Arhive pe etichete: alegorie

RĂSPÂNDIREA CIVILIZAȚIEI (foarte pe scurt)

Cadru sălbatic, decor african, un sat de negri. În jurul satului e o pădure, nu departe  se întinde savana. Din pădure se aud tot felul  de sunete, păsări, apă care curge, sălbăticiuni, lianele atârnă până aproape de acoperişurile colibelor.

Povestea începe la amiază. E căldură mare, doi negri abia ce s-au trezit şi acum stau la umbră vorbind despre toate cele. Unul din ei e fiul şefului de trib. Aseară au avut petrecere mare: fiul şefului omorâse un leu cu mâinile goale şi şi-a asigurat astfel succesiunea. În locul gol din mijlocul satului se văd încă urmele chefului, coji de fructe şi oase aruncate pe jos, o maimuță se coboară dintr-un copac, se apropie încet de grămada de resturi şi începe să mănânce dintr-un fruct. Ăştia nici n-o bagă în seamă, se uită la ea plictisiți. Erau aproape dezbrăcați, aveau cercei în nas şi în urechi şi pieptul şi gâtul le erau acoperite de tatuaje. Vorbeau de tot felul de chestii, ce au de gând să facă mai încolo, cât de proşti sunt ăia de peste râu, o bârfeau pe una care prea se dăduse în spectacol aseară…

Deodată îşi întrerup conversația şi se uită țintă spre intrarea în sat de unde se apropiau două arătări ciudate, doi bărbați îmbrăcați în rochii negre din cap până-n picioare, ba aveau şi pălării pe cap, tot negre.

Vin misionarii.

„Vă aducem vestea cea bună!”, începe unul dintre ei.

„Nu vă este cald, aşa îmbrăcați în negru ziua la amiază?”

„Ba da, ba da, dar nu se cuvine să ne dezgolim trupul că ne îndeamnă la păcat, suferința ne aminteşte să fim vigilenți!” răspund misionarii.

„???”

Încep să le povestească despre Dumnezeu, ăştia nu înțeleg decât că în cer e un tată bătrân şi bun.

„Ce face el în cer, nu ştie că strămoşii sunt pe fundul lacului?”

„Nu nu, el i-a creat pe strămoşi şi locuieşte în cer, de unde ne apără de diavol”.

Când vine vorba de diavol ăştia încep să mai înțeleagă, au şi ei diavoli mulți care trăiesc prin toate locurile şi le tot joacă feste. Nu prea se încred în vorbele misionarilor, că e suficient să te rogi la tatăl mare din cer ca să te scape de diavol, ei ştiu că trebuie să fugi de el, să te aperi cu pietre, talismane şi vrăji. Mai încolo discuția devine şi mai anevoioasă.

„Fiul lui Dumnezeu s-a sacrificat pentru tot felul de păcate, a făcut-o pentru noi!”

„Bun, şi cu ce mă ajută pe mine moartea lui?” întreabă unul dintre negri.

„ Tu nu vrei să fii salvat, nu-i aşa că vrei să fii mântuit?”

„Ce-i aia?”

„Nu-i aşa că vrei răsplată în lumea de dincolo? Aici suferi, lumea e rea, e degenerată, eşti înconjurat de durere şi suferință”.

Negrii nu pricep mare lucru, lor le place lumea lor aşa cum e şi nu vor s-o schimbe. Au multe neplăceri dar nu înțeleg de ce nu te poți bucura când ai ocazia să te simți bine, de ce să vrei să mori şi să te duci într-o altă lume unde să faci lucrurile plăcute pe care aici trebuie să le tot amâni?

Al doilea misionar nu spunea nimic. Găsise pe jos o piatră şi o studia cu atenție. Îi întreabă pe sălbatici de piatră şi ăştia îi spun că poate să şi-o păstreze, ei mai au destule, nu au nevoie de ea, doar copiii se joacă cu pietrele astea. Până la urmă misionarii pleacă dezamăgiți, nu înainte de a promite că se vor întoarce negreşit.

Nu apucă negrii să se gândească bine la discuție că pe poarta satului intră un alt personaj ciudat. Ăsta era singur, dar şi el era îmbrăcat nepotrivit, foarte inconfortabil, cu pantofi eleganți, sacou negru şi cravată asortată, nu mai putea de cald nici el.

Vine capitalistul.

„Am venit să vă fac bogați pe toți!”

„Suntem bogați deja. Toți”.

„Nu nu, sunteți săraci dar veți fi mai bogați decât ați visat vreodată. Am venit să vă cumpăr pământul, cu bani grei, tocmai ce-am aflat că e plin cu minereu de fraierit. Am făcut deja actele, trebuie doar să semnați aici…”

„Ce-i aia cumpărat?”

„Ce-s ăia bani?”

„Vrei să spui că îți trebuie pietrele alea de fraierit de care nimeni n-are nevoie? Măă, tu vrei să ne fraiereşti”.

„Pietrele acelea sunt foarte valoroase. Vă dau bani pe ele, cu bani vă puteți cumpăra o grămadă de chestii de care aveți nevoie, care să vă facă viața mai uşoară”

Dar viitorului şef de trib nu-i place ideea banilor. Nu înțelege cum poți fi valoros dacă ai multe bucăți de piatră sau de hârtie. E ca şi cum ultimul din trib, un bătrân senil care nu mai poate vâna şi adună nuci toată ziua, ar deveni brusc cel mai important din trib pentru că în loc să împartă nucile le-ar strânge pe toate la el în colibă. Unde e onoarea în asta? Şi ce ar putea învăța copii de la el, dacă el nu poate decât să strângă nuci?

Sălbaticii nu vor să vândă. O zi întreagă, capitalistul încearcă în zadar să-i convingă, „Nu se poate anula, am tăiat deja chitanța!”. Până la urmă se lasă păgubaş şi pleacă, nu înainte de a-şi umple valiza cu minereu de fraierit şi suveniruri tribale. Iese pe poarta satului bucuros de cadouri, promițându-le ăstora că se va întoarce cu bani mulți şi câteva din lucrurile foarte folositoare pe care şi le vor putea cumpăra cu ei.

Nu s-a îndepărtat capitalistul bine că în sat apare un grup de prospectori. Aceştia erau toți bărbați serioşi, aprigi şi încruntați, nu aveau timp şi chef de vorbe. Fără să le adreseze negrilor un singur cuvânt, încep să-şi ridice un cort în mijlocul satului şi să-şi instaleze instrumentele şi uneltele. Negrii îi privesc cu uimire, nu înțeleg ce vor să facă şi sunt foarte curioşi față de sculele şi armele lor, ținându-se totuşi la distanță. Când o femeie mai curioasă din fire se apropie mai mult de grupul prospectorilor, aceştia o alungă cu pietre şi înjurături, strigând-o „maimuță împuțită” şi chemând câinii să-i apere. După câteva ore de forfotă şi roboteală, după săpat, cărat, spart, cioplit, mutat, plănuit şi măsurat, se termină şi ziua de lucru iar prospectorii se adună la masă unde încep să consume alcool şi să se distreze înjurându-se unul pe altul. Pe lângă faptul că nu i-au salutat pe bătrâni şi pe şeful tribului, aceşti bărbați îndobitociți de muncă şi băutură nu aveau nici un pic de respect pentru zei, făcându-şi nevoile pe stâlpul spiritelor. După câteva pahare bune, prospectorii observă că femeia mai curioasă din fire are şi ea țâțe şi o invită cu ei la masă.

Când bărbații din trib s-au hotărât să ia atitudine, a doua zi către dimineață, era deja prea târziu. În timpul nopții prospectorii, beți, au început să caute prin toate colibele după fraierit, fildeş şi piei de animale, trezind copiii din somn şi speriindu-i cu strigătele lor. Pe femeia care era mai curioasă din fire au găsit-o mai încolo, în nişte tufişuri, era moartă şi batjocorită, iar cineva i-a scrijelit pe frunte cu cuțitul cuvântul „curvă”. Războinicii din trib s-au pus pe vânătoarea de capete, omorând majoritatea prospectorilor, şi doar câțiva au scăpat cu fuga.

Undeva mai încolo, într-o tabără militară, în cabina colonelului, colonelul e la birou, iar în fața lui, stând într-un fotoliu e unul din misionari, iar capitalistul se plimbă prin cameră gesticulând nervos:

„Sunt sălbatici domnule, doar cu puțin mai evoluați decât animalele. Nu poți vorbi cu ei, nu au nici cele mai elementare elemente de civilizație. Am încercat cu frumosul, am încercat să ne înțelegem ca oamenii, m-am oferit să le cumpăr pământul la suprapreț, dumneavostră ştiți cât costă pământul prin părțile astea, sinucidere curată, dar ei nu şi nu, că pământul e plin de spirite şi nu vor să le supere. Iar acum mi-au omorât jumate din echipă, să-i mănânce probabil sau să îndeplinească cine ştie ce ritual de-al lor”

Colonelul se întoarce spre misionar ca şi cum ar aştepta o confirmare a celor spuse de investitor.

„E adevărat, spune acesta, sunt pe o treaptă inferioară a organizării sociale. Nu au noțiunile de bază în ce priveşte educația, viața familială, igiena, nu au conceptul de cultură, lege, datorie, de Dumnezeu sau morală ce să mai vorbesc. Cu greu am reuşit să mă înțeleg cu ei… Se poate totuşi, cu multă muncă şi sacrificii din partea noastră putem să-i aducem pe drumul cel bun…”

Capitalistul: „Ce sacrificii, ce drum, ce bun, mai uşor e să dresezi nişte câini decât sălbăticiunile astea! Aveți idee, domnule colonel, în ce situație ingrată sunt eu acuma, aveți idee câți bani va trebui să cheltuie Compania cu înmormântarea morților, despăgubirea văduvelor, o nouă campanie în presă pentru a reduce la tăcere criticile tree-huggerilor, o nouă sesiune de training pentru alți prospectori…”

„Eu vă înțeleg revolta şi suferința dar trebuie să mă înțelegeți şi dumneavoastră pe mine. Nu sunt un adept al violenței şi îmi doresc şi eu să am o ieşire la pensie liniştită, că doar sunt om la urma urmei. Dar în primul rând sunt obligat de jurământul de soldat să urmez ordinele, iar eu fără ordine de sus nu pot întreprinde nimic de capul meu. Decizia nu e în mâinile mele ci în ale Guvernului”.

Compania a contactat Guvernul iar acesta a trimis Armata peste Sălbatici.

Povestea se termină când se lasă seara.  În locul pădurii e acum o groapă uriaşă. La marginea ei e un sat de barăci înconjurat de garduri. Muncitorii şi-au terminat lucrul şi se îndreaptă spre casă. Un negru bătrân, îmbrăcat în haine sărăcăcioase primite de la o asociație caritabilă, stă pe nişte trepte şi bea în tăcere ceva alcool dintr-o sticlă cu etichetă, abia mai schimbând câte-un cuvânt din când în când cu vreun muncitor. De mult nu mai au ce să-şi spună. Aproape nimeni nu-şi mai aminteşte că odată, demult, bătrânul a omorât un leu cu mâinile goale. În mijlocul satului sunt aruncate pe jos tot felul de gunoaie şi ambalaje. Un şobolan iese de sub o baracă şi se apropie de gunoi căutând ceva de mâncare. Din baraca de sub care a ieşit se aud glasuri de copii. Profesorul lor e un preot la prima generație de predare, tânăr şi mulțumit că elevii lui prind repede lecțiile.

„Deci, copii, de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să-L trimită pe Fiul său pe pământ?”

„Pentru ca să ne mântuiască din robia păcatului în care omul cade din nou şi din nou”

„Și de ce trebuie ca El să ne mântuiască?”

„Pentru că lumea e rea şi plină de suferință. Dacă vom duce o viață bună, în cer ne aşteaptă o lume plină de bunăstare şi lipsită de griji”.

Anunțuri

Pânza vieții

La început nu exista niciun loc unde viața putea să apară şi să se dezvolte iar puterile titanilor domneau peste tot, şi acestea erau focuri care izbucneau din măruntaiele pământului şi care aruncau bolovani grei în înaltul cerului, şi surpări uriaşe de dealuri întregi, căldura mistuitoare a soarelui şi apoi vântul puternic care aducea un frig pătrunzător şi adânc ca moartea. Întreaga lume se cutremura sub lovituri şi nu era nimeni care să audă sau să vadă acest spectacol maiestuos de forțe dezlănțuite ale naturii pentru că nimeni, nici cea mai mică plantă sau cel mai puternic animal nu puteau creşte şi trăi.

Iar zeii doreau ca lumea să fie plină de viață, pentru că ei erau protectorii vieții, şi atunci au țesut o pânză uriaşă, ca de păianjen, un văl întins pe care l-au aruncat peste întreaga suprafață a pământului. La fiecare nod al pânzei au aşezat câte o populație de animale sau plante, iar firele care legau nodurile erau legăturile ce se stabileau între aceste vietăți. Păşind pe această pânză cum umblă păianjenul pe pânza lui, animalele şi plantele erau protejate în fața forțelor titanice care le-ar fi spulberat altfel imediat. Unele dintre legături erau legături de mâncare, şi firul ei te putea duce de la o plantă oarecare la animalul care se hrănea cu acea plantă, şi apoi puteai ajunge la prădătorul acestui animal şi tot aşa. Alte fire erau de adăpost, aşa cum o pasăre poate să-şi facă cuibul într-un copac sau printre ierburile înalte din câmpie. Şi mai existau şi legături de colaborare, şi tot felul de alte legături şi relații. Pânza era suficient de mare şi întinsă cât să-i cuprindă pe toți, indiferent cât de grei sau de complecşi erau. De exemplu, un lucru curios era faptul că animale uriaşe precum balenele sau elefanții puteau păşi fără grijă prin mijlocul (sau vârful) pânzei, deşi marginile ei (sau straturile inferioare) erau formate din noduri aparținând unor vietăți foarte foarte mici, atât de mici că nu se puteau vedea cu ochii, doar li se ghicea existența, undeva sub pământ, în firele foarte subțiri din rădăcinile plantelor, lângă animalele moarte sau în corpul altora vii. Şi acestea erau de asemenea importante chiar dacă erau minuscule, deoarece ele formau picioarele pânzei, numite aşa pentru că aici se prindea pânza vieții de materia nevie, fie ea pământ, piatră, lumină sau apă.

Şi viața se dezvolta în voie şi trăia bine pe această pânză a vieții. Şi oamenii se numărau şi ei printre aceste vietăți şi trăiau şi ei bine ca toți ceilalți. Erau animale pe care oamenii le vânau pentru mâncare şi altele de la care aveau nevoie de blană sau dinți. Alte animale sau plante nu erau bune de mâncat dar chiar şi aşa, ele lăsau urme prin pădure sau prin deşert şi oamenii luau de la aceste urme informații despre vreme sau viitor sau despre cum e cel mai bine să trăiască. Oamenii puteau venera unele animale sau unii copaci ca totemi, iar pe altele le ignorau. Dar chiar dacă erau nepăsători față de unele soiuri sau nici nu ştiau de existența lor, prin mijlocirea pânzei toate erau legate de toate, puteai să ajungi uşor de la un nod la altul dacă ştiai să te foloseşti de firele care le uneau. Pânza vieții oferea hrană, protecție, stabilitate şi bunăstare mentală. Fiecare lua câte ceva şi dădea altceva la schimb.

În lumea cealaltă pânza vieții era asemănătoare cu cea din lumea aceasta şi era şi diferită în alte locuri, dar era aceeaşi pânză care înconjura lumea peste tot. Toți cei care visau sau călătoreau în cealaltă lume o puteau vedea, iar şamanii şi oamenii înțelepți spuneau că o pot vedea când vor, chiar şi cu ochiul liber, ca pe ceva care se suprapune peste o imagine care există deja şi o susține şi dezvăluie ceva nou despre ea. Ei spuneau că pânza nu avea vârf sau margine, că nu avea centru propriu-zis dar putea să-şi aleagă un centru oriunde sau să aibe o grămadă de centre în acelaşi timp, că învelea totul şi semăna cu o sferă sau tavă dar nu era nici una dintre ele, că nu era nici un nod mai important decât altul, şi că nici un om nu putea să o descrie vreodată cel mai bine pentru că era dincolo de capacitatea de imaginație a ochilor şi puterea de înțelegere şi descriere a minții omeneşti. Dacă oamenii aveau o problemă se rugau zeilor. Aveau zei în formă de animale şi de frunze sau care semănau cu ei sau alții care nu semănau cu nimeni. Dar la fiecare sărbătoare sau înmormântare sau când cineva era bolnav, şamanii se duceau în lumea cealaltă, la zei sau în lumea morților, pentru a căuta răspunsuri. Ei navigau în bărci pe fire care curgeau ca nişte râuri sub pământ sau se cățărau pe fire ca nişte copaci şi ajungeau în cer. Şi de acolo se întorceau cu sfaturi şi leacuri, şi apoi le mulțumeau zeilor cu ofrande şi cântece, iar dacă zeii nu doreau să-i ajute oamenii ascultau de alegerea lor şi se împăcau până la urmă şi cu această situație.

Dar Cel Care Are Multe Nume era nemulțumit că aproape nimeni nu-i cerea ajutorul şi era gelos pe ceilalți zei şi pe atenția pe care o primeau. El şi-a propus să aducă sfârşitul celorlalți zei şi să schimbe lumea o dată pentru totdeauna, iar când ura şi amărăciunea lui au ajuns suficient de mari, a făurit o armă nemaipomenită, cea mai puternică armă care a existat vreodată. Şi şi-a ales un trib cărora le-a spus că dacă îi vor cere ajutorul, el le va da ceva care îi va face stăpânii lumii, şi ei o vor supune până în cele mai îndepărtate colțuri şi tot ce există va tremura de frica lor, ei nu vor avea de ce să se mai teamă şi nu vor mai avea nevoie de zei şi de legile lor. Aceştia au acceptat şi primind arma în sufletul lor s-au transformat după firea ei. Au dezgropat vechile neînțelegeri şi au redeschis pricinile cu duşmanii lor. Întăriți de noua lor achiziție, au reuşit să înfrângă şi să alunge triburile cu care se războiau de obicei. Apoi au început să le asuprească şi pe cele prietene deoarece se credeau acum mult mai diferiți față de ceilalți. Faima lor creştea şi cei care mai cutezau să le stea împotrivă erau repede înfrânți şi alungați.

Dar pentru că pretutindeni unde mergeau întâlneau triburi care fie îi atacau fie nu acceptau să asculte de ei, oamenii cu arma au hotărât să vadă cât de mult îi poate aceasta ajuta şi întări. Aşa că nu s-au mai mulțumit cu teroarea ce le-o purtau toți ceilalți oameni ci au început să-i omoare, unul câte unul şi trib după trib, pe măsură ce le veneau în cale. Dacă luptai cu ei erai înfrânt şi exterminat, dacă le cădeai în genunchi şi le cereai îndurare puteai fi exterminat sau dus în sclavie, după toanele stăpânilor lor din ziua aceea. Dar ei nu s-au oprit aici, pentru că voiau să vadă limitele puterii lor, doreau să cunoască cât de puternică era arma pe care o primiseră. Au atacat animalele, mai întâi pe cele de care se temeau, şi le-au exterminat pe toate. Apoi s-au întors împotriva animalelor pe care le mâncau şi le-au transformat în sclavi, iar pe toate celelalte de care nu aveau nevoie au început să le nimicească. La fel au făcut cu copacii şi florile de pe câmp.

Cu fiecare populație de animale, plante sau oameni care erau exterminate dispărea un nod din pânza vieții. Pânza era fermecată să se vindece singură, şi pe măsură ce dispărea câte un nod, firele rupte încercau să se unească între ele, unul în prelungirea celuilalt, şi s-o facă întreagă din nou. Acolo unde două fire se chinuiau să se unească apărea un alt fel de nod, unul care în loc să transmită informația mai mult o bloca. Oamenii care călătoreau în Celălalt Tărâm nu puteau trece de aceste noduri diferite, care în loc să fie punți şi confluențe, erau tuneluri înfundate şi râuri secate. Astfel, cei care mai căutau înțelepciunea şi vitalitatea folosindu-se de canalele rețelei au avut tot mai puține drumuri pe care să umble şi au devenit tot mai izolați şi însingurați.

În acest timp aroganța celorlalți i-a adus în pragul nebuniei. Erau stăpânii lumii şi nu mai aveau nevoie nici măcar de zei. Pe măsură ce distrugeau nodurile apăreau găuri în pânză şi prin ele se vedeau bogățiile cele mari, care stăteau ascunse sub pământ, în cer şi peste tot în lumea nevie. Acestea i-au îmbătat şi i-au orbit cu strălucirea lor pe oamenii care primiseră arma. Ei spuneau „De ce să împărțim Pământul cu toate celelalte vietăți, noi şi-aşa suntem mai puternici acum, ceilalți să se mulțumească cu mai puțin pentru că noi acum, nemaiatacându-ne nimeni, avem mai mult timp ca să ne dezvoltăm pe alte direcții şi să inventăm tot felul de alte lucruri care să ne facă viața mai uşoară, şi asta cere mai multă energie. Noi vrem bogățiile şi resursele lor, ei şi-aşa nu ştiu pe ce comoară stau şi nici nu au la ce o folosi. E dreptul nostru să le luăm”.

Erau aşa de orbiți în mândria lor că au uitat care era rolul pânzei vieții, acela de a-i proteja de forțele devastatoare ale titanilor, forțe care erau prea puternice pentru o făptură aşa mică şi firavă ca omul. De cele mai multe ori oamenii nici nu ajungeau să-şi dea seama de existența acestor forțe până nu se confruntau cu influența lor. Au început să fie tot mai neliniştiți şi mai nefericiți în viața de zi cu zi. Erau mai tot timpul cu mintea în altă parte sau trişti sau furioşi, şi nu râdeau decât ca să-şi mascheze disperarea. Sufereau de mania ucigaşului care vedea peste tot umbrele victimelor lui încercând să se apropie de el şi să-l apuce. Se simțeau tot timpul atacați şi credeau că răspunsul la această amenințare este să devină tot mai puternici, să folosească şi mai mult arma blestemată. Puteau acum să elimine noduri din pânză şi să rupă legături mult mai repede decât reuşeau acestea să se refacă. Pânza care înainte era ca o cămaşă de zale pentru războinic semăna acum cu o cârpă zdrențuită care flutura în vânt fără stabilitate şi formă.

Tribul oamenilor cu arma se răspândise pe tot globul, peste tot pe unde se întindea la început pânza vieții stăpânea acum cultura morții. Foarte puține noduri mai erau în jurul acestui trib. Fără protecția şi siguranța pe care ți-o dă comunitatea şi lipsiți de posibilitatea de a atenua şocurile de-a lungul fostelor fire de legătură, oamenii erau loviți acum direct de forțele titanice care stăpâniseră lumea la început, focul, cutremurele, foametea, lumina orbitoare, bolile şi alți duşmani invizibili.

La sfârşit o adiere foarte slabă de vânt a rupt şi nodul pe care se dezvoltase tribul de oameni puternici şi l-a aruncat în neființă de parcă nici nu existase vreodată.

–––––––––-
Are legătură:

De ce să respecți biodiversitatea

Legomiria şi Gnutopia

Cea mai simplă formă de a-i descrie pe locuitorii de pe acea planetă este de a-i împărți între locuitorii din Legomiria şi cei din Gnutopia, deşi în ultima vreme tot mai multe voci susțin că această împărțire nu este simplă ci simplistă şi e folosită mai ales de cei din Legomiria.

Legomirii se numeau aşa pentru că societatea lor se baza pe legi puternice, absolute, bune şi adevărate, iar aceste legi erau scrise cu litere sfinte în cărți pentru copii şi cărți pentru oameni de ştiință, pe frontispiciile clădirilor şi în arhivele fabricilor şi azilelor de bătrâni, prin toate locurile şi în toate felurile. Ei nu aveau încredere în cuvânt deoarece, spuneau ei, acesta era volatil, schimbător, greu de înțeles şi uşor de retractat. În timp, legile legomirilor au ajuns să fie aşa de multe şi de complicate că existau armate întregi de cunoscători ai legii care se certau încontinuu cu privire la modul corect de a interpreta o lege şi cea mai bună strategie de a o aplica. Din această cauză cei mai mulți oameni mureau între timp şi nu apucau să se bucure de beneficiile legii, iar avocații, judecătorii şi conducătorii lor vedeau asta ca pe un sacrificiu mărunt comparat cu marea dragoste pentru adevăr şi adâncul respect pentru lege de care dădeau ei dovadă. Legomirii erau oameni deosebit de harnici şi ingenioşi şi îşi petreceau întreaga viață construind clădiri şi hangare uriaşe şi perfecționând neajunsurile lumii lor. Deoarece legea şi corectitudinea care ar trebui să vină din ea se lăsau aşteptate şi deveniseră ceva intangibil pentru ei, vechea etimologie era folosită tot mai puțin şi se spunea glumind că legomirii sunt numiți aşa pentru că seamănă cu nişte omuleți de lego, mici şi veşnic zâmbăreți şi care îşi tot îmbunătățesc muşuroiul înălțând construcții pătrățoase formate din mii de cărămizi mici de lego pe care apoi le dărâmă pentru a construi altele.

Gnutopii erau total diferiți de legomiri. Erau urâți, negri, proşti şi murdari. Nu aveau nici o organizare şi nici un dumnezeu. Trăiau în haos, dezordine şi anarhie, şi în ignoranța lor denumeau această stare „libertate”, dar bineînțeles că nu erau liberi pentru că nu aveau legi care să facă diferența clară dintre libertate şi dependență. Nu ştiau şi nu vroiau să învețe să scrie. Se bazau pe cuvântul spus, pe care îl considerau mai valoros decât semnele de pe piatră sau hârtie. Şi cuvintele lor sunau de parcă erau ciripit de păsări sau răgete de animale sălbatice. Ei se credeau liberi. Umblau liberi prin natură fără să le pese de granițe şi curți, liberi de haine şi etichetă, se iubeau liber, fără să aibe nevoie de încuviințarea vreunui preot sau de birocrația stărilor civile, dormeau sub cerul liber, hoinăreau liberi toată ziua fără să se preocupe de bunăstarea lor şi îşi împărțeau liber tot ce aveau. Dacă se certau vreodată, gnutopii se duceau la judecătorul lor iar acesta începea să le recite un cântec cu cuvinte pe care îl învățase când era mic de la strămoşii lui. Aşa le spunea el legea iar apoi se împăcau şi nu-şi mai aveau treaba unul altuia.

Uneori gnutopii le dădeau celorlalți denumirea de lemoişti, de la cuvintele lemă şi emo, deoarece aceştia au văzut că legomirii au multe legi pe care le acceptă fără să le înțeleagă sensul sau utilitatea, şi de asemenea existau mulți printre ei atinşi de o boală a sufletului care îi făcea să se retragă din societate, să fie trişti mai tot timpul şi să dezvolte o fascinație morbidă pentru moarte şi tehnologie. Când auzeau despre asta, legomirii se supărau şi le răspundeau cu tot felul de injurii, comparându-i cu o capră sălbatică sau strigându-i glutei.

Aroganța legomirilor a primit într-o zi o lovitură puternică chiar de la unul dintre ei. Un lingvist care se ocupa de apariția în istorie a primelor scrieri legomirice a descoperit cu stupoare că legis, cel mai iubit cuvânt al lor şi care desemna ‘legea’ şi le dăduse numele ca popor, îşi avea rădăcina direct în cuvântul gnutop logos care însemna ‘cuvânt’ şi era denumirea pe care sălbaticii o dădeau legii. Cele mai vechi scrieri dezgropate din ruinele primului oraş legomir povesteau cum cel mai prost dintre gnutopi a uitat cum se pronunță logos şi l-a stâlcit la legis, iar apoi s-a chinuit toată viața să-şi amintească varianta corectă a cântecului cu cuvinte scriindu-şi încercările zadarnice pe piatră şi lemn, hârtie şi piele de capră, şi deoarece nu reuşea, nici el nici urmaşii lui n-au mai ştiut ce înseamnă liniştea şi bucuria pe care ți-o dă împăcarea cu lumea.

Pustnicul

Dezamăgit de decadența valorilor și degenerarea principiilor pe care o vedea în fiecare zi în orașul în care trăia, un om a întors spatele acestei lumi și s-a retras în mijlocul unei păduri din afara orașului. „S-a dus în pustietate” au spus ceilalți oameni. Acolo însă, departe de luminile și zgomotul de care fugise, a descoperit un alt fel de viață, una care pulsa plină de energie, nou și liniște în același timp. După câțiva ani de trăit în „pustietate”, acest om a ajuns să fie complet integrat în ciclurile și legile ei. Soarele îl trezea dimineața și luna îl adormea noaptea. Ploaia și vântul îi ofereau răcoare, râul îi dădea câtă apă avea nevoie, stâncile și copacii uriași îi ofereau adăpost iar păsările și animalele pădurii îi aduceau mâncare. Ceilalți au auzit de exilatul de la oraș și au început să-i spună „pustnicul care vorbea cu Dumnezeu”.

Viața la oraș era tot mai grea, mai apăsătoare și mai asurzitoare. Ceilalți se simțeau tot mai copleșiți și mai înghesuiți, așa că mulți oameni au început să vină la el căutând liniște și speranță. Ei s-au organizat pentru a fi mai eficienți, așa că peste puțin timp au apărut în jurul pustnicului o casă de oaspeți, un restaurant, un birou de relații cu publicul, un mall cu o parcare încăpătoare și o sală de proiecții dotată după ultimele cerințe tehnice. În ziua celei mai importante sărbători a anului, în mijlocul concediului de vară, o mulțime de arhitecți, ingineri, avocați, jurnaliști, designeri și întreprinzători s-au adunat să-l asculte pe înțelept despre adevăratul sens al existenței și despre ce înseamnă o viață trăită în virtute și transcendență, departe de lumea nebună și în mijlocul naturii. Dar la ora stabilită pentru începerea conferinței, acesta nu a mai venit să ia cuvântul. Dispăruse. Le-a lăsat doar un mesaj pe o foaie de hârtie: „Am plecat în pustie. Dacă mai veniți după mine vă adun pe toți într-o sală și îi dau foc”.

Porcii

From Farm Sanctuary on FLickr
Imagine preluata de la http://www.farmsanctuary.org/

„-Te doare?
-Da. Mă doare, mă mănâncă, mă înţeapă, mă ustură, mă gâdilă, mă apasă… De unde ştii?
-Am văzut că-ţi curge sânge. Ce-ai păţit?
-M-am lovit acum câteva zile la încheietura piciorului, unde se leagă de şold. Am dat cu el într-o ţeavă şi m-am rănit. De atunci mă doare şi încerc să aflu de ce.
-Trebuie să-ţi laşi rana să se vindece. Nu te mai gândi la ea şi las-o în pace. După câteva zile o să se usuce, o să se facă o crustă de sânge închegat pe deasupra care o să-ţi cadă. O să rămâi doar cu o cicatrice şi o durere difuză când se schimbă vremea. Dacă vei continua să te freci de perete o s-o agravezi, poţi să te infectezi şi să faci complicaţii.
-Nu pot s-o las în pace. Trebuie să mă concentrez asupra durerii şi să caut înăuntrul rănii, să văd de ce mă doare şi de ce se vindecă aşa greu. Am auzit de undeva că nu trebuie să fugi de durere pentru că aşa doar îţi amâni vindecarea şi te minţi singur, trebuie să cauţi înăuntrul durerii şi să vezi dincolo de ea, la cauzele ei. Nu e vorba doar de rana asta, săptămâna trecută am avut alta. Altundeva e problema. Parcă sunt ameţit tot timpul, nu mai ştiu să stau în picioare. Câteodată mă cuprinde un sentiment de furie intensă şi vreau să o iau la fugă, să sparg zidurile astea care mă înconjoară. Atunci mă lovesc de ele şi mă rănesc. Simt că e ceva ce nu e în regulă cu mine, ceva ca un disconfort psihic, o nemulţumire, o nelinişte, ceva care pleacă din creier şi nu-mi dă pace, o tensiune care creşte în intensitate până când nu mai pot suporta. Atunci încerc s-o iau la fugă, să scap de aici, şi atunci merg strâmb şi mă lovesc în ceva.
-Unde să fugi? N-ai unde să mergi de-aici. Ai observat că ai folosit cuvinte ca „nelinişte”, „nemulţumire”, „disconfort”, „nu-mi dă pace”, ca şi cum ai şti ce e liniştea, mulţumirea, confortul sau pacea deşi nu le-ai trăit niciodată? Tu tot timpul ai fost nemulţumit de ceva. Totuşi ceva e în general în neregulă, ca şi cum ar trebui să fie mai mult de-atât. Poate greşeala nu e cu tine, la tine sau în tine pentru că şi eu simt la fel.
-De-asta îmi zgândăr eu rănile încontinuu, ca să ajung înăuntru. Da, şi eu simt cu toată fiinţa mea că ceva e fundamental greşit, că parcă alţii ştiu mai mult decât mine şi nu-mi spun iar eu cunosc răspunsul dar l-am uitat, e undeva în adâncul meu…
-Poate răspunsul e chiar în faţa nasului dar nu ne dăm seama de asta.
-De ce? Tu ştii ce e în neregulă? De ce crezi că problema nu e în mine sau în tine? Uită-te la ceilalţi, toţi sunt mulţumiţi şi fericiţi. De unde ştii că nu suntem noi ăia bolnavi? Eşti vreun doctor, sau profesor sau profet?
-Nu sunt nici una din astea. Sunt vecinul tău, stau chiar lângă tine. Şi nu, ceilalţi nu sunt mulţumiţi nici ei. Ştiu că atunci când mănâncă râd şi glumesc şi vorbesc de sport şi succes şi planuri de viitor şi cât sunt de grozavi şi de norocoşi. Dar spre deosebire de ei, eu nu pot să dorm noaptea, şi îi aud pe ceilalţi cum dorm şi vorbesc în somn şi visează. Ştiu că şi ei au aceeaşi problemă. Aici m-am născut, aici şi aşa am trăit până acuma, cunosc lumea şi ştiu regulile după care funcţionează, dar asta nu e tot. Parcă mai e ceva, ceva ce nu-mi dau seama deşi e pretutindeni în jurul meu. E un sentiment abia perceput, de parcă nu ni se spune tot. Ca şi cum aş fi uitat ceva, ceva esenţial şi nu reuşesc să-mi amintesc ce ştiam şi am uitat.”

Daca e cineva interesat de povestea porcilor:
The Meatrix
Earthlings – pe la minutul 26:30