Arhive pe etichete: educatie

Marea Caraibilor

Pentru ca a inceput scoala, iata o povestire (inspirata din fapte reale) a carei actiune se petrece in iunie, chiar inainte de vacanta de vara:

In sala de clasa stau ingramaditi vreo douazeci de copii, unul langa altul, e ora de geografie. Profesorul, un individ intre doua varste, imbracat cu acelasi costum gri dintotdeauna si jucandu-si rolul de formator de constiinte si model pentru generatia viitoare intr-un mod sobru si sever, ii asculta despre Marea Caraibilor. Unul dintre elevi e scos la tabla si e ascultat, ceilalti isi tin capul plecat si se bucura ca nu sunt ei cei ascultati. E sfarsit de iunie, mai sunt cateva zile de scoala doar, si e vremea cand sunt ascultati cei care nu au note destule sau sunt in pericol de a fi lasati corigenti.

Au prea mult de invatat. Marea Caraibilor e intre cele doua Americi, America de Nord care cuprinde America (SUA), Canada si Mexic, si America de Sud unde e jungla Amazonului. La vest e America Centrala, care incepe din Mexic si se termina in America de Sud, nimeni n-ar putea spune cu siguranta daca Mexic asta e in America de Nord sau Centrala. Si mai trebuie sa stie insulele (Cuba cea mai mare, Haiti, Jamaica), stramtorile, golfurile, ce rauri se varsa in ea (Misisipi sau Missipi), clima, vegetatia (ce-o fi aia agave? o fi buna de mancat?), fauna (reptile, pasari, recifuri de corali), statele, capitalele si cate ceva despre popoarele de acolo. Caraibii erau un trib de canibali. E prea mult de tocit, sunt prea multe denumiri, insiruiri de nume straine care nu le spun nimic. Timpul e de asemenea prea scurt, nu le ajunge niciodata, mai au de invatat si la celelalte materii, poezii si comentarii literare in doua limbi de circulatie internationala, Napoleon care a invadat Rusia atacand de pe un plan inclinat, masa atomica de forma dublu-helicoidala si asa mai departe.

In sala de cursuri sunt cu mult peste 30 de grade. Aerul e irespirabil (oare asa o fi si la tropice?). Profesorul il face cu ou si cu otet pe elevul de la tabla care nu si-a invatat lectia, ii spune cu convingere ca mare lucru n-o sa realizeze in viata daca e prea lenes sa invete chestiile astea care sunt asa de simple si orice om ar trebui sa le cunoasca. Ceilalti elevi se chinuie sa fie atenti la catedra, in caz ca profesorul vrea sa intrebe ceva in clasa, dar tot mai greu isi pot stapani gandurile care zboara afara pe fereastra deschisa. Se gandesc la un teren de fotbal, la un pom plin cu cireşe, la un magazin cu inghetata (dar nu au bani si nu au voie sa iasa din scoala), si mai ales se intreaba de ce trebuie sa invete despre marea caraibilor, ce e asa de important la ea, ce e cu atatea date si numere pe capul lor. Profesorul intreaba: „care este cea mai importanta resursa naturala din zona respectiva?”. Nimeni nu stie, si in clasa se lasa linistea, tacerea mai bine zis, pentru ca elevii stiu ca dupa linistea aceasta urmeaza sa se enerveze profesorul, si se va lasa cu strigate, umiliri si amenintari.

Deodata linistea e intrerupta de niste bocanituri sacadate care se aud de pe coridor, clar si raspicat, tot mai aproape. Usa se deschide si in clasa intra un capitan de pirati, cu picior de lemn si tricorn pe cap, cu un ochi acoperit de un petec negru si un papagal pe umar. Fumega din pipa mai rau ca o locomotiva cu aburi. Cu o privire cumplita se uita printre banci, la elevi, si incepe sa strige: „Aici sunteti, netrebnicilor? De dimineata am plecat dracului din port sa va caut ca tampitu si voi pierdeti vremea pe-aici. Peste doua ore ridicam ancora spre Marea Caraibilor si corabia nu-i nici pe jumate plina. Hai, fuga, ce mai asteptati?”. Elevii se ridica grabiti si se inghesuie pe usa afara. In urma lor capitanul le promite vrute si nevrute – „Cap compas spre Insula Craniilor Ingemanate. Cine gaseste comoara primeste premiul cel mare, nu se mai intoarce la scoala la toamna!”.

Profesorul, care in timpul asta s-a facut rosu ca un rac, nu mai suporta si sare de la catedra: „Domnule, cine esti? Cum iti permiti sa-mi tulburi ora? Impertinentule!”

Capitanul il priveste o clipa nedumerit, dupa care isi scoate pistolul de la brau si il impusca pe profesor. In acest moment papagalul se simte indatorat sa ia cuvantul:

„Whoever gets shot deserved it anyway!”

Anunțuri

Cultul mortilor

„A great many people think they are thinking when they are merely rearranging their prejudices” – William James

Pentru ca e iar perioada aia a anului cand trebuie sa curga sange (despre care am mai scris cate ceva), sa ne gandim putin la lectia culturala prin care noi cei de azi suntem mult mai avansati decat triburile din paleolitic, in orice moment si in orice domeniu.

Un exemplu il reprezinta cultul mortilor. Ei, inapoiatii, se inchinau mortilor si incercau sa le castige bunavointa prin tot felul de mijloace. Le ofereau cadouri si ofrande de mancare si chestii arse, aveau sarbatori dedicate lor, credeau ca traiesc in apropierea satului, ii puneau in mijlocul camerei si dansau in jurul lor, uneori ii ingropau in aceeasi camera cu ei sau ii mancau, ii spalau si se refereau la ei ca si cum inca ar mai fi vii etc.

Oamenii civilizati nu mai venereaza mortii.

Sau?

Copilăria şi educația

Copilăria şi educația unui om civilizat sunt marcate de momente de violență din partea autorității (societatea, şcoala, părinții, alți copii) îndreptate către copil la o vârstă prea mică pentru ca acesta să înțeleagă anumite concepte sau să fie capabil de anumite raționamente. El nu ştie de ce e abuzat, mintea lui doar a înregistrat fără să înțeleagă scopul şi motivația abuzului. Ideea proastă de la care se porneşte este că dacă un copil s-a născut are deja un creier perfect format şi trebuie doar învățat amănuntele treburilor.

Evoluția cerebrală continuă mulți ani după naştere. Asemeni fiecărui alt individ din fiecare altă specie, şi copilul are nevoie de anumite condiții de mediu, condiții generale şi specifice (caracteristice speciei lui). Dacă aceste condiții se întâlnesc în copilărie, procesul de învățare, dezvoltarea egoului şi a conştiinței decurge de la sine, fără probleme, copilul învață natural ce are de învățat, interesul pentru un anumit lucru sau obicei i se trezeşte pe parcurs, treptat, nu trebuie să-i spună cineva ce să facă (trebuie să faci asta, trebuie să înveți asta, trebuie să fii aşa, trebuie să aştepți asta).

Dacă însă cultura pe care trebuie să i-o induci copilului este una nenaturală, construită artificial, în alte scopuri decât bunăstarea grupului şi a individului, copilul va avea dificultăți de învățare, nu va accepta noul set de reguli pentru că simte că nu sunt în regulă, nu e ceea ce se aştepta el, mintea lui nu e pregătită să învețe acele reguli. Atunci ele trebuiesc impuse prin violență, fie că e vorba de forța brută şi amenințarea bătăii sau de violență psihologică, deprivare afectivă, şantaj emoțional, îndoctrinare etc. Acesta e un abuz. Oamenii care abuzează au fost abuzați în copilărie (reciproca nu e întotdeauna adevărată). Pentru că violența reprezintă ceva ce copilul nu aştepta, el n-o înțelege şi în restul vieții va încerca să descopere care a fost rolul acelei violențe la care a fost supus în copilărie. De asta se întoarce la ea, e un comportament pe care în primul rând nu îl înțelege şi îi caută explicația, şi în al doilea rând violența e un model care funcționează pentru el într-o situație dată; nu caută în mod deosebit să schimbe răspunsul violent la un anumit stimul pentru că pentru el acesta e răspunsul normal la acel stimul, asta i s-a întâmplat lui şi până când nu conştientizează de ce i s-a întâmplat violența continuă să creadă că repetarea violenței e comportamentul normal.

Un om civilizat (domesticit) nu e un robot. El va căuta toată viața reîntoarcerea pe drumul pe care s-ar fi dezvoltat armonios, şi în fiecare moment instinctele lui tribale luptă să iasă din subconştient şi să se alinieze cu superegoul, eliminând conflictul psihic cu care suntem atât de obişnuiți. Ca să funcționezi după parametrii sistemului nu trebuie ca eul tău să fie identic cu Cultura-Mamă şi să-ți fie conştiința programată în întregime ca softul unui robot. E suficient să ai anumite segmente-cheie în minte care să nu-ți aparțină, segmente care ți-au fost programate prin violență în copilărie şi în fața cărora conştiința se opreşte şi apoi trece pe pilot automat, segmente în care nu tu gândeşti ci Cultura-Mamă. Automatismele acestea pot fi respectul sau frica de instituții (în funcție de clasa socială în care ai crescut), comportamentul în fața autorității (dacă i te supui automat, dacă te revolți apoi, dacă o conteşti în cele mai mici detalii), sexualitatea, credințele religioase sau atitudinea față de un pat nefăcut.

Vârsta la care copiii încep şcoala devine tot mai mică, de la şapte la şase, cinci, patru ani. Nu dintr-o conspirație satanică ci pentru că sistemul are încă nevoie de oameni care să funcționeze după cum îi trebuie lui. Pe măsură ce conflictul dintre eul cultural şi eul tribal se intensifică, indivizii şi apoi familiile devin tot mai disfuncționale şi acestea creează la rândul lor copii tot mai disfuncționali. Psihologia şi pedagogia ne arată că un copil dintr-o familie disfuncțională are mari şanse să ajungă disfuncțional la rândul lui, şi că rădăcinile problemelor sunt tot mai înapoiate în timp, tot mai adânci în vârsta pre-şcolară. De-asta sistemul se implică tot mai mult în educația copiilor, spre vârsta la care aproape ei nici nu ştiu că există şi când încă din punct de vedere biologic nu s-au format toate „punțile cerebrale” în creier, să se copieze în mintea copiilor dinainte ca influența părinților să apuce să se manifeste. E normal pentru el, de-asta îi spunem sistem, the man, societatea sau lumea asta, în loc să nu-i spunem nicicum.

Oamenii fac parte dintr-o specie de mamifere sociale care trăiesc în sistemul familiei extinse. Aşa au trăit maimuțele, apoi s-au coborât din copaci şi au trăit tot în familie extinsă, apoi s-au făcut hominizi organizați în familie extinsă şi Homo sapiens tot în familie extinsă a trăit, până când tribul nu a mai contat. În aglomerațiile urbane oamenii erau forțați de cultură să trăiască laolaltă chiar dacă erau din triburi diferite. După apariția specializării şi a scrisului bătrânii nu au mai fost utili. S-au organizat apoi în bresle, asociații, s-au legat prietenii bazate pe ideologii şi preferințe muzicale. Familia s-a restrâns tot mai mult, în perioada națională şi modernă a ajuns la familia nucleară (tata, mama şi copiii), apoi tata, mama şi un copil, apoi unul din părinți şi un copil, mame-surogat,  copii orfani, două mame sau trei tați. Încercări ale lui sapiens  de a-şi reface tribul. Cât timp un copil nu creşte în familia extinsă el va fi incomplet, va căuta ceva restul vieții, iar sistemul îi va oferi întotdeauna câte un răspuns, mai multă regularizare, mai multă educație, o modificare aici sau acolo.

Charles Eisenstein vorbea de scăderea randamentelor marginale. Aceeaşi lege se aplică şi aici: sistemul educațional devine mai invaziv în copilăria omului încercând să-i prevină viitoarele defecte de caracter, rezultatele vor fi tot mai departe de ceea ce se aştepta şi se impune un control tot mai mare pentru a obține rezultate tot mai mici. Eul singur e prea slab să reziste şi s-ar abandona Culturii-Mamă, automatismului, maşinii. Din fericire e trezit din letargie de eul tribal care îl atacă, îl ajută, îl construieşte şi-l deconstruieşte neîncetat.

–––––––––––

Mai multe detalii:

Cultura-Mama

Masina din cap

Disonanța cognitivă

Despre copiii si durerile negrilor

„In general beciuanii tin foarte mult la copii. Copilasul care se zbenguie printre picioarele oamenilor mari cand acestia stau la masa va capata negresit o bucatica buna. Dragostea beciuanilor pentru copii se datoreste probabil si modului lor patriarhal de viata. Orice copilas strain gasit pe teritoriul lor devine bunul intregii comunitati si faptul este imediat adus la cunostinta sefului. Baietii sunt mai doriti decat fetele. Negrii ii striga pe parinti dupa numele copiilor.  Pe primul nostru baiat l-am botezat Robert si dupa nasterea lui bastinasii ii spuneau doamnei Livingstone – pe care o cheama Mary – Ma-Robert, adica mama lui Robert.

Burii stiu din experienta ca nici o lege privind urmarirea sclavilor fugari nu poate avea putere in aceasta tara salbatica, unde prizonierilor adulti le e atat de lesne sa fuga. De aceea ei obisnuiesc sa ia in robie numai copii mici, care pot sa-si uite parintii si sa ramana pentru totdeauna sclavi. In casele burilor am vazut numerosi sugaci rapiti din satele indigenilor; […]

Printre bacweini bantuie foarte putine boli. Tuberculoza, scrofuloza, cancerul si holera sunt necunoscute, iar nevrozele si hidropizia cerebrala – foarte rara. Acum vreo douazeci de ani toata tara a fost bantuita de variola si pojar, care a secerat foarte multe vieti. […] Locuitorii unui sat ce fusese pustiit de o forma rebela si pernicioasa a bolii au folosit ca material pentru prepararea vaccinului puroiul unui bolnav la care infectia era deosebit de virulenta. Nu ma pot dumiri nici azi cum le-a venit in minte ideea vaccinarii; trebuie sa spun ca bacweinii practicau asemenea vaccinari inca de pe timpul cand n-aveau nici un fel de contact – nici direct nici indirect – cu europenii. […]

Ori de cate ori am fost nevoit in caz de boala sau accidente sa recurg la interventii chirurgicale, toti bastinasii, barbatii ca si femeile, au suportat durerea fara sa se schimonoseasca si fara sa scoata acele urlete care inaintea folosirii cloroformului in salile de operatie provoca adesea lesinuri printre tinerii studenti medicinisti. Femeile indigene se mandresc cu rezistenta lor la durere. Cand eram rugat sa scot un spin din piciorul unei fetite, o auzeam pe mama ei spundu-i: „Nu uita Ma, tu esti femeie si femeile nu plang”. Pentru un barbat lacrimile sunt o adevarata rusine. Odata s-a intamplat sa trec prin apropierea unei fantani adanci din desertul Kalahari in clipa cand un baietas care se jucase la marginea fantanii a cazut inauntru si s-a inecat. Dupa ce a devenit limpede ca nu exista nici o speranta de salvare, tatal copilului a inceput sa planga amarnic. Era manifestarea unei dureri sfasietoare si a fost singura data cand am vazut un bastinas plangand.”

(David Livingstone – Calatorii si cercetari in Africa de Sud).

Plansul este o adaptare evolutiva umana prin care cel care plange transmite semnalul ca renunta la lupta si ca se lasa in voia celuilalt sau asteapta ajutor din partea celorlalti. Din cauza asta este cu atat mai oribil comportamentul parintilor care continua sa-si abuzeze copii obligandu-i sa se opreasca din plans (sau considerand ca prin plans incearca sa-i manipuleze), cand de fapt copilul incearca sa opreasca agresivitatea indreptata impotriva sa din partea adultului. Mai mult, femeile nu pot dormi daca in camera se aude un copil plangand.  O femeie pe care o enerveaza cand copilul ei se smiorcaie isi neaga instinctul matern si natura umana.