Arhive pe etichete: conştiinţa umană

Intoarcerea fiului risipitor

Pornind de la un articol despre regula de aur revizuită („ceea ce le faci celorlalți, îți faci de fapt ție”), m-am gândit la ce înseamnă această regulă pentru mine şi am încercat s-o raportez la diverse tradiții spirituale şi culturale de-a lungul istoriei. Ştiam de pe vremea când eram creştin de regula de aur (varianta lui Isus, „Iubeşte-ți aproapele ca pe tine însuți”) şi că este cea mai importantă poruncă, mai importantă decât cele 15. La prima vedere „ceea ce le faci celorlalți, îți faci de fapt ție” mi se pare ceva foarte general şi vag, ca şi cum nu ar fi ceva practic. Nu ştiu cum s-o aplic în viața de zi cu zi, aşa că m-am gândit că această regulă poate fi judecată cel mai bine după urmările ei, şi cu cât acestea sunt mai imediate şi mai clare cu atât regula de aur este mai prezentă în conştiința mea, şi cu cât urmările legii sunt mai îndepărtate de tine cu atât ți-e mai greu să aplici legea (pentru că nu mai eşti aşa de implicat personal), deci momentul şi felul în care primeşti tu feedbackul faptelor tale vor determina viitoarele tale acțiuni. Şi pentru că prin religie am aflat prima dată de regulă şi majoritatea oamenilor se raportează la ea ca la o învățătură religioasă, i-am găsit patru moduri principale de manifestare.

În tradițiile animiste există credința că oamenii, plantele, animalele şi diferite obiecte au viață şi o anumită substanță universală şi magică (mana, numen, seidh etc) iar unele au identitate sau personalitate. Cuvântul principal aici este legătură. Omul animist trăieşte într-un univers în care totul e o manifestare a vieții, şi acționează în funcție de conexiunile dintre entitățile enumerate mai sus. Se raportează la animale sau plante sau locuri de la egal la egal, „vorbeşte” cu ele şi le „ascultă” voința, când cere ceva e gata să ofere altceva la schimb, dacă nu oferă ceva acum se aşteaptă să i se ceară mai târziu, iar în lumea lui, răspunsul vine foarte repede, faptele sale se întorc la el sau la ceilalți din trib aproape imediat (comparat cu nivelul la care suntem noi obişnuiți să aşteptăm şi să planificăm). Mai mult, după moarte spiritul porneşte la drum într-o călătorie periculoasă printr-un peisaj mitic, în care se întâlneşte cu tot felul de personaje şi la diferite etape are nevoie de cei care au rămas în lumea aceasta să-l sprijine şi să-l îndrume, şi dacă reuşeşte ajunge în cele din urmă în lumea strămoşilor. Aici aşteaptă o anumită perioadă de timp după care îi vine rândul să se întoarcă în lumea noastră, odată cu un nou născut din acelaşi trib. Dacă te comportai onorabil în viață, cunoscuții tăi îşi vor da interesul să-ți ofere un ritual corect şi puternic, îşi vor aduce aminte de tine mult timp şi te vor chema peste generații la o nouă viață. Era în interesul tău să ai grijă de mediu şi de cultura tribului, de numele şi onoarea pe care o vei transmite copiilor tăi şi de care la un moment dat în viitor vei avea ocazia să te bucuri din nou.

Luând lucrurile cronologic, a apărut apoi o variantă modificată a acestei reîncarnări, în India, în care după moarte te întorceai tot în acest pământ, puteai fi plantă, animal sau om, inclusiv cerşetor, țăran sau pirat. În plus aveai posibilitatea să te reîncarnezi în altă comunitate. Dar lumea în care trăiai se schimbase mult. Aveai mai multe responsabilități, mai multe necazuri, ți-era foame sau aveai boli cărora nu le înțelegeai rostul, trebuia să lucrezi toată ziua pentru alții şi abia îți rămânea şi ție ceva. Trăiai într-o societate impersonală, mai tot timpul te loveai de oameni pe care nu-i cunoşteai şi cantitatea de informație crescuse prea mult pentru ca tu să mai înțelegi rostul fiecărui ritual pe care erai învățat să-l faci. Legea de mai sus a devenit mai ambiguă, nu mai erai sigur de urmările exacte ale faptelor tale şi „opțiunile” de reîncarnare erau cumva mai îndepărtate personal de tine (vei avea alt mod de viață sau altă cultură). Suferința a devenit endemică, era o proprietate de bază a vieții. Şi animiştii sufereau, dar spre deosebire de ei, în civilizație se presupunea că suferi în mod implicit prin simplul fapt că exişti, by default. Dacă tu spuneai „sunt nefericit” nu era nimic neobişnuit, comunitatea nu se oprea din rutina zilnică să vadă care-i problema ta, fiecare suferea. Ceea ce eşti în viața aceasta este o consecință a vieților tale anterioare, şi pentru a te elibera de suferință ai nevoie de inițiere, de o căutare care ea însăşi reprezenta un întreg mod de viață, şi nu putea fi realizată de oricine. Regula de aur era înscrisă cu litere de aur în mintea ta, dar devine tot mai mult o dorință, o utopie, şi o uiți din vedere pentru că ai alte legi, imediate şi cotidiene, care te apasă mai greu. În tradițiile din India sau China se vorbeşte de iluminare, detaşare şi armonie, dar deja acestea sunt stări la care doar puțini pot ajunge pentru că omul era copleşit sub nevoia satisfacerii nevoilor de bază.

Pe lângă aceasta, în Asia de Vest au apărut credințe un pic diferite, dar care pe de altă parte reprezentau o îndepărtare şi mai mare de la viziunea animistă în care totul era conectat integral. În noile credințe termenul principal era mântuire, şi prin el se exprimă izolarea uriaşă pe care omul o simte față de lume. Realitatea s-a scindat în două, una exclusiv bună şi cealaltă exclusiv rea. Dumnezeu sau zeii erau în altă lume, iar aceasta e cea rea şi trebuie să scapi din ea cu orice preț, nu mai e nimic pentru tine aici. Răsplata sau pedeapsa felului cum ai aplicat regula de aur erau ceva mult prea îndepărtate de tine, erau în lumea cealaltă, fără nici o legătură cu legile naturale de pe planeta asta şi într-o comunitate complet diferită de cea în care trăiai. Regula de aur exista şi în credințele mântuirii, dar ca şi ceva prea abstract, nu ştiai cum se aplică exact, consecințele ei nu erau practice, nu ştiai ce e lumea aialaltă şi cum te vei raporta la Dumnezeul ăla mare şi tare, cu alte cuvinte această lege nu te stimula cu nimic să îți pese de mediul în care trăieşti sau de bunăstarea celorlalți. Din partea ta, a nefericitului în căutarea mântuirii, cu cât dispărea lumea asta mai repede cu atât mai bine, iar ceilalți erau în competiție directă cu tine.

Spre deosebire de animism, în aceste două tipuri de credințe apăreau din când în când mari gânditori, sfinți, asceți care au ajuns la un nivel ridicat de inițiere, modele demne de urmat. Printre învățăturile şi faptele lor se poate întrezări nivelul primitiv de relaționare cu celelalte ființe vii, în care toate sunt de importanță egală în fața legii, iar pentru tine ca om celelalte ființe sunt subiecte cu care poți rezona în egalitate: Chuang Tze care nu ştia dacă e Chuang Tze sau fluture (şi episodul cu peştii) sau Sfântul Francisc de Assisi care predica păsărilor. Dar aceştia erau deja cazuri prea specializate, era peste puterile oamenilor obişnuiți să ajungă la nivelul lor, erau prea ignoranți pentru a înțelege şi transcende cultura.

Cea mai virulentă şi violentă tradiție a mântuirii e creştinismul, şi din lupta care s-a dat pentru uciderea lui se naşte următoarea interpretare a regulii de aur, modernismul (consumism, spiritualitatea=0, ateism, darwinism social). Lumea asta e tot ce există, tu eşti propriul tău scop, nu eşti decât un animal egoist, lumea e doar o resursă care ori e nevie ori e inferioară, neevoluată. Acum totul e o competiție şi pot să încalc regula de aur că nu voi fi pedepsit. Din cauza etapelor anterioare omul crede că urmările acestei legi i se aplică doar după moarte, şi cum în viziunea modernă după moarte nu e nimic, poți să nu respecți regula deloc. Omul nu mai este creatorul culturii, e prea slab pentru a se ridica deasupra ei şi devine un obiect dominat de aceasta, un mijloc prin care cultura se autoreproduce. Cultura creează omul pentru cultură.  Eu, omul, nu mai înțeleg ce-i cu lumea şi legile ei, inclusiv regula de aur, dar cultura mă înțelege pe mine, ştie că sunt confuz pentru că sunt o creație imperfectă, un produs de prelucrat.

Dar odată cu dezvoltarea ştiinței, la cunoştințele vechi s-au adăugat altele noi, alte aplicații ale legii şi descoperim în fiecare zi moduri foarte diferite în care ceea ce facem se întoarce la noi în timpul vieții şi cauze ale nefericirilor noastre în felul cum au trăit cei de dinainte. Poate nu ne place lumea asta, dar toate ştiințele ne arată cum tot ceea ce facem se întoarce asupra noastră. Aici, acum şi imediat. Cum îți creşti hrana îți influențează sănătatea, cum ai crescut îți influențează cele mai importante aşteptări din restul vieții, cum te îmbraci sau cum vorbeşti la interviu determină rezultatul interviului mai mult decât ceea ce ştii, ceea ce vezi determină cum vezi. Primeşti un flux continuu de informații despre relații şi conexiuni de care nu ştiai că există deşi erau în tine dintotdeauna.

Într-un anumit fel, poate că ne întoarcem de unde am plecat, la un fel de animism, pentru că totul se arată a fi conectat şi influențat, la o nouă concepție despre ceea ce te face să fii om şi ce e lumea. Această concepție nu are un nume propriu, altul decât „lumea” sau „aşa e”, „aşa vedem noi”, la fel cum nici primitivii nu aveau un termen special pentru filozofia cu care vedeau ei lumea. Poate că asta va duce la o revenire a regulii de aur din sferele înalte ale filozofiei în care au ridicat-o modelele de gândire anterioare, la un nivel mult mai personal, cum era înainte, doar că acum vom şti mai multe despre ce înseamnă ea şi cum trebuie aplicată. Şi ne întoarcem de unde am plecat, dar cu mai multă experiență şi spirit prevăzător.

Copilăria şi educația

Copilăria şi educația unui om civilizat sunt marcate de momente de violență din partea autorității (societatea, şcoala, părinții, alți copii) îndreptate către copil la o vârstă prea mică pentru ca acesta să înțeleagă anumite concepte sau să fie capabil de anumite raționamente. El nu ştie de ce e abuzat, mintea lui doar a înregistrat fără să înțeleagă scopul şi motivația abuzului. Ideea proastă de la care se porneşte este că dacă un copil s-a născut are deja un creier perfect format şi trebuie doar învățat amănuntele treburilor.

Evoluția cerebrală continuă mulți ani după naştere. Asemeni fiecărui alt individ din fiecare altă specie, şi copilul are nevoie de anumite condiții de mediu, condiții generale şi specifice (caracteristice speciei lui). Dacă aceste condiții se întâlnesc în copilărie, procesul de învățare, dezvoltarea egoului şi a conştiinței decurge de la sine, fără probleme, copilul învață natural ce are de învățat, interesul pentru un anumit lucru sau obicei i se trezeşte pe parcurs, treptat, nu trebuie să-i spună cineva ce să facă (trebuie să faci asta, trebuie să înveți asta, trebuie să fii aşa, trebuie să aştepți asta).

Dacă însă cultura pe care trebuie să i-o induci copilului este una nenaturală, construită artificial, în alte scopuri decât bunăstarea grupului şi a individului, copilul va avea dificultăți de învățare, nu va accepta noul set de reguli pentru că simte că nu sunt în regulă, nu e ceea ce se aştepta el, mintea lui nu e pregătită să învețe acele reguli. Atunci ele trebuiesc impuse prin violență, fie că e vorba de forța brută şi amenințarea bătăii sau de violență psihologică, deprivare afectivă, şantaj emoțional, îndoctrinare etc. Acesta e un abuz. Oamenii care abuzează au fost abuzați în copilărie (reciproca nu e întotdeauna adevărată). Pentru că violența reprezintă ceva ce copilul nu aştepta, el n-o înțelege şi în restul vieții va încerca să descopere care a fost rolul acelei violențe la care a fost supus în copilărie. De asta se întoarce la ea, e un comportament pe care în primul rând nu îl înțelege şi îi caută explicația, şi în al doilea rând violența e un model care funcționează pentru el într-o situație dată; nu caută în mod deosebit să schimbe răspunsul violent la un anumit stimul pentru că pentru el acesta e răspunsul normal la acel stimul, asta i s-a întâmplat lui şi până când nu conştientizează de ce i s-a întâmplat violența continuă să creadă că repetarea violenței e comportamentul normal.

Un om civilizat (domesticit) nu e un robot. El va căuta toată viața reîntoarcerea pe drumul pe care s-ar fi dezvoltat armonios, şi în fiecare moment instinctele lui tribale luptă să iasă din subconştient şi să se alinieze cu superegoul, eliminând conflictul psihic cu care suntem atât de obişnuiți. Ca să funcționezi după parametrii sistemului nu trebuie ca eul tău să fie identic cu Cultura-Mamă şi să-ți fie conştiința programată în întregime ca softul unui robot. E suficient să ai anumite segmente-cheie în minte care să nu-ți aparțină, segmente care ți-au fost programate prin violență în copilărie şi în fața cărora conştiința se opreşte şi apoi trece pe pilot automat, segmente în care nu tu gândeşti ci Cultura-Mamă. Automatismele acestea pot fi respectul sau frica de instituții (în funcție de clasa socială în care ai crescut), comportamentul în fața autorității (dacă i te supui automat, dacă te revolți apoi, dacă o conteşti în cele mai mici detalii), sexualitatea, credințele religioase sau atitudinea față de un pat nefăcut.

Vârsta la care copiii încep şcoala devine tot mai mică, de la şapte la şase, cinci, patru ani. Nu dintr-o conspirație satanică ci pentru că sistemul are încă nevoie de oameni care să funcționeze după cum îi trebuie lui. Pe măsură ce conflictul dintre eul cultural şi eul tribal se intensifică, indivizii şi apoi familiile devin tot mai disfuncționale şi acestea creează la rândul lor copii tot mai disfuncționali. Psihologia şi pedagogia ne arată că un copil dintr-o familie disfuncțională are mari şanse să ajungă disfuncțional la rândul lui, şi că rădăcinile problemelor sunt tot mai înapoiate în timp, tot mai adânci în vârsta pre-şcolară. De-asta sistemul se implică tot mai mult în educația copiilor, spre vârsta la care aproape ei nici nu ştiu că există şi când încă din punct de vedere biologic nu s-au format toate „punțile cerebrale” în creier, să se copieze în mintea copiilor dinainte ca influența părinților să apuce să se manifeste. E normal pentru el, de-asta îi spunem sistem, the man, societatea sau lumea asta, în loc să nu-i spunem nicicum.

Oamenii fac parte dintr-o specie de mamifere sociale care trăiesc în sistemul familiei extinse. Aşa au trăit maimuțele, apoi s-au coborât din copaci şi au trăit tot în familie extinsă, apoi s-au făcut hominizi organizați în familie extinsă şi Homo sapiens tot în familie extinsă a trăit, până când tribul nu a mai contat. În aglomerațiile urbane oamenii erau forțați de cultură să trăiască laolaltă chiar dacă erau din triburi diferite. După apariția specializării şi a scrisului bătrânii nu au mai fost utili. S-au organizat apoi în bresle, asociații, s-au legat prietenii bazate pe ideologii şi preferințe muzicale. Familia s-a restrâns tot mai mult, în perioada națională şi modernă a ajuns la familia nucleară (tata, mama şi copiii), apoi tata, mama şi un copil, apoi unul din părinți şi un copil, mame-surogat,  copii orfani, două mame sau trei tați. Încercări ale lui sapiens  de a-şi reface tribul. Cât timp un copil nu creşte în familia extinsă el va fi incomplet, va căuta ceva restul vieții, iar sistemul îi va oferi întotdeauna câte un răspuns, mai multă regularizare, mai multă educație, o modificare aici sau acolo.

Charles Eisenstein vorbea de scăderea randamentelor marginale. Aceeaşi lege se aplică şi aici: sistemul educațional devine mai invaziv în copilăria omului încercând să-i prevină viitoarele defecte de caracter, rezultatele vor fi tot mai departe de ceea ce se aştepta şi se impune un control tot mai mare pentru a obține rezultate tot mai mici. Eul singur e prea slab să reziste şi s-ar abandona Culturii-Mamă, automatismului, maşinii. Din fericire e trezit din letargie de eul tribal care îl atacă, îl ajută, îl construieşte şi-l deconstruieşte neîncetat.

–––––––––––

Mai multe detalii:

Cultura-Mama

Masina din cap

Disonanța cognitivă

Empatia e personalizata

Dacă  aflăm că unui om oarecare de pe stradă sau unui om pe care îl cunoaştem din vedere îi moare mama sau soţia sau copilul, cea mai probabilă reacţie este un moment de tăcere în semn de respect, dar nimic mai mult.

În schimb dacă persoana pe care o iubeşti se vede prea grasă sau cu pielea prea roşie vom participa efectiv şi afectiv la durerea ei  făcând tot ce ne stă în putinţă pentru a-i alina suferinţa sau simţindu-ne inutili şi neputincioşi dacă n-avem cum s-o ajutăm.

Deoarece un lucru nu are valoare decât dacă noi îi oferim valoare prin conştiinţa noastră.

Dacă mâine aflăm că 80 de milioane de oameni au murit brusc în China vom avea un intens sentiment de curiozitate şi neîncredere, dar nimic mai mult.

În schimb dacă pechinezul nostru nevrotic are diaree „facem pe dracu-n patru” şi-l ducem la veterinar la 12 noaptea.

Deoarece conştiinţa noastră este încă îngustă şi educată să nu vadă lucrurile în perspectivă.

Iar empatia are nevoie de contact fizic direct pentru a se manifesta.