Arhive pe etichete: civilizatie

Marea Caraibilor

Pentru ca a inceput scoala, iata o povestire (inspirata din fapte reale) a carei actiune se petrece in iunie, chiar inainte de vacanta de vara:

In sala de clasa stau ingramaditi vreo douazeci de copii, unul langa altul, e ora de geografie. Profesorul, un individ intre doua varste, imbracat cu acelasi costum gri dintotdeauna si jucandu-si rolul de formator de constiinte si model pentru generatia viitoare intr-un mod sobru si sever, ii asculta despre Marea Caraibilor. Unul dintre elevi e scos la tabla si e ascultat, ceilalti isi tin capul plecat si se bucura ca nu sunt ei cei ascultati. E sfarsit de iunie, mai sunt cateva zile de scoala doar, si e vremea cand sunt ascultati cei care nu au note destule sau sunt in pericol de a fi lasati corigenti.

Au prea mult de invatat. Marea Caraibilor e intre cele doua Americi, America de Nord care cuprinde America (SUA), Canada si Mexic, si America de Sud unde e jungla Amazonului. La vest e America Centrala, care incepe din Mexic si se termina in America de Sud, nimeni n-ar putea spune cu siguranta daca Mexic asta e in America de Nord sau Centrala. Si mai trebuie sa stie insulele (Cuba cea mai mare, Haiti, Jamaica), stramtorile, golfurile, ce rauri se varsa in ea (Misisipi sau Missipi), clima, vegetatia (ce-o fi aia agave? o fi buna de mancat?), fauna (reptile, pasari, recifuri de corali), statele, capitalele si cate ceva despre popoarele de acolo. Caraibii erau un trib de canibali. E prea mult de tocit, sunt prea multe denumiri, insiruiri de nume straine care nu le spun nimic. Timpul e de asemenea prea scurt, nu le ajunge niciodata, mai au de invatat si la celelalte materii, poezii si comentarii literare in doua limbi de circulatie internationala, Napoleon care a invadat Rusia atacand de pe un plan inclinat, masa atomica de forma dublu-helicoidala si asa mai departe.

In sala de cursuri sunt cu mult peste 30 de grade. Aerul e irespirabil (oare asa o fi si la tropice?). Profesorul il face cu ou si cu otet pe elevul de la tabla care nu si-a invatat lectia, ii spune cu convingere ca mare lucru n-o sa realizeze in viata daca e prea lenes sa invete chestiile astea care sunt asa de simple si orice om ar trebui sa le cunoasca. Ceilalti elevi se chinuie sa fie atenti la catedra, in caz ca profesorul vrea sa intrebe ceva in clasa, dar tot mai greu isi pot stapani gandurile care zboara afara pe fereastra deschisa. Se gandesc la un teren de fotbal, la un pom plin cu cireşe, la un magazin cu inghetata (dar nu au bani si nu au voie sa iasa din scoala), si mai ales se intreaba de ce trebuie sa invete despre marea caraibilor, ce e asa de important la ea, ce e cu atatea date si numere pe capul lor. Profesorul intreaba: „care este cea mai importanta resursa naturala din zona respectiva?”. Nimeni nu stie, si in clasa se lasa linistea, tacerea mai bine zis, pentru ca elevii stiu ca dupa linistea aceasta urmeaza sa se enerveze profesorul, si se va lasa cu strigate, umiliri si amenintari.

Deodata linistea e intrerupta de niste bocanituri sacadate care se aud de pe coridor, clar si raspicat, tot mai aproape. Usa se deschide si in clasa intra un capitan de pirati, cu picior de lemn si tricorn pe cap, cu un ochi acoperit de un petec negru si un papagal pe umar. Fumega din pipa mai rau ca o locomotiva cu aburi. Cu o privire cumplita se uita printre banci, la elevi, si incepe sa strige: „Aici sunteti, netrebnicilor? De dimineata am plecat dracului din port sa va caut ca tampitu si voi pierdeti vremea pe-aici. Peste doua ore ridicam ancora spre Marea Caraibilor si corabia nu-i nici pe jumate plina. Hai, fuga, ce mai asteptati?”. Elevii se ridica grabiti si se inghesuie pe usa afara. In urma lor capitanul le promite vrute si nevrute – „Cap compas spre Insula Craniilor Ingemanate. Cine gaseste comoara primeste premiul cel mare, nu se mai intoarce la scoala la toamna!”.

Profesorul, care in timpul asta s-a facut rosu ca un rac, nu mai suporta si sare de la catedra: „Domnule, cine esti? Cum iti permiti sa-mi tulburi ora? Impertinentule!”

Capitanul il priveste o clipa nedumerit, dupa care isi scoate pistolul de la brau si il impusca pe profesor. In acest moment papagalul se simte indatorat sa ia cuvantul:

„Whoever gets shot deserved it anyway!”

Civilizaţia nu e o alternativă

Civilizaţia nu e o alternativă, crează doar impresia că e un sistem alternativ, un alt mod de a trăi viaţa, poţi să trăieşti în triburi sălbatice ca animalele sau poti sa alegi sa traiesti civilizat. Dar asemeni visului care are nevoie de corpul adormit a carui existenta o reneaga, creand o copie a realitatii pornind de la informatiile si energiile corpului din starea de veghe, civilizatia se bazeaza pe salbaticie, de unde isi extrage resursele.

Poza reprezinta marginea dintr-o gradina zoologica. Ţarcul e civilizatia, cu gardul care opreste plecarea, inchide fiintele si posibilitatile de manifestare, separa oamenii de animale, iti indica unde ai voie si unde nu mai ai voie. Inauntru sunt niste pasari exotice, emu probabil. Ele nu traiesc natural in tara de unde e poza si nici intre blocuri, au fost aduse din afara, de unde se genereaza emu fara interventia omului. Traind intr-un ţarc mic, au mancat si au calcat in picioare toata iarba, iar acum ţarcul arata ca un desert, ca o plaja de nisip, desi mediul lor nativ e o campie acoperita cu ierburi si arbusti. Ca sa arate frumos, oamenii vor amenaja periodic tarcul. Vor aduce aparate de prelucrat pamantul din afara tarcului pe care le vor alimenta cu motorina sau baterii produse in afara tarcului, si vor planta seminte de gazon aduse din afara tarcului. De asemenea, mancarea pasarilor e adusa din afara, de altundeva, iar mizeria lor e aruncata tot afara. Gardul a fost facut din lemn si sarma, dar nu din copaci sau din minereu de fier gasit in interiorul ingraditurii. Dincolo de gard e mediul salbatic. Aici pamantul e fertil si iarba creste singura.

Relatia dintre civilizatie si salbaticie nu e una de alegere, ori asta ori cealalta, ci e una parazitism. Nu e ori stejar ori brad, e stejarul si vâscul.

Exista un schimb de materie, energie si informatie dinspre salbaticie spre civilizatie. Fara acest schimb permanent nu ar exista civilizatia. Exista la un moment dat un punct critic, dincolo de care civilizatia cere mai multe resurse decat poate salbaticia sa ofere. Dincolo de acest punct critic civilizatia da inapoi, colapseaza sau isi da downgrade la un nivel anterior, cu conditia sa mai existe resursele care au facut posibila existenta acelui stadiu anterior in primul rand.

RĂSPÂNDIREA CIVILIZAȚIEI (foarte pe scurt)

Cadru sălbatic, decor african, un sat de negri. În jurul satului e o pădure, nu departe  se întinde savana. Din pădure se aud tot felul  de sunete, păsări, apă care curge, sălbăticiuni, lianele atârnă până aproape de acoperişurile colibelor.

Povestea începe la amiază. E căldură mare, doi negri abia ce s-au trezit şi acum stau la umbră vorbind despre toate cele. Unul din ei e fiul şefului de trib. Aseară au avut petrecere mare: fiul şefului omorâse un leu cu mâinile goale şi şi-a asigurat astfel succesiunea. În locul gol din mijlocul satului se văd încă urmele chefului, coji de fructe şi oase aruncate pe jos, o maimuță se coboară dintr-un copac, se apropie încet de grămada de resturi şi începe să mănânce dintr-un fruct. Ăştia nici n-o bagă în seamă, se uită la ea plictisiți. Erau aproape dezbrăcați, aveau cercei în nas şi în urechi şi pieptul şi gâtul le erau acoperite de tatuaje. Vorbeau de tot felul de chestii, ce au de gând să facă mai încolo, cât de proşti sunt ăia de peste râu, o bârfeau pe una care prea se dăduse în spectacol aseară…

Deodată îşi întrerup conversația şi se uită țintă spre intrarea în sat de unde se apropiau două arătări ciudate, doi bărbați îmbrăcați în rochii negre din cap până-n picioare, ba aveau şi pălării pe cap, tot negre.

Vin misionarii.

„Vă aducem vestea cea bună!”, începe unul dintre ei.

„Nu vă este cald, aşa îmbrăcați în negru ziua la amiază?”

„Ba da, ba da, dar nu se cuvine să ne dezgolim trupul că ne îndeamnă la păcat, suferința ne aminteşte să fim vigilenți!” răspund misionarii.

„???”

Încep să le povestească despre Dumnezeu, ăştia nu înțeleg decât că în cer e un tată bătrân şi bun.

„Ce face el în cer, nu ştie că strămoşii sunt pe fundul lacului?”

„Nu nu, el i-a creat pe strămoşi şi locuieşte în cer, de unde ne apără de diavol”.

Când vine vorba de diavol ăştia încep să mai înțeleagă, au şi ei diavoli mulți care trăiesc prin toate locurile şi le tot joacă feste. Nu prea se încred în vorbele misionarilor, că e suficient să te rogi la tatăl mare din cer ca să te scape de diavol, ei ştiu că trebuie să fugi de el, să te aperi cu pietre, talismane şi vrăji. Mai încolo discuția devine şi mai anevoioasă.

„Fiul lui Dumnezeu s-a sacrificat pentru tot felul de păcate, a făcut-o pentru noi!”

„Bun, şi cu ce mă ajută pe mine moartea lui?” întreabă unul dintre negri.

„ Tu nu vrei să fii salvat, nu-i aşa că vrei să fii mântuit?”

„Ce-i aia?”

„Nu-i aşa că vrei răsplată în lumea de dincolo? Aici suferi, lumea e rea, e degenerată, eşti înconjurat de durere şi suferință”.

Negrii nu pricep mare lucru, lor le place lumea lor aşa cum e şi nu vor s-o schimbe. Au multe neplăceri dar nu înțeleg de ce nu te poți bucura când ai ocazia să te simți bine, de ce să vrei să mori şi să te duci într-o altă lume unde să faci lucrurile plăcute pe care aici trebuie să le tot amâni?

Al doilea misionar nu spunea nimic. Găsise pe jos o piatră şi o studia cu atenție. Îi întreabă pe sălbatici de piatră şi ăştia îi spun că poate să şi-o păstreze, ei mai au destule, nu au nevoie de ea, doar copiii se joacă cu pietrele astea. Până la urmă misionarii pleacă dezamăgiți, nu înainte de a promite că se vor întoarce negreşit.

Nu apucă negrii să se gândească bine la discuție că pe poarta satului intră un alt personaj ciudat. Ăsta era singur, dar şi el era îmbrăcat nepotrivit, foarte inconfortabil, cu pantofi eleganți, sacou negru şi cravată asortată, nu mai putea de cald nici el.

Vine capitalistul.

„Am venit să vă fac bogați pe toți!”

„Suntem bogați deja. Toți”.

„Nu nu, sunteți săraci dar veți fi mai bogați decât ați visat vreodată. Am venit să vă cumpăr pământul, cu bani grei, tocmai ce-am aflat că e plin cu minereu de fraierit. Am făcut deja actele, trebuie doar să semnați aici…”

„Ce-i aia cumpărat?”

„Ce-s ăia bani?”

„Vrei să spui că îți trebuie pietrele alea de fraierit de care nimeni n-are nevoie? Măă, tu vrei să ne fraiereşti”.

„Pietrele acelea sunt foarte valoroase. Vă dau bani pe ele, cu bani vă puteți cumpăra o grămadă de chestii de care aveți nevoie, care să vă facă viața mai uşoară”

Dar viitorului şef de trib nu-i place ideea banilor. Nu înțelege cum poți fi valoros dacă ai multe bucăți de piatră sau de hârtie. E ca şi cum ultimul din trib, un bătrân senil care nu mai poate vâna şi adună nuci toată ziua, ar deveni brusc cel mai important din trib pentru că în loc să împartă nucile le-ar strânge pe toate la el în colibă. Unde e onoarea în asta? Şi ce ar putea învăța copii de la el, dacă el nu poate decât să strângă nuci?

Sălbaticii nu vor să vândă. O zi întreagă, capitalistul încearcă în zadar să-i convingă, „Nu se poate anula, am tăiat deja chitanța!”. Până la urmă se lasă păgubaş şi pleacă, nu înainte de a-şi umple valiza cu minereu de fraierit şi suveniruri tribale. Iese pe poarta satului bucuros de cadouri, promițându-le ăstora că se va întoarce cu bani mulți şi câteva din lucrurile foarte folositoare pe care şi le vor putea cumpăra cu ei.

Nu s-a îndepărtat capitalistul bine că în sat apare un grup de prospectori. Aceştia erau toți bărbați serioşi, aprigi şi încruntați, nu aveau timp şi chef de vorbe. Fără să le adreseze negrilor un singur cuvânt, încep să-şi ridice un cort în mijlocul satului şi să-şi instaleze instrumentele şi uneltele. Negrii îi privesc cu uimire, nu înțeleg ce vor să facă şi sunt foarte curioşi față de sculele şi armele lor, ținându-se totuşi la distanță. Când o femeie mai curioasă din fire se apropie mai mult de grupul prospectorilor, aceştia o alungă cu pietre şi înjurături, strigând-o „maimuță împuțită” şi chemând câinii să-i apere. După câteva ore de forfotă şi roboteală, după săpat, cărat, spart, cioplit, mutat, plănuit şi măsurat, se termină şi ziua de lucru iar prospectorii se adună la masă unde încep să consume alcool şi să se distreze înjurându-se unul pe altul. Pe lângă faptul că nu i-au salutat pe bătrâni şi pe şeful tribului, aceşti bărbați îndobitociți de muncă şi băutură nu aveau nici un pic de respect pentru zei, făcându-şi nevoile pe stâlpul spiritelor. După câteva pahare bune, prospectorii observă că femeia mai curioasă din fire are şi ea țâțe şi o invită cu ei la masă.

Când bărbații din trib s-au hotărât să ia atitudine, a doua zi către dimineață, era deja prea târziu. În timpul nopții prospectorii, beți, au început să caute prin toate colibele după fraierit, fildeş şi piei de animale, trezind copiii din somn şi speriindu-i cu strigătele lor. Pe femeia care era mai curioasă din fire au găsit-o mai încolo, în nişte tufişuri, era moartă şi batjocorită, iar cineva i-a scrijelit pe frunte cu cuțitul cuvântul „curvă”. Războinicii din trib s-au pus pe vânătoarea de capete, omorând majoritatea prospectorilor, şi doar câțiva au scăpat cu fuga.

Undeva mai încolo, într-o tabără militară, în cabina colonelului, colonelul e la birou, iar în fața lui, stând într-un fotoliu e unul din misionari, iar capitalistul se plimbă prin cameră gesticulând nervos:

„Sunt sălbatici domnule, doar cu puțin mai evoluați decât animalele. Nu poți vorbi cu ei, nu au nici cele mai elementare elemente de civilizație. Am încercat cu frumosul, am încercat să ne înțelegem ca oamenii, m-am oferit să le cumpăr pământul la suprapreț, dumneavostră ştiți cât costă pământul prin părțile astea, sinucidere curată, dar ei nu şi nu, că pământul e plin de spirite şi nu vor să le supere. Iar acum mi-au omorât jumate din echipă, să-i mănânce probabil sau să îndeplinească cine ştie ce ritual de-al lor”

Colonelul se întoarce spre misionar ca şi cum ar aştepta o confirmare a celor spuse de investitor.

„E adevărat, spune acesta, sunt pe o treaptă inferioară a organizării sociale. Nu au noțiunile de bază în ce priveşte educația, viața familială, igiena, nu au conceptul de cultură, lege, datorie, de Dumnezeu sau morală ce să mai vorbesc. Cu greu am reuşit să mă înțeleg cu ei… Se poate totuşi, cu multă muncă şi sacrificii din partea noastră putem să-i aducem pe drumul cel bun…”

Capitalistul: „Ce sacrificii, ce drum, ce bun, mai uşor e să dresezi nişte câini decât sălbăticiunile astea! Aveți idee, domnule colonel, în ce situație ingrată sunt eu acuma, aveți idee câți bani va trebui să cheltuie Compania cu înmormântarea morților, despăgubirea văduvelor, o nouă campanie în presă pentru a reduce la tăcere criticile tree-huggerilor, o nouă sesiune de training pentru alți prospectori…”

„Eu vă înțeleg revolta şi suferința dar trebuie să mă înțelegeți şi dumneavoastră pe mine. Nu sunt un adept al violenței şi îmi doresc şi eu să am o ieşire la pensie liniştită, că doar sunt om la urma urmei. Dar în primul rând sunt obligat de jurământul de soldat să urmez ordinele, iar eu fără ordine de sus nu pot întreprinde nimic de capul meu. Decizia nu e în mâinile mele ci în ale Guvernului”.

Compania a contactat Guvernul iar acesta a trimis Armata peste Sălbatici.

Povestea se termină când se lasă seara.  În locul pădurii e acum o groapă uriaşă. La marginea ei e un sat de barăci înconjurat de garduri. Muncitorii şi-au terminat lucrul şi se îndreaptă spre casă. Un negru bătrân, îmbrăcat în haine sărăcăcioase primite de la o asociație caritabilă, stă pe nişte trepte şi bea în tăcere ceva alcool dintr-o sticlă cu etichetă, abia mai schimbând câte-un cuvânt din când în când cu vreun muncitor. De mult nu mai au ce să-şi spună. Aproape nimeni nu-şi mai aminteşte că odată, demult, bătrânul a omorât un leu cu mâinile goale. În mijlocul satului sunt aruncate pe jos tot felul de gunoaie şi ambalaje. Un şobolan iese de sub o baracă şi se apropie de gunoi căutând ceva de mâncare. Din baraca de sub care a ieşit se aud glasuri de copii. Profesorul lor e un preot la prima generație de predare, tânăr şi mulțumit că elevii lui prind repede lecțiile.

„Deci, copii, de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să-L trimită pe Fiul său pe pământ?”

„Pentru ca să ne mântuiască din robia păcatului în care omul cade din nou şi din nou”

„Și de ce trebuie ca El să ne mântuiască?”

„Pentru că lumea e rea şi plină de suferință. Dacă vom duce o viață bună, în cer ne aşteaptă o lume plină de bunăstare şi lipsită de griji”.

Copilăria şi educația

Copilăria şi educația unui om civilizat sunt marcate de momente de violență din partea autorității (societatea, şcoala, părinții, alți copii) îndreptate către copil la o vârstă prea mică pentru ca acesta să înțeleagă anumite concepte sau să fie capabil de anumite raționamente. El nu ştie de ce e abuzat, mintea lui doar a înregistrat fără să înțeleagă scopul şi motivația abuzului. Ideea proastă de la care se porneşte este că dacă un copil s-a născut are deja un creier perfect format şi trebuie doar învățat amănuntele treburilor.

Evoluția cerebrală continuă mulți ani după naştere. Asemeni fiecărui alt individ din fiecare altă specie, şi copilul are nevoie de anumite condiții de mediu, condiții generale şi specifice (caracteristice speciei lui). Dacă aceste condiții se întâlnesc în copilărie, procesul de învățare, dezvoltarea egoului şi a conştiinței decurge de la sine, fără probleme, copilul învață natural ce are de învățat, interesul pentru un anumit lucru sau obicei i se trezeşte pe parcurs, treptat, nu trebuie să-i spună cineva ce să facă (trebuie să faci asta, trebuie să înveți asta, trebuie să fii aşa, trebuie să aştepți asta).

Dacă însă cultura pe care trebuie să i-o induci copilului este una nenaturală, construită artificial, în alte scopuri decât bunăstarea grupului şi a individului, copilul va avea dificultăți de învățare, nu va accepta noul set de reguli pentru că simte că nu sunt în regulă, nu e ceea ce se aştepta el, mintea lui nu e pregătită să învețe acele reguli. Atunci ele trebuiesc impuse prin violență, fie că e vorba de forța brută şi amenințarea bătăii sau de violență psihologică, deprivare afectivă, şantaj emoțional, îndoctrinare etc. Acesta e un abuz. Oamenii care abuzează au fost abuzați în copilărie (reciproca nu e întotdeauna adevărată). Pentru că violența reprezintă ceva ce copilul nu aştepta, el n-o înțelege şi în restul vieții va încerca să descopere care a fost rolul acelei violențe la care a fost supus în copilărie. De asta se întoarce la ea, e un comportament pe care în primul rând nu îl înțelege şi îi caută explicația, şi în al doilea rând violența e un model care funcționează pentru el într-o situație dată; nu caută în mod deosebit să schimbe răspunsul violent la un anumit stimul pentru că pentru el acesta e răspunsul normal la acel stimul, asta i s-a întâmplat lui şi până când nu conştientizează de ce i s-a întâmplat violența continuă să creadă că repetarea violenței e comportamentul normal.

Un om civilizat (domesticit) nu e un robot. El va căuta toată viața reîntoarcerea pe drumul pe care s-ar fi dezvoltat armonios, şi în fiecare moment instinctele lui tribale luptă să iasă din subconştient şi să se alinieze cu superegoul, eliminând conflictul psihic cu care suntem atât de obişnuiți. Ca să funcționezi după parametrii sistemului nu trebuie ca eul tău să fie identic cu Cultura-Mamă şi să-ți fie conştiința programată în întregime ca softul unui robot. E suficient să ai anumite segmente-cheie în minte care să nu-ți aparțină, segmente care ți-au fost programate prin violență în copilărie şi în fața cărora conştiința se opreşte şi apoi trece pe pilot automat, segmente în care nu tu gândeşti ci Cultura-Mamă. Automatismele acestea pot fi respectul sau frica de instituții (în funcție de clasa socială în care ai crescut), comportamentul în fața autorității (dacă i te supui automat, dacă te revolți apoi, dacă o conteşti în cele mai mici detalii), sexualitatea, credințele religioase sau atitudinea față de un pat nefăcut.

Vârsta la care copiii încep şcoala devine tot mai mică, de la şapte la şase, cinci, patru ani. Nu dintr-o conspirație satanică ci pentru că sistemul are încă nevoie de oameni care să funcționeze după cum îi trebuie lui. Pe măsură ce conflictul dintre eul cultural şi eul tribal se intensifică, indivizii şi apoi familiile devin tot mai disfuncționale şi acestea creează la rândul lor copii tot mai disfuncționali. Psihologia şi pedagogia ne arată că un copil dintr-o familie disfuncțională are mari şanse să ajungă disfuncțional la rândul lui, şi că rădăcinile problemelor sunt tot mai înapoiate în timp, tot mai adânci în vârsta pre-şcolară. De-asta sistemul se implică tot mai mult în educația copiilor, spre vârsta la care aproape ei nici nu ştiu că există şi când încă din punct de vedere biologic nu s-au format toate „punțile cerebrale” în creier, să se copieze în mintea copiilor dinainte ca influența părinților să apuce să se manifeste. E normal pentru el, de-asta îi spunem sistem, the man, societatea sau lumea asta, în loc să nu-i spunem nicicum.

Oamenii fac parte dintr-o specie de mamifere sociale care trăiesc în sistemul familiei extinse. Aşa au trăit maimuțele, apoi s-au coborât din copaci şi au trăit tot în familie extinsă, apoi s-au făcut hominizi organizați în familie extinsă şi Homo sapiens tot în familie extinsă a trăit, până când tribul nu a mai contat. În aglomerațiile urbane oamenii erau forțați de cultură să trăiască laolaltă chiar dacă erau din triburi diferite. După apariția specializării şi a scrisului bătrânii nu au mai fost utili. S-au organizat apoi în bresle, asociații, s-au legat prietenii bazate pe ideologii şi preferințe muzicale. Familia s-a restrâns tot mai mult, în perioada națională şi modernă a ajuns la familia nucleară (tata, mama şi copiii), apoi tata, mama şi un copil, apoi unul din părinți şi un copil, mame-surogat,  copii orfani, două mame sau trei tați. Încercări ale lui sapiens  de a-şi reface tribul. Cât timp un copil nu creşte în familia extinsă el va fi incomplet, va căuta ceva restul vieții, iar sistemul îi va oferi întotdeauna câte un răspuns, mai multă regularizare, mai multă educație, o modificare aici sau acolo.

Charles Eisenstein vorbea de scăderea randamentelor marginale. Aceeaşi lege se aplică şi aici: sistemul educațional devine mai invaziv în copilăria omului încercând să-i prevină viitoarele defecte de caracter, rezultatele vor fi tot mai departe de ceea ce se aştepta şi se impune un control tot mai mare pentru a obține rezultate tot mai mici. Eul singur e prea slab să reziste şi s-ar abandona Culturii-Mamă, automatismului, maşinii. Din fericire e trezit din letargie de eul tribal care îl atacă, îl ajută, îl construieşte şi-l deconstruieşte neîncetat.

–––––––––––

Mai multe detalii:

Cultura-Mama

Masina din cap

Disonanța cognitivă

Pânza vieții

La început nu exista niciun loc unde viața putea să apară şi să se dezvolte iar puterile titanilor domneau peste tot, şi acestea erau focuri care izbucneau din măruntaiele pământului şi care aruncau bolovani grei în înaltul cerului, şi surpări uriaşe de dealuri întregi, căldura mistuitoare a soarelui şi apoi vântul puternic care aducea un frig pătrunzător şi adânc ca moartea. Întreaga lume se cutremura sub lovituri şi nu era nimeni care să audă sau să vadă acest spectacol maiestuos de forțe dezlănțuite ale naturii pentru că nimeni, nici cea mai mică plantă sau cel mai puternic animal nu puteau creşte şi trăi.

Iar zeii doreau ca lumea să fie plină de viață, pentru că ei erau protectorii vieții, şi atunci au țesut o pânză uriaşă, ca de păianjen, un văl întins pe care l-au aruncat peste întreaga suprafață a pământului. La fiecare nod al pânzei au aşezat câte o populație de animale sau plante, iar firele care legau nodurile erau legăturile ce se stabileau între aceste vietăți. Păşind pe această pânză cum umblă păianjenul pe pânza lui, animalele şi plantele erau protejate în fața forțelor titanice care le-ar fi spulberat altfel imediat. Unele dintre legături erau legături de mâncare, şi firul ei te putea duce de la o plantă oarecare la animalul care se hrănea cu acea plantă, şi apoi puteai ajunge la prădătorul acestui animal şi tot aşa. Alte fire erau de adăpost, aşa cum o pasăre poate să-şi facă cuibul într-un copac sau printre ierburile înalte din câmpie. Şi mai existau şi legături de colaborare, şi tot felul de alte legături şi relații. Pânza era suficient de mare şi întinsă cât să-i cuprindă pe toți, indiferent cât de grei sau de complecşi erau. De exemplu, un lucru curios era faptul că animale uriaşe precum balenele sau elefanții puteau păşi fără grijă prin mijlocul (sau vârful) pânzei, deşi marginile ei (sau straturile inferioare) erau formate din noduri aparținând unor vietăți foarte foarte mici, atât de mici că nu se puteau vedea cu ochii, doar li se ghicea existența, undeva sub pământ, în firele foarte subțiri din rădăcinile plantelor, lângă animalele moarte sau în corpul altora vii. Şi acestea erau de asemenea importante chiar dacă erau minuscule, deoarece ele formau picioarele pânzei, numite aşa pentru că aici se prindea pânza vieții de materia nevie, fie ea pământ, piatră, lumină sau apă.

Şi viața se dezvolta în voie şi trăia bine pe această pânză a vieții. Şi oamenii se numărau şi ei printre aceste vietăți şi trăiau şi ei bine ca toți ceilalți. Erau animale pe care oamenii le vânau pentru mâncare şi altele de la care aveau nevoie de blană sau dinți. Alte animale sau plante nu erau bune de mâncat dar chiar şi aşa, ele lăsau urme prin pădure sau prin deşert şi oamenii luau de la aceste urme informații despre vreme sau viitor sau despre cum e cel mai bine să trăiască. Oamenii puteau venera unele animale sau unii copaci ca totemi, iar pe altele le ignorau. Dar chiar dacă erau nepăsători față de unele soiuri sau nici nu ştiau de existența lor, prin mijlocirea pânzei toate erau legate de toate, puteai să ajungi uşor de la un nod la altul dacă ştiai să te foloseşti de firele care le uneau. Pânza vieții oferea hrană, protecție, stabilitate şi bunăstare mentală. Fiecare lua câte ceva şi dădea altceva la schimb.

În lumea cealaltă pânza vieții era asemănătoare cu cea din lumea aceasta şi era şi diferită în alte locuri, dar era aceeaşi pânză care înconjura lumea peste tot. Toți cei care visau sau călătoreau în cealaltă lume o puteau vedea, iar şamanii şi oamenii înțelepți spuneau că o pot vedea când vor, chiar şi cu ochiul liber, ca pe ceva care se suprapune peste o imagine care există deja şi o susține şi dezvăluie ceva nou despre ea. Ei spuneau că pânza nu avea vârf sau margine, că nu avea centru propriu-zis dar putea să-şi aleagă un centru oriunde sau să aibe o grămadă de centre în acelaşi timp, că învelea totul şi semăna cu o sferă sau tavă dar nu era nici una dintre ele, că nu era nici un nod mai important decât altul, şi că nici un om nu putea să o descrie vreodată cel mai bine pentru că era dincolo de capacitatea de imaginație a ochilor şi puterea de înțelegere şi descriere a minții omeneşti. Dacă oamenii aveau o problemă se rugau zeilor. Aveau zei în formă de animale şi de frunze sau care semănau cu ei sau alții care nu semănau cu nimeni. Dar la fiecare sărbătoare sau înmormântare sau când cineva era bolnav, şamanii se duceau în lumea cealaltă, la zei sau în lumea morților, pentru a căuta răspunsuri. Ei navigau în bărci pe fire care curgeau ca nişte râuri sub pământ sau se cățărau pe fire ca nişte copaci şi ajungeau în cer. Şi de acolo se întorceau cu sfaturi şi leacuri, şi apoi le mulțumeau zeilor cu ofrande şi cântece, iar dacă zeii nu doreau să-i ajute oamenii ascultau de alegerea lor şi se împăcau până la urmă şi cu această situație.

Dar Cel Care Are Multe Nume era nemulțumit că aproape nimeni nu-i cerea ajutorul şi era gelos pe ceilalți zei şi pe atenția pe care o primeau. El şi-a propus să aducă sfârşitul celorlalți zei şi să schimbe lumea o dată pentru totdeauna, iar când ura şi amărăciunea lui au ajuns suficient de mari, a făurit o armă nemaipomenită, cea mai puternică armă care a existat vreodată. Şi şi-a ales un trib cărora le-a spus că dacă îi vor cere ajutorul, el le va da ceva care îi va face stăpânii lumii, şi ei o vor supune până în cele mai îndepărtate colțuri şi tot ce există va tremura de frica lor, ei nu vor avea de ce să se mai teamă şi nu vor mai avea nevoie de zei şi de legile lor. Aceştia au acceptat şi primind arma în sufletul lor s-au transformat după firea ei. Au dezgropat vechile neînțelegeri şi au redeschis pricinile cu duşmanii lor. Întăriți de noua lor achiziție, au reuşit să înfrângă şi să alunge triburile cu care se războiau de obicei. Apoi au început să le asuprească şi pe cele prietene deoarece se credeau acum mult mai diferiți față de ceilalți. Faima lor creştea şi cei care mai cutezau să le stea împotrivă erau repede înfrânți şi alungați.

Dar pentru că pretutindeni unde mergeau întâlneau triburi care fie îi atacau fie nu acceptau să asculte de ei, oamenii cu arma au hotărât să vadă cât de mult îi poate aceasta ajuta şi întări. Aşa că nu s-au mai mulțumit cu teroarea ce le-o purtau toți ceilalți oameni ci au început să-i omoare, unul câte unul şi trib după trib, pe măsură ce le veneau în cale. Dacă luptai cu ei erai înfrânt şi exterminat, dacă le cădeai în genunchi şi le cereai îndurare puteai fi exterminat sau dus în sclavie, după toanele stăpânilor lor din ziua aceea. Dar ei nu s-au oprit aici, pentru că voiau să vadă limitele puterii lor, doreau să cunoască cât de puternică era arma pe care o primiseră. Au atacat animalele, mai întâi pe cele de care se temeau, şi le-au exterminat pe toate. Apoi s-au întors împotriva animalelor pe care le mâncau şi le-au transformat în sclavi, iar pe toate celelalte de care nu aveau nevoie au început să le nimicească. La fel au făcut cu copacii şi florile de pe câmp.

Cu fiecare populație de animale, plante sau oameni care erau exterminate dispărea un nod din pânza vieții. Pânza era fermecată să se vindece singură, şi pe măsură ce dispărea câte un nod, firele rupte încercau să se unească între ele, unul în prelungirea celuilalt, şi s-o facă întreagă din nou. Acolo unde două fire se chinuiau să se unească apărea un alt fel de nod, unul care în loc să transmită informația mai mult o bloca. Oamenii care călătoreau în Celălalt Tărâm nu puteau trece de aceste noduri diferite, care în loc să fie punți şi confluențe, erau tuneluri înfundate şi râuri secate. Astfel, cei care mai căutau înțelepciunea şi vitalitatea folosindu-se de canalele rețelei au avut tot mai puține drumuri pe care să umble şi au devenit tot mai izolați şi însingurați.

În acest timp aroganța celorlalți i-a adus în pragul nebuniei. Erau stăpânii lumii şi nu mai aveau nevoie nici măcar de zei. Pe măsură ce distrugeau nodurile apăreau găuri în pânză şi prin ele se vedeau bogățiile cele mari, care stăteau ascunse sub pământ, în cer şi peste tot în lumea nevie. Acestea i-au îmbătat şi i-au orbit cu strălucirea lor pe oamenii care primiseră arma. Ei spuneau „De ce să împărțim Pământul cu toate celelalte vietăți, noi şi-aşa suntem mai puternici acum, ceilalți să se mulțumească cu mai puțin pentru că noi acum, nemaiatacându-ne nimeni, avem mai mult timp ca să ne dezvoltăm pe alte direcții şi să inventăm tot felul de alte lucruri care să ne facă viața mai uşoară, şi asta cere mai multă energie. Noi vrem bogățiile şi resursele lor, ei şi-aşa nu ştiu pe ce comoară stau şi nici nu au la ce o folosi. E dreptul nostru să le luăm”.

Erau aşa de orbiți în mândria lor că au uitat care era rolul pânzei vieții, acela de a-i proteja de forțele devastatoare ale titanilor, forțe care erau prea puternice pentru o făptură aşa mică şi firavă ca omul. De cele mai multe ori oamenii nici nu ajungeau să-şi dea seama de existența acestor forțe până nu se confruntau cu influența lor. Au început să fie tot mai neliniştiți şi mai nefericiți în viața de zi cu zi. Erau mai tot timpul cu mintea în altă parte sau trişti sau furioşi, şi nu râdeau decât ca să-şi mascheze disperarea. Sufereau de mania ucigaşului care vedea peste tot umbrele victimelor lui încercând să se apropie de el şi să-l apuce. Se simțeau tot timpul atacați şi credeau că răspunsul la această amenințare este să devină tot mai puternici, să folosească şi mai mult arma blestemată. Puteau acum să elimine noduri din pânză şi să rupă legături mult mai repede decât reuşeau acestea să se refacă. Pânza care înainte era ca o cămaşă de zale pentru războinic semăna acum cu o cârpă zdrențuită care flutura în vânt fără stabilitate şi formă.

Tribul oamenilor cu arma se răspândise pe tot globul, peste tot pe unde se întindea la început pânza vieții stăpânea acum cultura morții. Foarte puține noduri mai erau în jurul acestui trib. Fără protecția şi siguranța pe care ți-o dă comunitatea şi lipsiți de posibilitatea de a atenua şocurile de-a lungul fostelor fire de legătură, oamenii erau loviți acum direct de forțele titanice care stăpâniseră lumea la început, focul, cutremurele, foametea, lumina orbitoare, bolile şi alți duşmani invizibili.

La sfârşit o adiere foarte slabă de vânt a rupt şi nodul pe care se dezvoltase tribul de oameni puternici şi l-a aruncat în neființă de parcă nici nu existase vreodată.

–––––––––-
Are legătură:

De ce să respecți biodiversitatea

Katedra Botaniki

În Europa nu există plante şi tehnici enteogene la fel de puternice ca în zonele tropicale (sau cel puţin nu sunt la fel de răspândite sau nu sunt cunoscute) şi acest lucru a avut consecinţe nefaste pentru felul în care s-au dezvoltat culturile noastre spre deosebire de culturile triburilor aşa-zis primitive. Prin folosirea unor plante şi tehnici psihotrope, membrii unor triburi din Amazonia de exemplu aveau un suport şi o sursă fizică, palpabilă şi cu reale posibilităţi de experimentare şi re-experimentare pentru legendele şi credinţele lor. Cultura lor avea posibilitatea de a se transmite mai departe deoarece era literalmente vie, fiecare generaţie putea experimenta miturile şi credinţele pe propria piele. De asemenea valorile spirituale ale tribului se adaptau la noile provocări deoarece erau permanent înnoite şi întreţinute de membri care aveau acces direct la sursa spiritualităţii.

În Europa, Orientul Mijlociu, India sau China, adică în culturile în care exista religie, majoritatea oamenilor nu aveau acces la plante psihotrope din tot felul de motive. Trebuiau să se bazeze astfel pe cuvântul unor maeştri, a unor învăţători. Cultura noastră este una care se bazează într-o foarte mică măsură pe experienţa directă şi într-o măsură prea mare pe informaţii gata interpretate, gândite şi prezentate de către alţii. Dacă primitivii aveau în plus posibilitatea de a se inspira în spiritualitate de la izvoare, membrii culturii noastre nu aveau acces la acestea şi trebuiau să-şi transmită cultura la urmaşi ajutându-se de memorie şi tehnici de învăţare şi manipulare. Informaţia culturală era ceva rece şi străin, nu putea fi verificată şi trăită. De aici imboldul de a căuta în permanenţă altceva, de a nu fi mulţumit cu ideile pe care le-ai învăţat. De asta culturile popoarelor europene şi-au schimbat forma de atâtea ori în ultimii mii de ani (deşi în esenţă au aceleaşi principii), din dorinţa oamenilor de a se elibera de legile şi credinţele lor pe care le percep ca pe ceva paralel cu ei şi cu realitatea, învechite şi distante.

Germani

„Neamul suebilor este cel mai mare şi mai războinic dintre toți germanii. Se spune că suebii au 100 de districte, din care scot în fiecare an câte 1000 de oameni înarmați pe care-i duc la războaie în afara granițelor. Ceilalți rămân acasă şi se îngrijesc de hrana lor şi a celor plecați, iar peste un an, la rândul lor, pleacă la război în locul celor dintâi, care rămân acasă. În felul acesta nu se întrerupe nici agricultura, nici tehnica şi practica războiului. De altfel, la ei nu există proprietate privată şi nimeni nu poate rămâne mai mult de un an de zile în acelaşi loc pentru a-l cultiva. Consumă puțin grâu, hrănindu-se mai ales cu lapte şi carne; se îndeletnicesc mult cu vânătoarea. Acest fel de viață, datorită alimentației, exercițiilor zilnice şi libertății în care trăiesc (încă din copilărie nu sunt supuşi la nici o obligație sau disciplină şi, în general, nu fac nimic contra voinței lor) îi fortifică şi le dă o statură uriaşă. În afară de asta, cu toată clima rece, s-au obişnuit să se scalde în fluvii şi să se îmbrace numai în piei, care din cauză că sunt prea scurte, lasă descoperită o mare parte a corpului.

Negustorilor le îngăduie să vină la ei mai mult pentru a avea cui să vândă prăzile de război decât din dorința de a importa ceva. Germanii nu importă nici măcar cai […]

Suebii socotesc că cea mai mare glorie pentru un trib este ca dincolo de granițele lui să existe ținuturi pustiite cât mai întinse: aceasta dovedeşte că un mare număr de triburi n-au putut rezista forței lui.”

– Iuliu Cezar, Despre războiul galic, Cartea a IV-a, 1-3

Patologia puterii

Starea naturală a lucrurilor este una ordonată după legile naturale, dar chiar şi acestea sunt supuse acțiunii entropiei, atunci când creşte dezordinea, starea de agitație a elementelor unui sistem. Scopul puterii este de a restabili ordinea. Aceasta se poate înfăptui prin acțiunea unor legi ecologice care vizează suprapopulația, inundațiile, mediul etc; o lege compensatorie, prin care se manifestă puterea, nu este permanentă, nu caracterizează un ecosistem în întregul lui ci doar un eveniment extrem, eveniment care tocmai prin extremitatea sa ne dezvăluie starea normală a ecosistemului.

Acesta este şi scopul puterii ca manifestare umană, acela de a restabili un echilibru, o ordine prezentă în starea obişnuită a speciei sau comunității umane dar care atinge din când în când valori sau cazuri extreme. Atunci se manifestă puterea, prin diverşi judecători (sfatul bătrânilor, consultarea zeilor sau violența retributivă). După manifestarea puterii, deci după reinstaurarea ordinii inițiale şi a echilibrului, autoritatea puterii dispare şi la fel agenții ei. Cu alte cuvinte instituția care impune puterea nu e permanentă.

Odată cu apariția Statului, puterea s-a permanentizat. Puterea nu a mai fost văzută cu rolul ei inițial de restabilire a ordinii ci a devenit un scop în sine. Obținerea şi menținerea puterii reprezintă într-un Stat o direcție mai importantă decât bunăstarea socială.

Nu ştiu dacă a fost o schimbare bruscă de mentalitate, de la concepțiile tribale la cele din civilizație. E posibil ca puterea ca scop în sine („der Wille zur Macht”) să fie o tendință intrinsecă a naturii umane şi motivul pentru care ea nu putea fi menținută prea mult în comunitățile tribale e deoarece e limitată puternic de alți factori. În Mesopotamia existau condiții prielnice pentru a apărea o situație în care puterea să rămână permanentă.

Unele din aceste condiții ar fi:
-surplusul de alimente (deci oameni care nu lucrează, caută să facă altceva)
-specializarea tehnologică (şi de aici e doar un drum scurt până la concepții de genul „zeii i-au ales pe ăia să semene, pe ăia să facă oale şi pe ăia să fie şefi)
-sedentarismul (un mediu de resurse mai stabil decât în comunitățile nomade, care erau supuse continuu unor provocări care necesitau „oameni puternici”; în comunitățile sedentare, un lider recunoscut putea să-şi transmită privilegiile mai uşor către fiul său de exemplu, iar acesta, trăind într-un mediu mai puțin dinamic, nu trebuia să demonstreze live că e la fel de puternic ca tatăl său)
-o societate impersonală determinată de creşterea exponențială a populației specifică societăților agricole (e mult mai uşor să-ți impui autoritatea – prin violență sau înşelăciune – unor oameni pe care nu îi cunoşti personal, decât asupra unor oameni care îți sunt prieteni sau rude).

E o tendință naturală a omului să accepte puterea. Acceptând puterea, el speră să dobândească un echilibru pe care nu îl poate găsi singur. Aşa a fost zeci de mii, poate sute de mii de ani. De la apariția Statului încoace, un individ nu înțelege că această tendință a lui naturală e exploatată de indivizi care nu urmăresc decât satisfacerea nevoii lor personale de a avea puterea. În civilizație (Statul agricol), puterea nu mai are rol de antagonist al dezordinii ci de a se menține pe sine, adeseori creând dezordine pentru a avea apoi un motiv de manifestare.

Două exemple care ilustrează foarte bine ideea că puterea nu mai este ceva care serveşte tuturor ci e ceva care trebuie păstrat de către autorități cu orice preț, chiar dacă contravine binelui comun (pe care puterea susține că îl serveşte). Primul vine din Imperiul Aztec iar al doilea din Imperiul Otoman. Chiar dacă Imperiul Aztec nu îşi are originea în Sumer, el este civilizație deoarece societatea era ierarhizată, baza hranei era în agricultură şi avea violența înrădăcinată la temeliile sale.

În 1519, Fernando Cortez şi conchistadorii săi sunt primiți în Tenochtitlan, capitala imperiului, unde sunt tratați cu mari onoruri de către azteci. Profitând de faptul că mexicanii au atacat o colonie spaniolă şi au omorât şapte soldați, Cortez îl forțează pe Montezuma să-şi părăsească palatul şi să se mute unde erau cazați spaniolii, ceea ce echivala practic cu o arestare şi transformarea lui Montezuma într-un rege marionetă. Cortez i-a executat patru căpetenii arzându-i de vii pentru ceva ce el însuşi poruncise (sau măcar încuviințase). Când află de un complot împotriva spaniolilor, inițiat de nepotul său şi de alți seniori de la curte care îl acuzau de laşitate, Montezuma ordonă ca aceştia să fie arestați şi orice ostilitate să înceteze. Deşi i-a fost oferită libertatea, el refuză în repetate rânduri şi preferă să rămână captiv, apoi acceptă să plătească tribut Spaniei şi oferă spaniolilor importante cantități de aur, inclusiv tezaurul tatălui său. Mai târziu, după ce au început luptele, Montezuma le-a vorbit mexicanilor din închisoarea sa îndemnându-i să se oprească. Dacă se poate spune că arestarea s-a făcut sub amenințarea cu moartea, următoarele fapte ale lui Montezuma au fost dictate direct de frica lui de a nu pierde puterea, fiind de acord cu orice fel de colaborare şi acceptând orice comandă primea de la spanioli, indiferent dacă era considerată trădare sau umilință de către supuşii săi. Pentru el interesul imperiului şi a societății sale nu mai conta deoarece acestea se identificaseră cu interesele personale.

În casa regală otomană s-a practicat o politică de infanticid şi fratricid. Deoarece între 1402 şi 1413 Imperiul a fost în război civil pentru succesiunea la tron, Mehmet al II-lea a hotărât ca fiecare sultan să-şi omoare frații imediat după obținerea tronului, indiferent dacă aceştia erau sau nu o amenințare serioasă (cei mai mulți erau minori), pentru a nu favoriza fărâmițarea imperiului. Sultanul Mehmed al III-lea şi-a omorât astfel cei 19 frați plus câteva concubine însărcinate care fuseseră ale tatălui său. După ce a hotărât ca Selim al II-lea să-i urmeze la tron, Soliman Magnificul a dispus uciderea celorlalți fii ai săi. 61 de prinți au murit între secolele XIV-XVIII datorită acestei practici. Când nu se practica fratricidul, era înlocuit cu izolarea într-una din camerele haremului, unde prizonierii putea sta mai multe zeci de ani, ajungând chiar să-şi piardă mințile. Puterea era mai importantă decât familia.

Originea Sistemului 4

IV.A DOUA MIGRAŢIE NEOLITICĂ

Prima migraţie neolitică a început din Orientul Mijlociu (Siria, nordul Irakului şi sudul Turciei) şi a însemnat răspândirea tehnicilor de cultivare a plantelor în restul Orientului Mijlociu, în Europa, Africa de Nord şi probabil India. Aceasta s-a întâmplat prin migrarea fizică a fermierilor care luau cu ei seminţe, animale şi tehnici de cultivare. Migraţia lor poate fi observată prin gradientul haplogrupului genetic J2 şi s-a petrecut nu pentru că noii agricultori aveau datoria morală de a ilumina popoarele primitive cu noua lor tehnică de producere a hranei ci mutarea lor s-a produs ca urmare a unei nevoi sociale de a-şi găsi un alt loc de viaţă deoarece regiunile originare ajunseseră suprapopulate sau nu mai erau productive. Această primă migraţie a fost una de populaţie şi de tehnică.

A doua migraţie neolitică a început de la aproximativ 3.000 î.Ch., din Sumer, a fost una de ideologie politică şi a reprezentat răspândirea noii idei de stat, adică ideea că o societate trebuie să se împartă între o clasă conducătoare (care să concentreze în mâinile sale întreaga putere de decizie) şi mai multe clase subordonate cu grade diverse de autonomie. Ideea de stat, de putere instituţionalizată, nu era posibil să fi fost implementată în societăţile tribale din cauza numărului mic de indivizi care alcătuiau un trib. Aceştia erau organizaţi după regulile democraţiei tribale. De asemenea puterea instituţionalizată nu este o consecinţă directă a practicării agriculturii, deoarece înainte de 3.000 î.Ch. existau societăţi agrare sau semi-agrare care se gospodăreau fără existenţa unei ierarhii puternice care să coordoneze în mod despotic toate deciziile importante ale comunităţii.

Consider că adevărata revoluţie neolitică a fost o revoluţie în gândire, în modul de a vedea lumea şi s-a manifestat printr-o radicalizare a ideii de putere şi dominaţie. Cuvântul-cheie al noii revoluţii (care acum este deja veche de 5.000 de ani) este totalitarism, totalitarism care tinde să cuprindă şi să pătrundă toate sferele vieţii. Erich Fromm considera că dictatorii nu sunt în mod necesar răi prin natura lor ci sunt „oameni obişnuiţi cu putere neobişnuită”. Răul social s-a născut atunci când oameni obişnuiţi au primit puterea de a decide asupra soartei lor şi a altora şi de atunci s-a dorit menţinerea acestui status-quo. Bineînţeles că nu aceeaşi dinastie de conducători conduce lumea din Mesopotamia până azi, în schimb din Mesopotamia până azi acelaşi tip de putere politică, dominaţie socială şi monopol al deciziilor este urmărit de către toate sistemele politice care-şi au originea atunci. Dorinţa de a accede la acest tip de putere este cu atât mai mare cu cât aceasta nu e una de tip supranatural sau predestinată genetic, ci poate fi obţinută tocmai de către oameni obişnuiţi, în schimb este un miraj pentru că înseamnă să trăieşti într-un sistem social în care ai 99% şanse să nu obţii această putere.

Până în secolul XIX membrii culturii noastre credeau că oamenii au practicat agricultura de când au apărut şi că tehnicile agricole sunt de la începutul istoriei, istorie care avea câteva mii de ani şi începea cu Adam şi Eva, Cain, Abel şi Set. Mai târziu au aflat că oameni au existat de mult mai devreme şi că au trăit foarte bine şi fără agricultură, şi atunci au numit această perioadă preistorie şi au considerat că de aproximativ 10.000 de ani, de când au aflat că a apărut, oamenii au practicat acelaşi tip de agricultură care doar s-a perfecţionat şi specializat. Noua schimbare de mentalitate este de la a crede că acelaşi tip de agricultură se practică de zece milenii încoace către a învăţa şi accepta că sunt mai multe tipuri de a practica agricultura (mai eficiente ecologic şi socio-cultural însă necompetitive economic), însă majoritatea acestor tipuri au fost înlocuite de mentalităţile agriculturii totalitare izvorâtă din mentalităţile statului totalitar sumerian.

Agricultura fundamentală a societăţii şi economiei noastre este agricultura de tip totalitar. Totalitarismul agricol înseamnă subordonarea ecosistemului global pentru producţia de hrană pentru om. Înseamnă război cu toate celelalte forme de viaţă care nu sunt productive pentru om. Prin agricultura totalitară se poartă un război cu toate celelalte specii de plante şi animale pentru preluarea şi prelucrarea resurselor naturale în totalitatea lor.

Iniţial această agricultură nu se deosebea major de celelalte tipuri de agricultură practicată în Egipt, în Creta, în câmpia Munteniei, la Ierihon sau la Mohenjo-Daro. Făcea uz de unelte de piatră, lemn sau os, era puternic dependentă de particularităţile ecologice ale zonei şi deşi hrănea o populaţie care creştea continuu, era totuşi suficient de restrânsă geografic pentru a nu avea un impact ecologic semnificativ la scară globală sau regională. Deosebirea consta în faptul că indivizii care o practicau trăiau într-o societate de sclavi, forţaţi fiind să muncească pentru a-şi primi hrana, adăpostul şi serviciile care înainte erau gratis.

Având suficientă mână de lucru ieftină şi o nouă clasă socială de războinici, prima societate din Sumer care adoptase cultura şi agricultura totalitară a trecut în curând la următorul nivel şi anume răspândirea noii mentalităţi în restul lumii, deoarece totalitarismul prin definiţie se declară cel mai bun sistem de guvernământ şi tinde să se răspândească în toate detaliile vieţii, inclusiv fizic şi spaţial, în toate colţurile globului. Cetăţile din Mesopotamia au început să se cucerească unele pe altele, iar populaţia cucerită era trecută în sclavie. Tiranii acestor cetăţi se remarcau prin cruzime şi uşurinţa cu care se declarau trimişii şi înlocuitorii zeilor. La scurt timp noua structură socială de conducători şi conduşi a ajuns pe valea Nilului dând naştere la prima perioadă dinastică. Sumer a fost înlocuit apoi de Babilon şi Asiria. În jurul lor au apărut alte regate şi imperii care de asemenea se bazau pe cuceriri şi expansiune continuă: Urartu, Elam, Fenicia, regatul hitit. Statele sclavagiste din Troia, Knossos sau valea Indusului au fost jefuite şi incendiate de cete de migratori patriarhali venind din nord, dar după o vreme şi aceştia s-au sedentarizat şi au trecut la un sistem de producere al hranei bazat pe agricultura totalitară. Deoarece în decurs de câteva sute de ani apăruseră o seamă de regate care fiecare încerca să-şi extindă graniţele şi puterea, acestea s-au înscris într-o cursă a înarmărilor: au apărut arme de bronz şi de fier, mult mai rezistente decât cele de lemn şi piatră, au apărut care, cavaleria, unităţi specializate, s-a dezvoltat tehnica şi strategia militară. În acelaşi timp cu expansiunea teritorială şi dezvoltarea militară, neliniştea şi nemulţumirea socială în interiorul societăţilor de agricultori creştea. Crimele, războiul, foametea, sărăcia, malnutriţia au intrat în viaţa şi cultura oamenilor de atunci atât de adânc încât azi cu greu poate să creadă cineva că acestea nu sunt înscrise în mod fatalist în natura noastră umană. Peste tot în Orientul Mijlociu şi apoi în Europa, în Insulele Greceşti, la Roma, în India sau în China apar relatări de asasinate, falsificări de monede, coduri de legi, răscoale ale sclavilor din cauza presiunii sociale tot mai crescânde. Atunci când toate aceste încercări s-au soldat cu eşecuri şi s-a văzut că sistemul totalitar rămâne în picioare, o nouă idee îşi face apariţia în conştiinţa oamenilor: aceea că oamenii au nevoie să fie salvaţi, conducătorii sunt răi dar într-un fel sau altul cineva trebuie să vină să-i salveze din sărăcie, muncă şi suferinţă. Atunci când creştinismul a apărut în Palestina cu 2.000 de ani în urmă, majoritatea oamenilor aşteptau de mult un salvator, un mesia. Curând, pe lângă vechile probleme sociale,noile religii salvaţioniste (iudaism, creştinism, islamism, budism, confucianism sau zoroastrism) au introdus în societate războaiele şi persecuţiile religioase. Realitatea se împărţise în două, o parte care ţinea de lumea asta şi care era rea, nedreaptă şi plină de suferinţă, şi o altă parte, supranaturală, în care ierarhia socială se inversa şi cei bogaţi şi puternici erau înlocuiţi de cei săraci şi drepţi. Evul Mediu a fost plin de izbucniri de răscoale, ciumă şi alte epidemii, persecuţii religioase. Deşi suntem educaţi din istorie să vedem doar conflictele şi diferenţele dintre aceste regate, imperii şi state feudale, în imaginea de ansamblu ele fac parte din aceeaşi cultură a puterii şi dominaţiei bazată pe agricultura totalitară. Populaţia creştea şi curând Europa şi Orientul Mijlociu nu mai erau suficiente, ajungându-se la expediţiile denumite cruciade şi la „epoca marilor descoperiri geografice”, când cultura noastră s-a răspândit în cele două Americi, Africa şi Australia, înrobind şi exterminând populaţiile locale. Revoluţia industrială a adus greve, inflaţie, distrugerea ecosistemelor şi extincţii de specii, presa folosită constant pentru manipulare şi distorsionarea adevărului, două războaie mondiale şi mai ales colaps cultural.

Semnele culturii noastre sunt crima, asasinatul, războiul de cucerire, războiul de convertire, persecuţii religioase, mesianism, ciumă, ergotism, holeră, pelagră, răscoale, robotă, tribut, ideea că natura umană este degenerată, rea şi coruptă, consum de droguri, manipulare politică, religioasă şi educaţională, genocid, foamete, o distanţă uriaşă între cei mai bogaţi şi cei mai săraci, fanatism religios, abuz psihic şi fizic, represalii sub formă de viol, jaf şi exterminare, alienare şi tulburări psihice. Şapte miliarde de indivizi total dependenţi de o formă de agricultură care provoacă dezechilibre ecologice globale şi dezordine socială.

Chiar dacă azi avem o mobilitate mai mare, un venit mai mare, alte aşteptări şi cunoştinţe ştiinţifice mult mai avansate, chiar dacă ne-am dezvoltat numeroase modificări de tehnică şi de teritoriu, societatea modernă este aceeaşi cultură de sclavi apărută cu cinci milenii în urmă.

––

originea sistemului 1
originea sistemului 2
originea sistemului 3

Originea Sistemului 3

III.ISTORIA A ÎNCEPUT ÎN SUMER

În sudul Mesopotamiei, aproape de vărsarea râurilor Tigru şi Eufrat în Golful Persic, într-o regiune în care se practica agricultura de câteva mii de ani, se află locul de naştere a unei inovaţii care avea să schimbe lumea mai mult decât au făcut-o toate celelalte descoperiri umane din istorie.

Agricultorii din Mesopotamia au inventat o serie de tehnici de a cultiva plantele şi a gestiona recolta. Ei foloseau irigaţii şi monoculturi (cultivarea unui singur tip de plante pe suprafeţe întinse de teren).

Cea mai veche cultură de aici se numeşte Ubaid, avea o răspândire locală în sudul Irakului şi se întinde între 5.300 şi 4.100 î.Ch. Populaţia acestei perioade era formată din trei categorii principale de oameni: vânători şi pescari care trăiau în delta celor două fluvii, fermieri care cultivau cereale şi alte plante şi care veniseră din nord şi crescători de oi şi capre care îşi păşteau turmele pe pajiştile din vest şi sud-vest. Potrivit descoperirilor arheologice aceasta era o societate egalitară, în care diviziunea muncii nu era diversificată şi care pe lângă agricultura practicată prin irigaţii mai inventaseră roata şi roata olarului.

Perioada Ubaid a fost urmată de perioada Uruk (după numele unei cetăţi), de la 4.100 la 3.000 î.Ch. După Uruk urmează Jemdet Nasr când sunt descoperite proto-scrieri cuneiforme şi începe civilizaţia sumeriană.

În perioada Uruk apar primele semne clare de diferenţiere socială bazată pe posesiuni materiale şi putere de decizie. După câteva mii de ani în care baza principală a hranei era reprezentată de plantele cultivate şi după câteva inovaţii tehnice, populaţia din sudul Mesopotamiei se înmulţise suficient de mult pentru ca primele semne de nelinişte socială să îşi facă apariţia. După societatea egalitară din perioada Ubaid, societatea din Uruk era împărţită între o clasă stăpânitoare formată probabil din administratorii templelor şi a depozitelor de grâne şi majoritatea de muncitori.

Ideea originală care a apărut atunci a fost evident legată de gestionarea hranei, şi anume liderii comunităţii au considerat că mâncarea trebuie încuiată şi securizată. Se ştie că cel mai uşor mod de a dresa un animal şi a-l face mai docil şi mai receptiv la comenzile tale este să-l înfometezi câteva zile. Aici, în Mesopotamia, în această perioadă Uruk, probabil pentru prima oară în istoria vieţii şi a omului, membrilor unei comunităţi le-a fost interzis accesul la hrană, iar hrănirea lor era condiţionată de prestarea unor munci. Nu vreau să spun că înainte, în paleolitic sau mezolitic sau începutul neoliticului oamenii nu au trebuit să muncească pentru a-şi procura mâncarea, dar în această comunitate proto-sumeriană, majorităţii populaţiei nu i se oferea partea cuvenită din surplusul de alimente decât dacă munceau. Odată ce alimentele au fost depozitate în hambare, încuiate şi securizate, muncitorii nu mai aveau acces la rodul muncii lor, iar decizia de a mânca şi posibilitatea de a primi mâncare nu mai era a lor ci a altor membri din acelaşi oraş (sau aglomerare urbană).

Dacă surplusul producţiei agricole era gestionat de un grup restrâns de indivizi, aceştia puteau foarte bine să-şi aloce alimente fără să trebuiască să muncească, adică să participe activ la arat, la semănat şi recoltat, la transportul recoltei, la încărcarea şi descărcarea alimentelor în hambare, la producerea de oale şi vase de lut, la întreţinerea şi fabricarea de noi unelte, la măcinarea seminţelor şi coptul pâinii, la paza turmelor, la mulsul şi tunsul animalelor, la ţeserea hainelor, la săparea canalelor de irigaţii sau la construcţia caselor şi a templelor. Toate muncile astea le puteau face ceilalţi, iar ei doar hotărau cine şi cât primeşte.

Scrisul a apărut acum ca o nevoie de a inventaria totalitatea produselor şi a coordona toate aceste activităţi precum şi pentru listarea plăţilor către muncitori, a ofrandelor religioase sau a cadourilor. De aceea cele mai vechi tăbliţe cuneiforme prezintă o metodă arhaică de numerotare a turmelor de oi.

Societatea aceasta s-a polarizat rapid între o clasă stăpânitoare care obţinuse puterea de a lua toate deciziile importante pentru comunitate şi masa majoritară a muncitorilor şi bineînţeles că acestora din urmă le-a crescut nemulţumirea tot mai mult. Când membrii unei societăţi inechitabile sunt nemulţumiţi creşte nivelul crimei şi a infracţionalităţii astfel că pentru a asigura securitatea depozitelor de alimente cei care deţineau puterea de decizie au desemnat pe alţii care trebuiau să le păzească, în schimbul hranei şi a scutirii de muncă. Ţăranii aveau acum două clase, a factorilor de decizie şi a paznicilor, pe care trebuiau să le întreţină din acelaşi volum de muncă şi produse, astfel că au început să lucreze mai mult şi să primească mai puţin.

De câteva mii de ani, de la începuturile agriculturii, atunci când o societate agrară ajungea într-un moment de nemulţumire generalizată din cauza supraexploatării pământului care nu mai putea să ofere cantitatea necesară hrănirii unei populaţii tot mai numeroase, membrii acesteia migrau în grup spre alte regiuni. Dar dacă membrii nemulţumiţi din societatea pre-sumeriană ar fi emigrat, cei care luau deciziile şi-ar fi pierdut privilegiile şi ar fi trebuit să lucreze pământul din nou pentru a se hrăni. Ca să prevină acest lucru au transformat categoria paznicilor de hambare şi a celor însărcinaţi cu menţinerea ordinii sociale într-o clasă permanentă de războinici şi i-au trimis împotriva celor care se pregăteau să migreze. Nu ca să-i omoare ci ca să-i forţeze să rămână, să-i oblige să muncească şi să continue în mod sistematic şi comandat producţia de cereale, lapte, carne, lână, unelte, haine şi construcţii. Statul şi sclavia au intrat în istorie.

originea sistemului 1
originea sistemului 2
originea sistemului 4