Arhive pe etichete: animale

Pânza vieții

La început nu exista niciun loc unde viața putea să apară şi să se dezvolte iar puterile titanilor domneau peste tot, şi acestea erau focuri care izbucneau din măruntaiele pământului şi care aruncau bolovani grei în înaltul cerului, şi surpări uriaşe de dealuri întregi, căldura mistuitoare a soarelui şi apoi vântul puternic care aducea un frig pătrunzător şi adânc ca moartea. Întreaga lume se cutremura sub lovituri şi nu era nimeni care să audă sau să vadă acest spectacol maiestuos de forțe dezlănțuite ale naturii pentru că nimeni, nici cea mai mică plantă sau cel mai puternic animal nu puteau creşte şi trăi.

Iar zeii doreau ca lumea să fie plină de viață, pentru că ei erau protectorii vieții, şi atunci au țesut o pânză uriaşă, ca de păianjen, un văl întins pe care l-au aruncat peste întreaga suprafață a pământului. La fiecare nod al pânzei au aşezat câte o populație de animale sau plante, iar firele care legau nodurile erau legăturile ce se stabileau între aceste vietăți. Păşind pe această pânză cum umblă păianjenul pe pânza lui, animalele şi plantele erau protejate în fața forțelor titanice care le-ar fi spulberat altfel imediat. Unele dintre legături erau legături de mâncare, şi firul ei te putea duce de la o plantă oarecare la animalul care se hrănea cu acea plantă, şi apoi puteai ajunge la prădătorul acestui animal şi tot aşa. Alte fire erau de adăpost, aşa cum o pasăre poate să-şi facă cuibul într-un copac sau printre ierburile înalte din câmpie. Şi mai existau şi legături de colaborare, şi tot felul de alte legături şi relații. Pânza era suficient de mare şi întinsă cât să-i cuprindă pe toți, indiferent cât de grei sau de complecşi erau. De exemplu, un lucru curios era faptul că animale uriaşe precum balenele sau elefanții puteau păşi fără grijă prin mijlocul (sau vârful) pânzei, deşi marginile ei (sau straturile inferioare) erau formate din noduri aparținând unor vietăți foarte foarte mici, atât de mici că nu se puteau vedea cu ochii, doar li se ghicea existența, undeva sub pământ, în firele foarte subțiri din rădăcinile plantelor, lângă animalele moarte sau în corpul altora vii. Şi acestea erau de asemenea importante chiar dacă erau minuscule, deoarece ele formau picioarele pânzei, numite aşa pentru că aici se prindea pânza vieții de materia nevie, fie ea pământ, piatră, lumină sau apă.

Şi viața se dezvolta în voie şi trăia bine pe această pânză a vieții. Şi oamenii se numărau şi ei printre aceste vietăți şi trăiau şi ei bine ca toți ceilalți. Erau animale pe care oamenii le vânau pentru mâncare şi altele de la care aveau nevoie de blană sau dinți. Alte animale sau plante nu erau bune de mâncat dar chiar şi aşa, ele lăsau urme prin pădure sau prin deşert şi oamenii luau de la aceste urme informații despre vreme sau viitor sau despre cum e cel mai bine să trăiască. Oamenii puteau venera unele animale sau unii copaci ca totemi, iar pe altele le ignorau. Dar chiar dacă erau nepăsători față de unele soiuri sau nici nu ştiau de existența lor, prin mijlocirea pânzei toate erau legate de toate, puteai să ajungi uşor de la un nod la altul dacă ştiai să te foloseşti de firele care le uneau. Pânza vieții oferea hrană, protecție, stabilitate şi bunăstare mentală. Fiecare lua câte ceva şi dădea altceva la schimb.

În lumea cealaltă pânza vieții era asemănătoare cu cea din lumea aceasta şi era şi diferită în alte locuri, dar era aceeaşi pânză care înconjura lumea peste tot. Toți cei care visau sau călătoreau în cealaltă lume o puteau vedea, iar şamanii şi oamenii înțelepți spuneau că o pot vedea când vor, chiar şi cu ochiul liber, ca pe ceva care se suprapune peste o imagine care există deja şi o susține şi dezvăluie ceva nou despre ea. Ei spuneau că pânza nu avea vârf sau margine, că nu avea centru propriu-zis dar putea să-şi aleagă un centru oriunde sau să aibe o grămadă de centre în acelaşi timp, că învelea totul şi semăna cu o sferă sau tavă dar nu era nici una dintre ele, că nu era nici un nod mai important decât altul, şi că nici un om nu putea să o descrie vreodată cel mai bine pentru că era dincolo de capacitatea de imaginație a ochilor şi puterea de înțelegere şi descriere a minții omeneşti. Dacă oamenii aveau o problemă se rugau zeilor. Aveau zei în formă de animale şi de frunze sau care semănau cu ei sau alții care nu semănau cu nimeni. Dar la fiecare sărbătoare sau înmormântare sau când cineva era bolnav, şamanii se duceau în lumea cealaltă, la zei sau în lumea morților, pentru a căuta răspunsuri. Ei navigau în bărci pe fire care curgeau ca nişte râuri sub pământ sau se cățărau pe fire ca nişte copaci şi ajungeau în cer. Şi de acolo se întorceau cu sfaturi şi leacuri, şi apoi le mulțumeau zeilor cu ofrande şi cântece, iar dacă zeii nu doreau să-i ajute oamenii ascultau de alegerea lor şi se împăcau până la urmă şi cu această situație.

Dar Cel Care Are Multe Nume era nemulțumit că aproape nimeni nu-i cerea ajutorul şi era gelos pe ceilalți zei şi pe atenția pe care o primeau. El şi-a propus să aducă sfârşitul celorlalți zei şi să schimbe lumea o dată pentru totdeauna, iar când ura şi amărăciunea lui au ajuns suficient de mari, a făurit o armă nemaipomenită, cea mai puternică armă care a existat vreodată. Şi şi-a ales un trib cărora le-a spus că dacă îi vor cere ajutorul, el le va da ceva care îi va face stăpânii lumii, şi ei o vor supune până în cele mai îndepărtate colțuri şi tot ce există va tremura de frica lor, ei nu vor avea de ce să se mai teamă şi nu vor mai avea nevoie de zei şi de legile lor. Aceştia au acceptat şi primind arma în sufletul lor s-au transformat după firea ei. Au dezgropat vechile neînțelegeri şi au redeschis pricinile cu duşmanii lor. Întăriți de noua lor achiziție, au reuşit să înfrângă şi să alunge triburile cu care se războiau de obicei. Apoi au început să le asuprească şi pe cele prietene deoarece se credeau acum mult mai diferiți față de ceilalți. Faima lor creştea şi cei care mai cutezau să le stea împotrivă erau repede înfrânți şi alungați.

Dar pentru că pretutindeni unde mergeau întâlneau triburi care fie îi atacau fie nu acceptau să asculte de ei, oamenii cu arma au hotărât să vadă cât de mult îi poate aceasta ajuta şi întări. Aşa că nu s-au mai mulțumit cu teroarea ce le-o purtau toți ceilalți oameni ci au început să-i omoare, unul câte unul şi trib după trib, pe măsură ce le veneau în cale. Dacă luptai cu ei erai înfrânt şi exterminat, dacă le cădeai în genunchi şi le cereai îndurare puteai fi exterminat sau dus în sclavie, după toanele stăpânilor lor din ziua aceea. Dar ei nu s-au oprit aici, pentru că voiau să vadă limitele puterii lor, doreau să cunoască cât de puternică era arma pe care o primiseră. Au atacat animalele, mai întâi pe cele de care se temeau, şi le-au exterminat pe toate. Apoi s-au întors împotriva animalelor pe care le mâncau şi le-au transformat în sclavi, iar pe toate celelalte de care nu aveau nevoie au început să le nimicească. La fel au făcut cu copacii şi florile de pe câmp.

Cu fiecare populație de animale, plante sau oameni care erau exterminate dispărea un nod din pânza vieții. Pânza era fermecată să se vindece singură, şi pe măsură ce dispărea câte un nod, firele rupte încercau să se unească între ele, unul în prelungirea celuilalt, şi s-o facă întreagă din nou. Acolo unde două fire se chinuiau să se unească apărea un alt fel de nod, unul care în loc să transmită informația mai mult o bloca. Oamenii care călătoreau în Celălalt Tărâm nu puteau trece de aceste noduri diferite, care în loc să fie punți şi confluențe, erau tuneluri înfundate şi râuri secate. Astfel, cei care mai căutau înțelepciunea şi vitalitatea folosindu-se de canalele rețelei au avut tot mai puține drumuri pe care să umble şi au devenit tot mai izolați şi însingurați.

În acest timp aroganța celorlalți i-a adus în pragul nebuniei. Erau stăpânii lumii şi nu mai aveau nevoie nici măcar de zei. Pe măsură ce distrugeau nodurile apăreau găuri în pânză şi prin ele se vedeau bogățiile cele mari, care stăteau ascunse sub pământ, în cer şi peste tot în lumea nevie. Acestea i-au îmbătat şi i-au orbit cu strălucirea lor pe oamenii care primiseră arma. Ei spuneau „De ce să împărțim Pământul cu toate celelalte vietăți, noi şi-aşa suntem mai puternici acum, ceilalți să se mulțumească cu mai puțin pentru că noi acum, nemaiatacându-ne nimeni, avem mai mult timp ca să ne dezvoltăm pe alte direcții şi să inventăm tot felul de alte lucruri care să ne facă viața mai uşoară, şi asta cere mai multă energie. Noi vrem bogățiile şi resursele lor, ei şi-aşa nu ştiu pe ce comoară stau şi nici nu au la ce o folosi. E dreptul nostru să le luăm”.

Erau aşa de orbiți în mândria lor că au uitat care era rolul pânzei vieții, acela de a-i proteja de forțele devastatoare ale titanilor, forțe care erau prea puternice pentru o făptură aşa mică şi firavă ca omul. De cele mai multe ori oamenii nici nu ajungeau să-şi dea seama de existența acestor forțe până nu se confruntau cu influența lor. Au început să fie tot mai neliniştiți şi mai nefericiți în viața de zi cu zi. Erau mai tot timpul cu mintea în altă parte sau trişti sau furioşi, şi nu râdeau decât ca să-şi mascheze disperarea. Sufereau de mania ucigaşului care vedea peste tot umbrele victimelor lui încercând să se apropie de el şi să-l apuce. Se simțeau tot timpul atacați şi credeau că răspunsul la această amenințare este să devină tot mai puternici, să folosească şi mai mult arma blestemată. Puteau acum să elimine noduri din pânză şi să rupă legături mult mai repede decât reuşeau acestea să se refacă. Pânza care înainte era ca o cămaşă de zale pentru războinic semăna acum cu o cârpă zdrențuită care flutura în vânt fără stabilitate şi formă.

Tribul oamenilor cu arma se răspândise pe tot globul, peste tot pe unde se întindea la început pânza vieții stăpânea acum cultura morții. Foarte puține noduri mai erau în jurul acestui trib. Fără protecția şi siguranța pe care ți-o dă comunitatea şi lipsiți de posibilitatea de a atenua şocurile de-a lungul fostelor fire de legătură, oamenii erau loviți acum direct de forțele titanice care stăpâniseră lumea la început, focul, cutremurele, foametea, lumina orbitoare, bolile şi alți duşmani invizibili.

La sfârşit o adiere foarte slabă de vânt a rupt şi nodul pe care se dezvoltase tribul de oameni puternici şi l-a aruncat în neființă de parcă nici nu existase vreodată.

–––––––––-
Are legătură:

De ce să respecți biodiversitatea

Anunțuri

Porcii

From Farm Sanctuary on FLickr
Imagine preluata de la http://www.farmsanctuary.org/

„-Te doare?
-Da. Mă doare, mă mănâncă, mă înţeapă, mă ustură, mă gâdilă, mă apasă… De unde ştii?
-Am văzut că-ţi curge sânge. Ce-ai păţit?
-M-am lovit acum câteva zile la încheietura piciorului, unde se leagă de şold. Am dat cu el într-o ţeavă şi m-am rănit. De atunci mă doare şi încerc să aflu de ce.
-Trebuie să-ţi laşi rana să se vindece. Nu te mai gândi la ea şi las-o în pace. După câteva zile o să se usuce, o să se facă o crustă de sânge închegat pe deasupra care o să-ţi cadă. O să rămâi doar cu o cicatrice şi o durere difuză când se schimbă vremea. Dacă vei continua să te freci de perete o s-o agravezi, poţi să te infectezi şi să faci complicaţii.
-Nu pot s-o las în pace. Trebuie să mă concentrez asupra durerii şi să caut înăuntrul rănii, să văd de ce mă doare şi de ce se vindecă aşa greu. Am auzit de undeva că nu trebuie să fugi de durere pentru că aşa doar îţi amâni vindecarea şi te minţi singur, trebuie să cauţi înăuntrul durerii şi să vezi dincolo de ea, la cauzele ei. Nu e vorba doar de rana asta, săptămâna trecută am avut alta. Altundeva e problema. Parcă sunt ameţit tot timpul, nu mai ştiu să stau în picioare. Câteodată mă cuprinde un sentiment de furie intensă şi vreau să o iau la fugă, să sparg zidurile astea care mă înconjoară. Atunci mă lovesc de ele şi mă rănesc. Simt că e ceva ce nu e în regulă cu mine, ceva ca un disconfort psihic, o nemulţumire, o nelinişte, ceva care pleacă din creier şi nu-mi dă pace, o tensiune care creşte în intensitate până când nu mai pot suporta. Atunci încerc s-o iau la fugă, să scap de aici, şi atunci merg strâmb şi mă lovesc în ceva.
-Unde să fugi? N-ai unde să mergi de-aici. Ai observat că ai folosit cuvinte ca „nelinişte”, „nemulţumire”, „disconfort”, „nu-mi dă pace”, ca şi cum ai şti ce e liniştea, mulţumirea, confortul sau pacea deşi nu le-ai trăit niciodată? Tu tot timpul ai fost nemulţumit de ceva. Totuşi ceva e în general în neregulă, ca şi cum ar trebui să fie mai mult de-atât. Poate greşeala nu e cu tine, la tine sau în tine pentru că şi eu simt la fel.
-De-asta îmi zgândăr eu rănile încontinuu, ca să ajung înăuntru. Da, şi eu simt cu toată fiinţa mea că ceva e fundamental greşit, că parcă alţii ştiu mai mult decât mine şi nu-mi spun iar eu cunosc răspunsul dar l-am uitat, e undeva în adâncul meu…
-Poate răspunsul e chiar în faţa nasului dar nu ne dăm seama de asta.
-De ce? Tu ştii ce e în neregulă? De ce crezi că problema nu e în mine sau în tine? Uită-te la ceilalţi, toţi sunt mulţumiţi şi fericiţi. De unde ştii că nu suntem noi ăia bolnavi? Eşti vreun doctor, sau profesor sau profet?
-Nu sunt nici una din astea. Sunt vecinul tău, stau chiar lângă tine. Şi nu, ceilalţi nu sunt mulţumiţi nici ei. Ştiu că atunci când mănâncă râd şi glumesc şi vorbesc de sport şi succes şi planuri de viitor şi cât sunt de grozavi şi de norocoşi. Dar spre deosebire de ei, eu nu pot să dorm noaptea, şi îi aud pe ceilalţi cum dorm şi vorbesc în somn şi visează. Ştiu că şi ei au aceeaşi problemă. Aici m-am născut, aici şi aşa am trăit până acuma, cunosc lumea şi ştiu regulile după care funcţionează, dar asta nu e tot. Parcă mai e ceva, ceva ce nu-mi dau seama deşi e pretutindeni în jurul meu. E un sentiment abia perceput, de parcă nu ni se spune tot. Ca şi cum aş fi uitat ceva, ceva esenţial şi nu reuşesc să-mi amintesc ce ştiam şi am uitat.”

Daca e cineva interesat de povestea porcilor:
The Meatrix
Earthlings – pe la minutul 26:30