Arhive pe etichete: agricultura

Originea Sistemului 3

III.ISTORIA A ÎNCEPUT ÎN SUMER

În sudul Mesopotamiei, aproape de vărsarea râurilor Tigru şi Eufrat în Golful Persic, într-o regiune în care se practica agricultura de câteva mii de ani, se află locul de naştere a unei inovaţii care avea să schimbe lumea mai mult decât au făcut-o toate celelalte descoperiri umane din istorie.

Agricultorii din Mesopotamia au inventat o serie de tehnici de a cultiva plantele şi a gestiona recolta. Ei foloseau irigaţii şi monoculturi (cultivarea unui singur tip de plante pe suprafeţe întinse de teren).

Cea mai veche cultură de aici se numeşte Ubaid, avea o răspândire locală în sudul Irakului şi se întinde între 5.300 şi 4.100 î.Ch. Populaţia acestei perioade era formată din trei categorii principale de oameni: vânători şi pescari care trăiau în delta celor două fluvii, fermieri care cultivau cereale şi alte plante şi care veniseră din nord şi crescători de oi şi capre care îşi păşteau turmele pe pajiştile din vest şi sud-vest. Potrivit descoperirilor arheologice aceasta era o societate egalitară, în care diviziunea muncii nu era diversificată şi care pe lângă agricultura practicată prin irigaţii mai inventaseră roata şi roata olarului.

Perioada Ubaid a fost urmată de perioada Uruk (după numele unei cetăţi), de la 4.100 la 3.000 î.Ch. După Uruk urmează Jemdet Nasr când sunt descoperite proto-scrieri cuneiforme şi începe civilizaţia sumeriană.

În perioada Uruk apar primele semne clare de diferenţiere socială bazată pe posesiuni materiale şi putere de decizie. După câteva mii de ani în care baza principală a hranei era reprezentată de plantele cultivate şi după câteva inovaţii tehnice, populaţia din sudul Mesopotamiei se înmulţise suficient de mult pentru ca primele semne de nelinişte socială să îşi facă apariţia. După societatea egalitară din perioada Ubaid, societatea din Uruk era împărţită între o clasă stăpânitoare formată probabil din administratorii templelor şi a depozitelor de grâne şi majoritatea de muncitori.

Ideea originală care a apărut atunci a fost evident legată de gestionarea hranei, şi anume liderii comunităţii au considerat că mâncarea trebuie încuiată şi securizată. Se ştie că cel mai uşor mod de a dresa un animal şi a-l face mai docil şi mai receptiv la comenzile tale este să-l înfometezi câteva zile. Aici, în Mesopotamia, în această perioadă Uruk, probabil pentru prima oară în istoria vieţii şi a omului, membrilor unei comunităţi le-a fost interzis accesul la hrană, iar hrănirea lor era condiţionată de prestarea unor munci. Nu vreau să spun că înainte, în paleolitic sau mezolitic sau începutul neoliticului oamenii nu au trebuit să muncească pentru a-şi procura mâncarea, dar în această comunitate proto-sumeriană, majorităţii populaţiei nu i se oferea partea cuvenită din surplusul de alimente decât dacă munceau. Odată ce alimentele au fost depozitate în hambare, încuiate şi securizate, muncitorii nu mai aveau acces la rodul muncii lor, iar decizia de a mânca şi posibilitatea de a primi mâncare nu mai era a lor ci a altor membri din acelaşi oraş (sau aglomerare urbană).

Dacă surplusul producţiei agricole era gestionat de un grup restrâns de indivizi, aceştia puteau foarte bine să-şi aloce alimente fără să trebuiască să muncească, adică să participe activ la arat, la semănat şi recoltat, la transportul recoltei, la încărcarea şi descărcarea alimentelor în hambare, la producerea de oale şi vase de lut, la întreţinerea şi fabricarea de noi unelte, la măcinarea seminţelor şi coptul pâinii, la paza turmelor, la mulsul şi tunsul animalelor, la ţeserea hainelor, la săparea canalelor de irigaţii sau la construcţia caselor şi a templelor. Toate muncile astea le puteau face ceilalţi, iar ei doar hotărau cine şi cât primeşte.

Scrisul a apărut acum ca o nevoie de a inventaria totalitatea produselor şi a coordona toate aceste activităţi precum şi pentru listarea plăţilor către muncitori, a ofrandelor religioase sau a cadourilor. De aceea cele mai vechi tăbliţe cuneiforme prezintă o metodă arhaică de numerotare a turmelor de oi.

Societatea aceasta s-a polarizat rapid între o clasă stăpânitoare care obţinuse puterea de a lua toate deciziile importante pentru comunitate şi masa majoritară a muncitorilor şi bineînţeles că acestora din urmă le-a crescut nemulţumirea tot mai mult. Când membrii unei societăţi inechitabile sunt nemulţumiţi creşte nivelul crimei şi a infracţionalităţii astfel că pentru a asigura securitatea depozitelor de alimente cei care deţineau puterea de decizie au desemnat pe alţii care trebuiau să le păzească, în schimbul hranei şi a scutirii de muncă. Ţăranii aveau acum două clase, a factorilor de decizie şi a paznicilor, pe care trebuiau să le întreţină din acelaşi volum de muncă şi produse, astfel că au început să lucreze mai mult şi să primească mai puţin.

De câteva mii de ani, de la începuturile agriculturii, atunci când o societate agrară ajungea într-un moment de nemulţumire generalizată din cauza supraexploatării pământului care nu mai putea să ofere cantitatea necesară hrănirii unei populaţii tot mai numeroase, membrii acesteia migrau în grup spre alte regiuni. Dar dacă membrii nemulţumiţi din societatea pre-sumeriană ar fi emigrat, cei care luau deciziile şi-ar fi pierdut privilegiile şi ar fi trebuit să lucreze pământul din nou pentru a se hrăni. Ca să prevină acest lucru au transformat categoria paznicilor de hambare şi a celor însărcinaţi cu menţinerea ordinii sociale într-o clasă permanentă de războinici şi i-au trimis împotriva celor care se pregăteau să migreze. Nu ca să-i omoare ci ca să-i forţeze să rămână, să-i oblige să muncească şi să continue în mod sistematic şi comandat producţia de cereale, lapte, carne, lână, unelte, haine şi construcţii. Statul şi sclavia au intrat în istorie.

originea sistemului 1
originea sistemului 2
originea sistemului 4

Originea Sistemului 2

II. RĂSPÂNDIREA AGRICULTURII ŞI PRIMA MIGRAŢIE NEOLITICĂ

La un moment dat, din variate motive, unele culturi primitive s-au sedentarizat iar populaţia locală s-a mărit ca o consecinţă a sedentarismului. Din nevoia de a-şi menţine acest nou mod de viaţă a apărut şi nevoia de a avea o sursă de hrană permanentă tot timpul anului, deci un surplus de alimente care trebuia depozitat. Astfel au început să se dezvolte olăritul şi construcţiile civile, pentru a avea un mod de depozitare a surplusului de alimente.

Culturile fondatoare agricole au apărut cu 9.500 de ani înainte de Cristos în estul Mediteranei. Aceste culturi erau formate din grâu primitiv (Triticum monococcum şi T. dicoccum), orz (Hordeum vulgare), linte (Lens culinaris), mazăre (Pisum sativum), năut (Cicer arietinum), in (Linum usitatissimum) şi măzăriche amară (Vicia ervilia). Cei care cultivau aceste plante trăiau în Siria, sudul Anatoliei, vestul Irakului şi Galilea de azi şi erau descendenţii culturii natufiene (12.500-9.500 î.Ch), o cultură ai cărei membri erau sedentari încă de dinainte de a fi complet agricoli.

Sedentarismul în sine este o strategie ecologică ineficientă deoarece după un anumit număr de generaţii care practică agricultura, solul îşi pierde fertilitatea şi nu mai poate oferi aceeaşi cantitate de hrană. Pe de altă parte surplusul de alimente din anii precedenţi creează condiţii optime pentru creşterea numărului de indivizi. Când o anumită regiune agricolă nu mai poate hrăni întreaga populaţie, oamenii de acolo intră în competiţie pentru resurse şi bineînţeles că atunci când cererea de produse de bază e mai mare decât oferta apar tulburări sociale şi o anumită degradare a standardelor de viaţă. Unii din cei în plus sunt nevoiţi să plece. Unii se întorc la un mod de viaţă de vânători-culegători, alţii se alătură altor comunităţi agricole iar ceilalţi migrează în alte regiuni unde înfiinţează la rândul lor societăţi agricole sedentare. Aşa a avut loc prima migraţie neolitică, când valuri de fermieri din Orientul Apropiat au pornit în toate direcţiile pentru a găsi alte locuri unde pot să-şi cultive plantele nou domesticite, deoarece regiunile-mamă nu mai reuşeau să-i hrănească, ei depăşiseră capacitatea de susţinere a mediului local.

Mesopotamia nu a fost aşadar locul de naştere al agriculturii, însă se ştie că această regiune a fost una în care plantele se cultivau din cele mai vechi timpuri din cauza solului fertil dintre cele două fluvii şi a unui climat cald tot timpul anului. Această regiune formează jumătatea dreaptă a „Semilunii roditoare” iar cultivarea plantelor de câmp s-a răspândit aici venind din jumătatea ei stângă, cu 7.000 de ani înaintea erei creştine. Pe vremea aceea zona nu era caracterizată de ariditatea şi deşertificarea specifice Irakului de azi ci era o câmpie fertilă acoperită de pajişti şi lunci. Cam în aceeaşi perioadă (sau mai devreme, la 8.000 î.Ch) au apărut şi primele urme de semănat şi recoltat în mod sistematic şi pe scară largă şi în Egipt pe valea Nilului.

În Europa cultivarea plantelor a fost adusă de fermierii din Orient cu 7.000 de ani înaintea erei noastre (dovezi arheologice, botanice şi genetice). Aceşti fermieri au format în sud-estul Europei o serie de culturi agrare foarte diverse şi interesante din punct de vedere social: Vinca-Turdaş (ideograme reprezentând o formă incipientă de scriere), Starcevo-Criş, Boian, Hamangia sau Cucuteni-Trypillie (aşezări de 10.000-15.000 locuitori).

Răspândirea animalelor a avut un traseu asemănător. Unele animale au fost domesticite de populaţiile sedentare care cultivau şi plante iar alte animale (de exemplu calul) au fost domesticite de triburi nomade.

originea sistemului 1
originea sistemului 3
originea sistemului 4

Originea Sistemului 1

I. APARIŢIA AGRICULTURII

Aceasta e interpretarea şi viziunea mea proprie a discursurilor lui B.

Societate – un grup de oameni care împart aceleaşi resurse materiale şi spirituale, o comunitate
Cultură – totalitatea creaţiilor materiale şi spirituale ale unei societăţi la un moment dat
Civilizaţie – numele culturii noastre

Există mai multe teorii cu privire la motivele pentru care omul a început să cultive plante şi să crească animale în mod intermitent. Câteva dintre aceste ipoteze implică aglomerarea populaţiilor umane în jurul oazelor, oameni care doreau să-şi protejeze speciile favorite sau ospeţe ostentative ale şefilor de trib ca simbol al puterii şi bunăstării. Nici una din aceste teorii nu prezintă o explicaţie exhaustivă iar altele sunt contrazise direct de alte dovezi.

Ideea cum că agricultura ar răspunde unei nevoi naturale a oamenilor de a-şi asigura o rezervă permanentă de hrană a fost infirmată de ştiinţele sociale, deşi imaginea unor primitivi înfometaţi şi aflaţi permanent în căutarea hranei este larg răspândită printre oamenii de rând. Antropologia a arătat prin studiul triburilor aflate în stadiul de vânători şi culegători că membrii acestora nu sunt deloc traumatizaţi de nesiguranţă în faţa înfometării. De fapt aceştia se bucură chiar de o anumită abundenţă de hrană (bineînţeles în regiunile unde civilizaţia nu a pătruns suficient de puternic şi unde se mai găseşte destul vânat şi plante sălbatice). Primitivii nu simt nevoia de a-şi face stocuri de hrană deoarece mediul natural le oferă suficient pentru a avea un trai îndestulat. Nu au posibilitatea de a mânca orice aliment la orice oră şi în orice timp (astfel ei mănâncă în funcţie de sezon) dar nici nu sunt nevoiţi să lucreze mai mult de două-trei ore pe zi pentru a-şi asigura necesarul de mâncare şi nici nu suferă de obezitate, boli de inimă sau diabet. Cu siguranţă că suferă de foame, dar foamea este o senzaţie simţită de oricine de câteva ori pe zi în mod constant. Foametea şi sărăcia în schimb sunt două fenomene care există doar în societăţile agricole şi sunt determinate de distribuirea inechitabilă a produselor.

Agricultura nu a fost o invenţie nouă datorată unui salt calitativ în evoluţia inteligenţei oamenilor. Homo sapiens era perfect format din punct de vedere fizic încă de acum 150-200.000 de ani când încă era în Africa iar creierul modern are o vechime de 75.000 de ani după unele studii. Ce vreau să spun este că agricultura nu e o consecinţă a unei abilităţi cerebrale pe care unele triburi şi-au dezvoltat-o spre deosebire de cele care au rămas la stadiul „sub-dezvoltat” din paleolitic. Unora dintre plantele precursoare celor agricole le erau cunoscute proprietăţile culinare şi erau folosite şi dinainte de încălzirea climei. Oamenii din paleolitic foloseau plante sălbatice pe care le recoltau şi cunoşteau desigur faptul că o plantă creşte dintr-o sămânţă îngropată în pământ. Neoliticul a adus de fapt o specializare a mijloacelor de producere a hranei dinspre vânătoare şi culegere/căutare de plante sălbatice spre domesticirea acestor plante/animale sălbatice şi dependenţa socială tot mai crescută faţă aceste plante şi tehnici.

O altă ipoteză pe care o consider mai plauzibilă decât celelalte pune problema exact invers şi consideră că prima dată oamenii au devenit sedentari şi abia după adoptarea acestui mod de viaţă au avut nevoie de o rezervă de hrană independentă de ciclurile de creştere ale plantelor sau de migraţia ierbivorelor. Motivele pentru care ar fi devenit sedentari sunt fie de ordin geografic (au fost preferate locurile în care exista o reală abundenţă de hrană tot timpul anului) fie de ordin religios.

Anul trecut s-a excavat în Turcia, la Göbekli Tepe, un complex religios vechi de 11.500 de ani. Klaus Schmidt, arheologul german care lucrează acolo este de părere că templul a fost construit de populaţii migratoare la sfârşitul ultimei glaciaţii şi că era abandonat periodic, dar după un anumit timp creatorii acestor temple şi-au creat reşedinţe permanente. Dacă locurile comune de cult au fost imboldul pentru sedentarism sau nu rămâne un obiect de studiu pentru viitorul apropiat.

Procesele de semănat şi cultivat au apărut independent în mai multe locuri de pe glob la date diferite. Cele mai vechi aparţin aşa-numitelor „culturi fondatoare” din Orientul Mijlociu, dar au mai fost alte puncte de naştere al procesului de domesticire în zone foarte îndepărtate unele de altele. Astfel dacă tehnicile agricole din Asia de Sud-Vest s-au răspândit în Europa şi nordul Africii, se consideră că agricultura a apărut independent în estul Asiei (China – orez, mei, soia) de unde s-a răspândit în SE, în India (pe valea Indusului, deşi e mai probabil că agricultura a fost adusă aici din vest), în insula Noua Guinee, în America Centrală şi de Sud (porumb, tomate, cartof, fasole) sau Africa sub-sahariană (sorg, orez african).

Aceasta e o variantă de hartă care prezintă centrele de origine a cultivării plantelor:

originea sistemului 2
originea sistemului 3
originea sistemului 4