozele prietenilor în care erai şi tu tag-uit), cu citate luate din scriitorii, filmele şi melodiile tale preferate. Tu continuai să participi la concerte, să cumperi muzică, erai sănătos tun şi puteai să-ţi cheltui banii de pe asigurare pe altceva. De asemenea câştigai încontinuu la poker şi mai primeai bani în funcţie de popularitatea de care se bucurau filmuleţele şi propriile tale pagini create în timpul vieţii. Erai în stare să laşi commenturi la poze şi chiar să scrii mesaje gen tweeter deoarece acestea erau generate atent dintr-o bază de date uriaşă şi se bazau pe testele tale de personalitate şi statisticile legate de prieteni şi activităţi din timpul vieţii. Banii se transferau dintr-un cont în altul, îţi felicitai prietenii la ocazii speciale şi le transmiteai urările tale de bine şi prosperitate. Deşi tu erai permanent dispărut, online erai încă prezent şi aveai o viaţă cât se poate de vizibilă şi activă. Pentru confidenţialitate deplină deathscripturile erau programate să nu se oprească din funcţionare dacă întâlneau un alt deathscript şi de multe ori apărea situaţia amuzantă în care două persoane moarte se felicitau între ele de „la mulţi ani”.

La un moment dat s-a petrecut ceva neprevăzut. Nu se ştie exact din ce cauză dar întreaga populaţie de pe planetă fie a murit fie a dispărut. Poate a fost un cataclism global şi locuitorii au murit subit sau poate au dispărut unul câte unul în decurs de câteva generaţii, dar s-a ajuns să nu mai fie nimeni în viaţă. În acelaşi timp însă sateliţii şi internetul continuau să funcţioneze, şi la fel ingenioasele deathscripturi.

Astfel undeva la marginea unei galaxii, în jurul unei stele de mărime medie era o planetă pe care nu exista nici o formă de viaţă. În jurul ei roiau câteva mii de sateliţi. Aceştia comunicau între ei permanent: ascultau muzică, sortau şi indexau, dădeau interviuri şi participau la sesiuni de training, râdeau, glumeau, se felicitau şi îşi transmiteau urări de pace şi prosperitate…

––––––––

Acest text este o mica adaptare dupa „A brief history of death switches” de David Eagleman. Textul initial poate fi citit aici.