Energiile alternative

Dependența de petrol, de gaze naturale, de cărbune, adică dependența de combustibilii fosili, care sunt finiți, este călcâiul lui Ahile al civilizației moderne. Această problemă TREBUIE să fie depăşită în următoarele decade pentru a ne menține standardul înalt (void) de viață cu care ne-am obişnuit. Partea proastă este că nu avem deocamdată o soluție viabilă pe care chiar să ne bazăm în totalitate. Partea bună este că pe zi ce trece apar tot mai multe tehnologii alternative: energia solară, eoliană, geotermală, biodiesel din culturi de cânepă, porumb, soia, palmier sau grăsime animală. Oamenii de ştiință lucrează din greu la aceste metode prin care să înlocuim uzul de combustibili fosili, şi pe lângă ei mai sunt companiile petroliere care câştigă deja multe miliarde de dolari din comerțul cu petrol şi de frică să nu-şi piardă aceste profituri uriaşe preferă să re-investească o bună parte din ele în implementarea de surse de energie verde. Pe lângă toate acestea, energia atomică are de departe cel mai bun randament, trebuie DOAR să îmbunătățim nivelele de securitate şi instruire umană.

Aşa sună unul din visele omenirii drogate. În opinia mea, graficele, cercetările ştiințifice, entuziasmul şi eco-marketingul reuşesc foarte bine să ascundă în dulap următorul schelet: nu depăşeşti nici o dependență prin programele astea ci doar o înlocuieşti cu alta. Dacă vrei să te laşi de ceva ce simți că te face dependent, te înarmezi cu tot felul de instrumente fizice şi mentale care până la urmă nu te ajută suficient şi cea mai bună strategie e să-ți înlocuieşti vechea dependență cu alta. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că ai depăşit o criză sau o dependență ci doar că ai colorat-o în altă nuanță. Una mult mai urâtă.

Dependența se tratează nu înlocuind-o cu alta, ci căutând cauzele profunde ale acelei dependențe, experiențele sau lipsa de experiențe care determină comportamentele care caută dependența de ceva. Dependența umană nu este întotdeauna identică cu dependențele civilizației moderne, dar asemănările sunt suficient de puternice pentru a permite o comparație. Dacă descoperim condițiile inițiale ale nevoii de energie fabricată antropic poate descoperim şi că e mult mai uşor să tai un copac putred direct de la rădăcină în loc să-i tot pui propte şi să-i colorezi toamna frunzele îngălbenite cu vopsea verde.

Şi chiar şi faptul că vorbim de „dependența de petrol” ar trebui să fie suficient pentru o persoană să înceapă să se întrebe de ce suntem şi cum am ajuns să fim dependenți. Sau cel puțin persoanele care în loc să lase politicienii şi preoții să gândească pentru ele s-au obişnuit în schimb să caute răspunsuri pe cont propriu (şi au devenit dependenți de asta).

Sursa - http://drwinter.deviantart.com/gallery/?offset=96#/deswgl
Sursa imaginii: http://drwinter.deviantart.com/gallery/?offset=96#/deswgl
Anunțuri

Rezultatul civilizatiei

In China o masina loveste o fetita de 2 ani. Soferul opreste, se gandeste la ceva si merge mai departe trecand a doua oara cu roata din spate peste fata. Alti oameni trec pe langa victima fara sa se opreasca macar, motociclistii o ocolesc, unul se intoarce din drum, pe jos e plin de sange si carne zdrobita, la sfarsit a doua masina trece si ea peste copil.

Asta e rezultatul civilizatiei. Oamenii au fost redusi la specializarea lor, zombificati, nu stiu nimic altceva decat programul pe care trebuie sa si-l ruleze zi de zi.

Soferii sofeaza, trecatorii trec, motociclistii pot sa ocoleasca mult mai usor cadavrul pentru ca motocicleta le ofera mai multa mobilitate. Altii se grabesc, nu se pot opri din drum ca au un orar de respectat. Oameni alienati, nebuni, speriati, nu stiu ce sa faca, cum sa reactioneze intr-o situatie de asta.

Totul s-a petrecut pe o strada plina cu magazine. Peste tot in jur e plin de marfa, lumini, produse de vanzare, baloturi de haine, cutii. Fiecare om dintre cei care au trecut mai are 200 de sefi deasupra lui pe care nu-i intereseaza amanuntele de genul asta, ei vor sa nu depaseasca deadline-ul, sa isi indeplineasca task-urile, sa le iasa statisticile.

Pânza vieții

La început nu exista niciun loc unde viața putea să apară şi să se dezvolte iar puterile titanilor domneau peste tot, şi acestea erau focuri care izbucneau din măruntaiele pământului şi care aruncau bolovani grei în înaltul cerului, şi surpări uriaşe de dealuri întregi, căldura mistuitoare a soarelui şi apoi vântul puternic care aducea un frig pătrunzător şi adânc ca moartea. Întreaga lume se cutremura sub lovituri şi nu era nimeni care să audă sau să vadă acest spectacol maiestuos de forțe dezlănțuite ale naturii pentru că nimeni, nici cea mai mică plantă sau cel mai puternic animal nu puteau creşte şi trăi.

Iar zeii doreau ca lumea să fie plină de viață, pentru că ei erau protectorii vieții, şi atunci au țesut o pânză uriaşă, ca de păianjen, un văl întins pe care l-au aruncat peste întreaga suprafață a pământului. La fiecare nod al pânzei au aşezat câte o populație de animale sau plante, iar firele care legau nodurile erau legăturile ce se stabileau între aceste vietăți. Păşind pe această pânză cum umblă păianjenul pe pânza lui, animalele şi plantele erau protejate în fața forțelor titanice care le-ar fi spulberat altfel imediat. Unele dintre legături erau legături de mâncare, şi firul ei te putea duce de la o plantă oarecare la animalul care se hrănea cu acea plantă, şi apoi puteai ajunge la prădătorul acestui animal şi tot aşa. Alte fire erau de adăpost, aşa cum o pasăre poate să-şi facă cuibul într-un copac sau printre ierburile înalte din câmpie. Şi mai existau şi legături de colaborare, şi tot felul de alte legături şi relații. Pânza era suficient de mare şi întinsă cât să-i cuprindă pe toți, indiferent cât de grei sau de complecşi erau. De exemplu, un lucru curios era faptul că animale uriaşe precum balenele sau elefanții puteau păşi fără grijă prin mijlocul (sau vârful) pânzei, deşi marginile ei (sau straturile inferioare) erau formate din noduri aparținând unor vietăți foarte foarte mici, atât de mici că nu se puteau vedea cu ochii, doar li se ghicea existența, undeva sub pământ, în firele foarte subțiri din rădăcinile plantelor, lângă animalele moarte sau în corpul altora vii. Şi acestea erau de asemenea importante chiar dacă erau minuscule, deoarece ele formau picioarele pânzei, numite aşa pentru că aici se prindea pânza vieții de materia nevie, fie ea pământ, piatră, lumină sau apă.

Şi viața se dezvolta în voie şi trăia bine pe această pânză a vieții. Şi oamenii se numărau şi ei printre aceste vietăți şi trăiau şi ei bine ca toți ceilalți. Erau animale pe care oamenii le vânau pentru mâncare şi altele de la care aveau nevoie de blană sau dinți. Alte animale sau plante nu erau bune de mâncat dar chiar şi aşa, ele lăsau urme prin pădure sau prin deşert şi oamenii luau de la aceste urme informații despre vreme sau viitor sau despre cum e cel mai bine să trăiască. Oamenii puteau venera unele animale sau unii copaci ca totemi, iar pe altele le ignorau. Dar chiar dacă erau nepăsători față de unele soiuri sau nici nu ştiau de existența lor, prin mijlocirea pânzei toate erau legate de toate, puteai să ajungi uşor de la un nod la altul dacă ştiai să te foloseşti de firele care le uneau. Pânza vieții oferea hrană, protecție, stabilitate şi bunăstare mentală. Fiecare lua câte ceva şi dădea altceva la schimb.

În lumea cealaltă pânza vieții era asemănătoare cu cea din lumea aceasta şi era şi diferită în alte locuri, dar era aceeaşi pânză care înconjura lumea peste tot. Toți cei care visau sau călătoreau în cealaltă lume o puteau vedea, iar şamanii şi oamenii înțelepți spuneau că o pot vedea când vor, chiar şi cu ochiul liber, ca pe ceva care se suprapune peste o imagine care există deja şi o susține şi dezvăluie ceva nou despre ea. Ei spuneau că pânza nu avea vârf sau margine, că nu avea centru propriu-zis dar putea să-şi aleagă un centru oriunde sau să aibe o grămadă de centre în acelaşi timp, că învelea totul şi semăna cu o sferă sau tavă dar nu era nici una dintre ele, că nu era nici un nod mai important decât altul, şi că nici un om nu putea să o descrie vreodată cel mai bine pentru că era dincolo de capacitatea de imaginație a ochilor şi puterea de înțelegere şi descriere a minții omeneşti. Dacă oamenii aveau o problemă se rugau zeilor. Aveau zei în formă de animale şi de frunze sau care semănau cu ei sau alții care nu semănau cu nimeni. Dar la fiecare sărbătoare sau înmormântare sau când cineva era bolnav, şamanii se duceau în lumea cealaltă, la zei sau în lumea morților, pentru a căuta răspunsuri. Ei navigau în bărci pe fire care curgeau ca nişte râuri sub pământ sau se cățărau pe fire ca nişte copaci şi ajungeau în cer. Şi de acolo se întorceau cu sfaturi şi leacuri, şi apoi le mulțumeau zeilor cu ofrande şi cântece, iar dacă zeii nu doreau să-i ajute oamenii ascultau de alegerea lor şi se împăcau până la urmă şi cu această situație.

Dar Cel Care Are Multe Nume era nemulțumit că aproape nimeni nu-i cerea ajutorul şi era gelos pe ceilalți zei şi pe atenția pe care o primeau. El şi-a propus să aducă sfârşitul celorlalți zei şi să schimbe lumea o dată pentru totdeauna, iar când ura şi amărăciunea lui au ajuns suficient de mari, a făurit o armă nemaipomenită, cea mai puternică armă care a existat vreodată. Şi şi-a ales un trib cărora le-a spus că dacă îi vor cere ajutorul, el le va da ceva care îi va face stăpânii lumii, şi ei o vor supune până în cele mai îndepărtate colțuri şi tot ce există va tremura de frica lor, ei nu vor avea de ce să se mai teamă şi nu vor mai avea nevoie de zei şi de legile lor. Aceştia au acceptat şi primind arma în sufletul lor s-au transformat după firea ei. Au dezgropat vechile neînțelegeri şi au redeschis pricinile cu duşmanii lor. Întăriți de noua lor achiziție, au reuşit să înfrângă şi să alunge triburile cu care se războiau de obicei. Apoi au început să le asuprească şi pe cele prietene deoarece se credeau acum mult mai diferiți față de ceilalți. Faima lor creştea şi cei care mai cutezau să le stea împotrivă erau repede înfrânți şi alungați.

Dar pentru că pretutindeni unde mergeau întâlneau triburi care fie îi atacau fie nu acceptau să asculte de ei, oamenii cu arma au hotărât să vadă cât de mult îi poate aceasta ajuta şi întări. Aşa că nu s-au mai mulțumit cu teroarea ce le-o purtau toți ceilalți oameni ci au început să-i omoare, unul câte unul şi trib după trib, pe măsură ce le veneau în cale. Dacă luptai cu ei erai înfrânt şi exterminat, dacă le cădeai în genunchi şi le cereai îndurare puteai fi exterminat sau dus în sclavie, după toanele stăpânilor lor din ziua aceea. Dar ei nu s-au oprit aici, pentru că voiau să vadă limitele puterii lor, doreau să cunoască cât de puternică era arma pe care o primiseră. Au atacat animalele, mai întâi pe cele de care se temeau, şi le-au exterminat pe toate. Apoi s-au întors împotriva animalelor pe care le mâncau şi le-au transformat în sclavi, iar pe toate celelalte de care nu aveau nevoie au început să le nimicească. La fel au făcut cu copacii şi florile de pe câmp.

Cu fiecare populație de animale, plante sau oameni care erau exterminate dispărea un nod din pânza vieții. Pânza era fermecată să se vindece singură, şi pe măsură ce dispărea câte un nod, firele rupte încercau să se unească între ele, unul în prelungirea celuilalt, şi s-o facă întreagă din nou. Acolo unde două fire se chinuiau să se unească apărea un alt fel de nod, unul care în loc să transmită informația mai mult o bloca. Oamenii care călătoreau în Celălalt Tărâm nu puteau trece de aceste noduri diferite, care în loc să fie punți şi confluențe, erau tuneluri înfundate şi râuri secate. Astfel, cei care mai căutau înțelepciunea şi vitalitatea folosindu-se de canalele rețelei au avut tot mai puține drumuri pe care să umble şi au devenit tot mai izolați şi însingurați.

În acest timp aroganța celorlalți i-a adus în pragul nebuniei. Erau stăpânii lumii şi nu mai aveau nevoie nici măcar de zei. Pe măsură ce distrugeau nodurile apăreau găuri în pânză şi prin ele se vedeau bogățiile cele mari, care stăteau ascunse sub pământ, în cer şi peste tot în lumea nevie. Acestea i-au îmbătat şi i-au orbit cu strălucirea lor pe oamenii care primiseră arma. Ei spuneau „De ce să împărțim Pământul cu toate celelalte vietăți, noi şi-aşa suntem mai puternici acum, ceilalți să se mulțumească cu mai puțin pentru că noi acum, nemaiatacându-ne nimeni, avem mai mult timp ca să ne dezvoltăm pe alte direcții şi să inventăm tot felul de alte lucruri care să ne facă viața mai uşoară, şi asta cere mai multă energie. Noi vrem bogățiile şi resursele lor, ei şi-aşa nu ştiu pe ce comoară stau şi nici nu au la ce o folosi. E dreptul nostru să le luăm”.

Erau aşa de orbiți în mândria lor că au uitat care era rolul pânzei vieții, acela de a-i proteja de forțele devastatoare ale titanilor, forțe care erau prea puternice pentru o făptură aşa mică şi firavă ca omul. De cele mai multe ori oamenii nici nu ajungeau să-şi dea seama de existența acestor forțe până nu se confruntau cu influența lor. Au început să fie tot mai neliniştiți şi mai nefericiți în viața de zi cu zi. Erau mai tot timpul cu mintea în altă parte sau trişti sau furioşi, şi nu râdeau decât ca să-şi mascheze disperarea. Sufereau de mania ucigaşului care vedea peste tot umbrele victimelor lui încercând să se apropie de el şi să-l apuce. Se simțeau tot timpul atacați şi credeau că răspunsul la această amenințare este să devină tot mai puternici, să folosească şi mai mult arma blestemată. Puteau acum să elimine noduri din pânză şi să rupă legături mult mai repede decât reuşeau acestea să se refacă. Pânza care înainte era ca o cămaşă de zale pentru războinic semăna acum cu o cârpă zdrențuită care flutura în vânt fără stabilitate şi formă.

Tribul oamenilor cu arma se răspândise pe tot globul, peste tot pe unde se întindea la început pânza vieții stăpânea acum cultura morții. Foarte puține noduri mai erau în jurul acestui trib. Fără protecția şi siguranța pe care ți-o dă comunitatea şi lipsiți de posibilitatea de a atenua şocurile de-a lungul fostelor fire de legătură, oamenii erau loviți acum direct de forțele titanice care stăpâniseră lumea la început, focul, cutremurele, foametea, lumina orbitoare, bolile şi alți duşmani invizibili.

La sfârşit o adiere foarte slabă de vânt a rupt şi nodul pe care se dezvoltase tribul de oameni puternici şi l-a aruncat în neființă de parcă nici nu existase vreodată.

–––––––––-
Are legătură:

De ce să respecți biodiversitatea

Katedra Botaniki

În Europa nu există plante şi tehnici enteogene la fel de puternice ca în zonele tropicale (sau cel puţin nu sunt la fel de răspândite sau nu sunt cunoscute) şi acest lucru a avut consecinţe nefaste pentru felul în care s-au dezvoltat culturile noastre spre deosebire de culturile triburilor aşa-zis primitive. Prin folosirea unor plante şi tehnici psihotrope, membrii unor triburi din Amazonia de exemplu aveau un suport şi o sursă fizică, palpabilă şi cu reale posibilităţi de experimentare şi re-experimentare pentru legendele şi credinţele lor. Cultura lor avea posibilitatea de a se transmite mai departe deoarece era literalmente vie, fiecare generaţie putea experimenta miturile şi credinţele pe propria piele. De asemenea valorile spirituale ale tribului se adaptau la noile provocări deoarece erau permanent înnoite şi întreţinute de membri care aveau acces direct la sursa spiritualităţii.

În Europa, Orientul Mijlociu, India sau China, adică în culturile în care exista religie, majoritatea oamenilor nu aveau acces la plante psihotrope din tot felul de motive. Trebuiau să se bazeze astfel pe cuvântul unor maeştri, a unor învăţători. Cultura noastră este una care se bazează într-o foarte mică măsură pe experienţa directă şi într-o măsură prea mare pe informaţii gata interpretate, gândite şi prezentate de către alţii. Dacă primitivii aveau în plus posibilitatea de a se inspira în spiritualitate de la izvoare, membrii culturii noastre nu aveau acces la acestea şi trebuiau să-şi transmită cultura la urmaşi ajutându-se de memorie şi tehnici de învăţare şi manipulare. Informaţia culturală era ceva rece şi străin, nu putea fi verificată şi trăită. De aici imboldul de a căuta în permanenţă altceva, de a nu fi mulţumit cu ideile pe care le-ai învăţat. De asta culturile popoarelor europene şi-au schimbat forma de atâtea ori în ultimii mii de ani (deşi în esenţă au aceleaşi principii), din dorinţa oamenilor de a se elibera de legile şi credinţele lor pe care le percep ca pe ceva paralel cu ei şi cu realitatea, învechite şi distante.

Legomiria şi Gnutopia

Cea mai simplă formă de a-i descrie pe locuitorii de pe acea planetă este de a-i împărți între locuitorii din Legomiria şi cei din Gnutopia, deşi în ultima vreme tot mai multe voci susțin că această împărțire nu este simplă ci simplistă şi e folosită mai ales de cei din Legomiria.

Legomirii se numeau aşa pentru că societatea lor se baza pe legi puternice, absolute, bune şi adevărate, iar aceste legi erau scrise cu litere sfinte în cărți pentru copii şi cărți pentru oameni de ştiință, pe frontispiciile clădirilor şi în arhivele fabricilor şi azilelor de bătrâni, prin toate locurile şi în toate felurile. Ei nu aveau încredere în cuvânt deoarece, spuneau ei, acesta era volatil, schimbător, greu de înțeles şi uşor de retractat. În timp, legile legomirilor au ajuns să fie aşa de multe şi de complicate că existau armate întregi de cunoscători ai legii care se certau încontinuu cu privire la modul corect de a interpreta o lege şi cea mai bună strategie de a o aplica. Din această cauză cei mai mulți oameni mureau între timp şi nu apucau să se bucure de beneficiile legii, iar avocații, judecătorii şi conducătorii lor vedeau asta ca pe un sacrificiu mărunt comparat cu marea dragoste pentru adevăr şi adâncul respect pentru lege de care dădeau ei dovadă. Legomirii erau oameni deosebit de harnici şi ingenioşi şi îşi petreceau întreaga viață construind clădiri şi hangare uriaşe şi perfecționând neajunsurile lumii lor. Deoarece legea şi corectitudinea care ar trebui să vină din ea se lăsau aşteptate şi deveniseră ceva intangibil pentru ei, vechea etimologie era folosită tot mai puțin şi se spunea glumind că legomirii sunt numiți aşa pentru că seamănă cu nişte omuleți de lego, mici şi veşnic zâmbăreți şi care îşi tot îmbunătățesc muşuroiul înălțând construcții pătrățoase formate din mii de cărămizi mici de lego pe care apoi le dărâmă pentru a construi altele.

Gnutopii erau total diferiți de legomiri. Erau urâți, negri, proşti şi murdari. Nu aveau nici o organizare şi nici un dumnezeu. Trăiau în haos, dezordine şi anarhie, şi în ignoranța lor denumeau această stare „libertate”, dar bineînțeles că nu erau liberi pentru că nu aveau legi care să facă diferența clară dintre libertate şi dependență. Nu ştiau şi nu vroiau să învețe să scrie. Se bazau pe cuvântul spus, pe care îl considerau mai valoros decât semnele de pe piatră sau hârtie. Şi cuvintele lor sunau de parcă erau ciripit de păsări sau răgete de animale sălbatice. Ei se credeau liberi. Umblau liberi prin natură fără să le pese de granițe şi curți, liberi de haine şi etichetă, se iubeau liber, fără să aibe nevoie de încuviințarea vreunui preot sau de birocrația stărilor civile, dormeau sub cerul liber, hoinăreau liberi toată ziua fără să se preocupe de bunăstarea lor şi îşi împărțeau liber tot ce aveau. Dacă se certau vreodată, gnutopii se duceau la judecătorul lor iar acesta începea să le recite un cântec cu cuvinte pe care îl învățase când era mic de la strămoşii lui. Aşa le spunea el legea iar apoi se împăcau şi nu-şi mai aveau treaba unul altuia.

Uneori gnutopii le dădeau celorlalți denumirea de lemoişti, de la cuvintele lemă şi emo, deoarece aceştia au văzut că legomirii au multe legi pe care le acceptă fără să le înțeleagă sensul sau utilitatea, şi de asemenea existau mulți printre ei atinşi de o boală a sufletului care îi făcea să se retragă din societate, să fie trişti mai tot timpul şi să dezvolte o fascinație morbidă pentru moarte şi tehnologie. Când auzeau despre asta, legomirii se supărau şi le răspundeau cu tot felul de injurii, comparându-i cu o capră sălbatică sau strigându-i glutei.

Aroganța legomirilor a primit într-o zi o lovitură puternică chiar de la unul dintre ei. Un lingvist care se ocupa de apariția în istorie a primelor scrieri legomirice a descoperit cu stupoare că legis, cel mai iubit cuvânt al lor şi care desemna ‘legea’ şi le dăduse numele ca popor, îşi avea rădăcina direct în cuvântul gnutop logos care însemna ‘cuvânt’ şi era denumirea pe care sălbaticii o dădeau legii. Cele mai vechi scrieri dezgropate din ruinele primului oraş legomir povesteau cum cel mai prost dintre gnutopi a uitat cum se pronunță logos şi l-a stâlcit la legis, iar apoi s-a chinuit toată viața să-şi amintească varianta corectă a cântecului cu cuvinte scriindu-şi încercările zadarnice pe piatră şi lemn, hârtie şi piele de capră, şi deoarece nu reuşea, nici el nici urmaşii lui n-au mai ştiut ce înseamnă liniştea şi bucuria pe care ți-o dă împăcarea cu lumea.

Germani

„Neamul suebilor este cel mai mare şi mai războinic dintre toți germanii. Se spune că suebii au 100 de districte, din care scot în fiecare an câte 1000 de oameni înarmați pe care-i duc la războaie în afara granițelor. Ceilalți rămân acasă şi se îngrijesc de hrana lor şi a celor plecați, iar peste un an, la rândul lor, pleacă la război în locul celor dintâi, care rămân acasă. În felul acesta nu se întrerupe nici agricultura, nici tehnica şi practica războiului. De altfel, la ei nu există proprietate privată şi nimeni nu poate rămâne mai mult de un an de zile în acelaşi loc pentru a-l cultiva. Consumă puțin grâu, hrănindu-se mai ales cu lapte şi carne; se îndeletnicesc mult cu vânătoarea. Acest fel de viață, datorită alimentației, exercițiilor zilnice şi libertății în care trăiesc (încă din copilărie nu sunt supuşi la nici o obligație sau disciplină şi, în general, nu fac nimic contra voinței lor) îi fortifică şi le dă o statură uriaşă. În afară de asta, cu toată clima rece, s-au obişnuit să se scalde în fluvii şi să se îmbrace numai în piei, care din cauză că sunt prea scurte, lasă descoperită o mare parte a corpului.

Negustorilor le îngăduie să vină la ei mai mult pentru a avea cui să vândă prăzile de război decât din dorința de a importa ceva. Germanii nu importă nici măcar cai […]

Suebii socotesc că cea mai mare glorie pentru un trib este ca dincolo de granițele lui să existe ținuturi pustiite cât mai întinse: aceasta dovedeşte că un mare număr de triburi n-au putut rezista forței lui.”

– Iuliu Cezar, Despre războiul galic, Cartea a IV-a, 1-3

Protest anti avort

Zilele trecute, la amiază, prin caniculă şi praf, am întâlnit un tânăr care umbla în sus şi-n jos prin fața unei maternități purtând pe el o pancartă: „Avortul este crimă împotriva umanității. Aici se ucid copii prin avort chirurgical şi medicamentos”. Şi un cap de mort. L-am întrebat de ce singur şi mi-a spus că aşa simte el acum şi că uneori mai vine cu alți colegi din ceva asociație.

Această formă de protest era felul lui de a-şi exprima dezacordul față de o anumită practică din societate. Dar să protestezi împotriva avortului, dincolo de impactul vizual sau eficacitatea pe care o are, e de fapt o încercare de a elimina sau ameliora un simptom. Mai bine elimini cauzele şi nu vor mai fi avorturi, simplu.

Avortul e un răspuns la o sarcină nedorită. Există două motive principale pentru care o sarcină e nedorită, fie nu ai mijloacele materiale să creşti un copil fie persoana respectivă nu e pregătită mental să aibe un copil.

Cu toate acestea, cele mai multe avorturi se petrec în țări considerate dezvoltate. E posibil ca în țările sărace să fie mai multe avorturi şi să nu fie înregistrate, sau ar fi mai multe avorturi dar nu există mijloacele medicale pentru efectuarea lor şi de aceea au o natalitate aşa de mare. Sărăcia e o problemă endemică a societății noastre şi nu va fi eliminată câtă vreme există civilizație, deşi sună contradictoriu.

Rămâne a doua şi principala cauză a sarcinilor nedorite, insuficienta pregătire mentală şi intelectuală. Cred că majoritatea oamenilor fie nu ştiu în ce condiții se fac copiii (cu fecundarea şi ciclul şi restul) sau cum să folosească mijloace contraceptive, fie nu sunt în deplinătatea facultăților mentale în momentul actului sexual (că sunt beți sau drogați).

Deci o informare uniformă şi la obiect, până înțelege fiecare om, cu privire la „chestiunile sexuale”. Eliberare sexuală, fără pudoare şi pseudo-concepții morale despre ruşine, păcat, plăceri diavoleşti şi restul miturilor culturale. Dacă interesul pentru sexualitate al unui copil nu este satisfăcut printr-o informare concretă şi responsabilă nu înseamnă că el îşi va pierde acel interes, ci doar că va începe să caute răspunsuri în altă parte. Şi din nefericire tocmai aceste răspunsuri sunt date de societatea de consum, înlocuind şi îmbrăcând relațiile naturale cu produse artificiale şi materiale.

Am mai observat că bărbații formează de departe majoritatea militanților împotriva avortului. Şi nu o fac aproape deloc din grijă pentru femei ci dintr-un motiv pur cultural. Sunt militanți pentru societatea patriarhală, prin apelul la valori religioase sau la definiția standard a familiei nucleare ca fundament al societății.

Patriarhatul în formele avansate (statele şi religiile din ultimele sute de ani) se bazează pe faptul că femeile lui trebuiesc ținute într-un stadiu de ignoranță şi supunere (fizică dar mai ales mentală). Copiii pe care îi nasc nu le aparțin, ei sunt ai bărbatului, ai societății, destinați să ajungă muncitori şi soldați. Nu numai copiii nu sunt ai femeii, dar nici măcar femeia nu îşi mai aparține pentru că şi ea este educată să facă parte din cultura violenței. Încearcă să scape din închisoarea patriarhală, şi dacă nu reuşeşte se abandonează (printre altele) în relații ocazionale, alcool sau droguri, şi cu judecata tulbure nu se mai gândeşte că e posibil să rămână însărcinată.

„Avortul este crimă împotriva umanității”. Nu i-am cerut detalii protestatarului, dar mă gândesc că nu se referea la întreaga specie umană ca totalitate a indivizilor ci la umanitate ca şi condiție a naturii umane, o proprietate care ne defineşte şi ne oferă demnitate. Dar din acest punct de vedere, şi să aduci pe lume o ființă care nu se poate dezvolta în condițiile optime pentru specia din care face parte şi care nu se poate bucura de întreaga paletă a experiențelor umane e tot crimă împotriva umanității. Pentru că ai născut ceva ca să sufere pentru restul vieții.

Patologia puterii

Starea naturală a lucrurilor este una ordonată după legile naturale, dar chiar şi acestea sunt supuse acțiunii entropiei, atunci când creşte dezordinea, starea de agitație a elementelor unui sistem. Scopul puterii este de a restabili ordinea. Aceasta se poate înfăptui prin acțiunea unor legi ecologice care vizează suprapopulația, inundațiile, mediul etc; o lege compensatorie, prin care se manifestă puterea, nu este permanentă, nu caracterizează un ecosistem în întregul lui ci doar un eveniment extrem, eveniment care tocmai prin extremitatea sa ne dezvăluie starea normală a ecosistemului.

Acesta este şi scopul puterii ca manifestare umană, acela de a restabili un echilibru, o ordine prezentă în starea obişnuită a speciei sau comunității umane dar care atinge din când în când valori sau cazuri extreme. Atunci se manifestă puterea, prin diverşi judecători (sfatul bătrânilor, consultarea zeilor sau violența retributivă). După manifestarea puterii, deci după reinstaurarea ordinii inițiale şi a echilibrului, autoritatea puterii dispare şi la fel agenții ei. Cu alte cuvinte instituția care impune puterea nu e permanentă.

Odată cu apariția Statului, puterea s-a permanentizat. Puterea nu a mai fost văzută cu rolul ei inițial de restabilire a ordinii ci a devenit un scop în sine. Obținerea şi menținerea puterii reprezintă într-un Stat o direcție mai importantă decât bunăstarea socială.

Nu ştiu dacă a fost o schimbare bruscă de mentalitate, de la concepțiile tribale la cele din civilizație. E posibil ca puterea ca scop în sine („der Wille zur Macht”) să fie o tendință intrinsecă a naturii umane şi motivul pentru care ea nu putea fi menținută prea mult în comunitățile tribale e deoarece e limitată puternic de alți factori. În Mesopotamia existau condiții prielnice pentru a apărea o situație în care puterea să rămână permanentă.

Unele din aceste condiții ar fi:
-surplusul de alimente (deci oameni care nu lucrează, caută să facă altceva)
-specializarea tehnologică (şi de aici e doar un drum scurt până la concepții de genul „zeii i-au ales pe ăia să semene, pe ăia să facă oale şi pe ăia să fie şefi)
-sedentarismul (un mediu de resurse mai stabil decât în comunitățile nomade, care erau supuse continuu unor provocări care necesitau „oameni puternici”; în comunitățile sedentare, un lider recunoscut putea să-şi transmită privilegiile mai uşor către fiul său de exemplu, iar acesta, trăind într-un mediu mai puțin dinamic, nu trebuia să demonstreze live că e la fel de puternic ca tatăl său)
-o societate impersonală determinată de creşterea exponențială a populației specifică societăților agricole (e mult mai uşor să-ți impui autoritatea – prin violență sau înşelăciune – unor oameni pe care nu îi cunoşti personal, decât asupra unor oameni care îți sunt prieteni sau rude).

E o tendință naturală a omului să accepte puterea. Acceptând puterea, el speră să dobândească un echilibru pe care nu îl poate găsi singur. Aşa a fost zeci de mii, poate sute de mii de ani. De la apariția Statului încoace, un individ nu înțelege că această tendință a lui naturală e exploatată de indivizi care nu urmăresc decât satisfacerea nevoii lor personale de a avea puterea. În civilizație (Statul agricol), puterea nu mai are rol de antagonist al dezordinii ci de a se menține pe sine, adeseori creând dezordine pentru a avea apoi un motiv de manifestare.

Două exemple care ilustrează foarte bine ideea că puterea nu mai este ceva care serveşte tuturor ci e ceva care trebuie păstrat de către autorități cu orice preț, chiar dacă contravine binelui comun (pe care puterea susține că îl serveşte). Primul vine din Imperiul Aztec iar al doilea din Imperiul Otoman. Chiar dacă Imperiul Aztec nu îşi are originea în Sumer, el este civilizație deoarece societatea era ierarhizată, baza hranei era în agricultură şi avea violența înrădăcinată la temeliile sale.

În 1519, Fernando Cortez şi conchistadorii săi sunt primiți în Tenochtitlan, capitala imperiului, unde sunt tratați cu mari onoruri de către azteci. Profitând de faptul că mexicanii au atacat o colonie spaniolă şi au omorât şapte soldați, Cortez îl forțează pe Montezuma să-şi părăsească palatul şi să se mute unde erau cazați spaniolii, ceea ce echivala practic cu o arestare şi transformarea lui Montezuma într-un rege marionetă. Cortez i-a executat patru căpetenii arzându-i de vii pentru ceva ce el însuşi poruncise (sau măcar încuviințase). Când află de un complot împotriva spaniolilor, inițiat de nepotul său şi de alți seniori de la curte care îl acuzau de laşitate, Montezuma ordonă ca aceştia să fie arestați şi orice ostilitate să înceteze. Deşi i-a fost oferită libertatea, el refuză în repetate rânduri şi preferă să rămână captiv, apoi acceptă să plătească tribut Spaniei şi oferă spaniolilor importante cantități de aur, inclusiv tezaurul tatălui său. Mai târziu, după ce au început luptele, Montezuma le-a vorbit mexicanilor din închisoarea sa îndemnându-i să se oprească. Dacă se poate spune că arestarea s-a făcut sub amenințarea cu moartea, următoarele fapte ale lui Montezuma au fost dictate direct de frica lui de a nu pierde puterea, fiind de acord cu orice fel de colaborare şi acceptând orice comandă primea de la spanioli, indiferent dacă era considerată trădare sau umilință de către supuşii săi. Pentru el interesul imperiului şi a societății sale nu mai conta deoarece acestea se identificaseră cu interesele personale.

În casa regală otomană s-a practicat o politică de infanticid şi fratricid. Deoarece între 1402 şi 1413 Imperiul a fost în război civil pentru succesiunea la tron, Mehmet al II-lea a hotărât ca fiecare sultan să-şi omoare frații imediat după obținerea tronului, indiferent dacă aceştia erau sau nu o amenințare serioasă (cei mai mulți erau minori), pentru a nu favoriza fărâmițarea imperiului. Sultanul Mehmed al III-lea şi-a omorât astfel cei 19 frați plus câteva concubine însărcinate care fuseseră ale tatălui său. După ce a hotărât ca Selim al II-lea să-i urmeze la tron, Soliman Magnificul a dispus uciderea celorlalți fii ai săi. 61 de prinți au murit între secolele XIV-XVIII datorită acestei practici. Când nu se practica fratricidul, era înlocuit cu izolarea într-una din camerele haremului, unde prizonierii putea sta mai multe zeci de ani, ajungând chiar să-şi piardă mințile. Puterea era mai importantă decât familia.

Pustnicul

Dezamăgit de decadența valorilor și degenerarea principiilor pe care o vedea în fiecare zi în orașul în care trăia, un om a întors spatele acestei lumi și s-a retras în mijlocul unei păduri din afara orașului. „S-a dus în pustietate” au spus ceilalți oameni. Acolo însă, departe de luminile și zgomotul de care fugise, a descoperit un alt fel de viață, una care pulsa plină de energie, nou și liniște în același timp. După câțiva ani de trăit în „pustietate”, acest om a ajuns să fie complet integrat în ciclurile și legile ei. Soarele îl trezea dimineața și luna îl adormea noaptea. Ploaia și vântul îi ofereau răcoare, râul îi dădea câtă apă avea nevoie, stâncile și copacii uriași îi ofereau adăpost iar păsările și animalele pădurii îi aduceau mâncare. Ceilalți au auzit de exilatul de la oraș și au început să-i spună „pustnicul care vorbea cu Dumnezeu”.

Viața la oraș era tot mai grea, mai apăsătoare și mai asurzitoare. Ceilalți se simțeau tot mai copleșiți și mai înghesuiți, așa că mulți oameni au început să vină la el căutând liniște și speranță. Ei s-au organizat pentru a fi mai eficienți, așa că peste puțin timp au apărut în jurul pustnicului o casă de oaspeți, un restaurant, un birou de relații cu publicul, un mall cu o parcare încăpătoare și o sală de proiecții dotată după ultimele cerințe tehnice. În ziua celei mai importante sărbători a anului, în mijlocul concediului de vară, o mulțime de arhitecți, ingineri, avocați, jurnaliști, designeri și întreprinzători s-au adunat să-l asculte pe înțelept despre adevăratul sens al existenței și despre ce înseamnă o viață trăită în virtute și transcendență, departe de lumea nebună și în mijlocul naturii. Dar la ora stabilită pentru începerea conferinței, acesta nu a mai venit să ia cuvântul. Dispăruse. Le-a lăsat doar un mesaj pe o foaie de hârtie: „Am plecat în pustie. Dacă mai veniți după mine vă adun pe toți într-o sală și îi dau foc”.

Originea Sistemului 4

IV.A DOUA MIGRAŢIE NEOLITICĂ

Prima migraţie neolitică a început din Orientul Mijlociu (Siria, nordul Irakului şi sudul Turciei) şi a însemnat răspândirea tehnicilor de cultivare a plantelor în restul Orientului Mijlociu, în Europa, Africa de Nord şi probabil India. Aceasta s-a întâmplat prin migrarea fizică a fermierilor care luau cu ei seminţe, animale şi tehnici de cultivare. Migraţia lor poate fi observată prin gradientul haplogrupului genetic J2 şi s-a petrecut nu pentru că noii agricultori aveau datoria morală de a ilumina popoarele primitive cu noua lor tehnică de producere a hranei ci mutarea lor s-a produs ca urmare a unei nevoi sociale de a-şi găsi un alt loc de viaţă deoarece regiunile originare ajunseseră suprapopulate sau nu mai erau productive. Această primă migraţie a fost una de populaţie şi de tehnică.

A doua migraţie neolitică a început de la aproximativ 3.000 î.Ch., din Sumer, a fost una de ideologie politică şi a reprezentat răspândirea noii idei de stat, adică ideea că o societate trebuie să se împartă între o clasă conducătoare (care să concentreze în mâinile sale întreaga putere de decizie) şi mai multe clase subordonate cu grade diverse de autonomie. Ideea de stat, de putere instituţionalizată, nu era posibil să fi fost implementată în societăţile tribale din cauza numărului mic de indivizi care alcătuiau un trib. Aceştia erau organizaţi după regulile democraţiei tribale. De asemenea puterea instituţionalizată nu este o consecinţă directă a practicării agriculturii, deoarece înainte de 3.000 î.Ch. existau societăţi agrare sau semi-agrare care se gospodăreau fără existenţa unei ierarhii puternice care să coordoneze în mod despotic toate deciziile importante ale comunităţii.

Consider că adevărata revoluţie neolitică a fost o revoluţie în gândire, în modul de a vedea lumea şi s-a manifestat printr-o radicalizare a ideii de putere şi dominaţie. Cuvântul-cheie al noii revoluţii (care acum este deja veche de 5.000 de ani) este totalitarism, totalitarism care tinde să cuprindă şi să pătrundă toate sferele vieţii. Erich Fromm considera că dictatorii nu sunt în mod necesar răi prin natura lor ci sunt „oameni obişnuiţi cu putere neobişnuită”. Răul social s-a născut atunci când oameni obişnuiţi au primit puterea de a decide asupra soartei lor şi a altora şi de atunci s-a dorit menţinerea acestui status-quo. Bineînţeles că nu aceeaşi dinastie de conducători conduce lumea din Mesopotamia până azi, în schimb din Mesopotamia până azi acelaşi tip de putere politică, dominaţie socială şi monopol al deciziilor este urmărit de către toate sistemele politice care-şi au originea atunci. Dorinţa de a accede la acest tip de putere este cu atât mai mare cu cât aceasta nu e una de tip supranatural sau predestinată genetic, ci poate fi obţinută tocmai de către oameni obişnuiţi, în schimb este un miraj pentru că înseamnă să trăieşti într-un sistem social în care ai 99% şanse să nu obţii această putere.

Până în secolul XIX membrii culturii noastre credeau că oamenii au practicat agricultura de când au apărut şi că tehnicile agricole sunt de la începutul istoriei, istorie care avea câteva mii de ani şi începea cu Adam şi Eva, Cain, Abel şi Set. Mai târziu au aflat că oameni au existat de mult mai devreme şi că au trăit foarte bine şi fără agricultură, şi atunci au numit această perioadă preistorie şi au considerat că de aproximativ 10.000 de ani, de când au aflat că a apărut, oamenii au practicat acelaşi tip de agricultură care doar s-a perfecţionat şi specializat. Noua schimbare de mentalitate este de la a crede că acelaşi tip de agricultură se practică de zece milenii încoace către a învăţa şi accepta că sunt mai multe tipuri de a practica agricultura (mai eficiente ecologic şi socio-cultural însă necompetitive economic), însă majoritatea acestor tipuri au fost înlocuite de mentalităţile agriculturii totalitare izvorâtă din mentalităţile statului totalitar sumerian.

Agricultura fundamentală a societăţii şi economiei noastre este agricultura de tip totalitar. Totalitarismul agricol înseamnă subordonarea ecosistemului global pentru producţia de hrană pentru om. Înseamnă război cu toate celelalte forme de viaţă care nu sunt productive pentru om. Prin agricultura totalitară se poartă un război cu toate celelalte specii de plante şi animale pentru preluarea şi prelucrarea resurselor naturale în totalitatea lor.

Iniţial această agricultură nu se deosebea major de celelalte tipuri de agricultură practicată în Egipt, în Creta, în câmpia Munteniei, la Ierihon sau la Mohenjo-Daro. Făcea uz de unelte de piatră, lemn sau os, era puternic dependentă de particularităţile ecologice ale zonei şi deşi hrănea o populaţie care creştea continuu, era totuşi suficient de restrânsă geografic pentru a nu avea un impact ecologic semnificativ la scară globală sau regională. Deosebirea consta în faptul că indivizii care o practicau trăiau într-o societate de sclavi, forţaţi fiind să muncească pentru a-şi primi hrana, adăpostul şi serviciile care înainte erau gratis.

Având suficientă mână de lucru ieftină şi o nouă clasă socială de războinici, prima societate din Sumer care adoptase cultura şi agricultura totalitară a trecut în curând la următorul nivel şi anume răspândirea noii mentalităţi în restul lumii, deoarece totalitarismul prin definiţie se declară cel mai bun sistem de guvernământ şi tinde să se răspândească în toate detaliile vieţii, inclusiv fizic şi spaţial, în toate colţurile globului. Cetăţile din Mesopotamia au început să se cucerească unele pe altele, iar populaţia cucerită era trecută în sclavie. Tiranii acestor cetăţi se remarcau prin cruzime şi uşurinţa cu care se declarau trimişii şi înlocuitorii zeilor. La scurt timp noua structură socială de conducători şi conduşi a ajuns pe valea Nilului dând naştere la prima perioadă dinastică. Sumer a fost înlocuit apoi de Babilon şi Asiria. În jurul lor au apărut alte regate şi imperii care de asemenea se bazau pe cuceriri şi expansiune continuă: Urartu, Elam, Fenicia, regatul hitit. Statele sclavagiste din Troia, Knossos sau valea Indusului au fost jefuite şi incendiate de cete de migratori patriarhali venind din nord, dar după o vreme şi aceştia s-au sedentarizat şi au trecut la un sistem de producere al hranei bazat pe agricultura totalitară. Deoarece în decurs de câteva sute de ani apăruseră o seamă de regate care fiecare încerca să-şi extindă graniţele şi puterea, acestea s-au înscris într-o cursă a înarmărilor: au apărut arme de bronz şi de fier, mult mai rezistente decât cele de lemn şi piatră, au apărut care, cavaleria, unităţi specializate, s-a dezvoltat tehnica şi strategia militară. În acelaşi timp cu expansiunea teritorială şi dezvoltarea militară, neliniştea şi nemulţumirea socială în interiorul societăţilor de agricultori creştea. Crimele, războiul, foametea, sărăcia, malnutriţia au intrat în viaţa şi cultura oamenilor de atunci atât de adânc încât azi cu greu poate să creadă cineva că acestea nu sunt înscrise în mod fatalist în natura noastră umană. Peste tot în Orientul Mijlociu şi apoi în Europa, în Insulele Greceşti, la Roma, în India sau în China apar relatări de asasinate, falsificări de monede, coduri de legi, răscoale ale sclavilor din cauza presiunii sociale tot mai crescânde. Atunci când toate aceste încercări s-au soldat cu eşecuri şi s-a văzut că sistemul totalitar rămâne în picioare, o nouă idee îşi face apariţia în conştiinţa oamenilor: aceea că oamenii au nevoie să fie salvaţi, conducătorii sunt răi dar într-un fel sau altul cineva trebuie să vină să-i salveze din sărăcie, muncă şi suferinţă. Atunci când creştinismul a apărut în Palestina cu 2.000 de ani în urmă, majoritatea oamenilor aşteptau de mult un salvator, un mesia. Curând, pe lângă vechile probleme sociale,noile religii salvaţioniste (iudaism, creştinism, islamism, budism, confucianism sau zoroastrism) au introdus în societate războaiele şi persecuţiile religioase. Realitatea se împărţise în două, o parte care ţinea de lumea asta şi care era rea, nedreaptă şi plină de suferinţă, şi o altă parte, supranaturală, în care ierarhia socială se inversa şi cei bogaţi şi puternici erau înlocuiţi de cei săraci şi drepţi. Evul Mediu a fost plin de izbucniri de răscoale, ciumă şi alte epidemii, persecuţii religioase. Deşi suntem educaţi din istorie să vedem doar conflictele şi diferenţele dintre aceste regate, imperii şi state feudale, în imaginea de ansamblu ele fac parte din aceeaşi cultură a puterii şi dominaţiei bazată pe agricultura totalitară. Populaţia creştea şi curând Europa şi Orientul Mijlociu nu mai erau suficiente, ajungându-se la expediţiile denumite cruciade şi la „epoca marilor descoperiri geografice”, când cultura noastră s-a răspândit în cele două Americi, Africa şi Australia, înrobind şi exterminând populaţiile locale. Revoluţia industrială a adus greve, inflaţie, distrugerea ecosistemelor şi extincţii de specii, presa folosită constant pentru manipulare şi distorsionarea adevărului, două războaie mondiale şi mai ales colaps cultural.

Semnele culturii noastre sunt crima, asasinatul, războiul de cucerire, războiul de convertire, persecuţii religioase, mesianism, ciumă, ergotism, holeră, pelagră, răscoale, robotă, tribut, ideea că natura umană este degenerată, rea şi coruptă, consum de droguri, manipulare politică, religioasă şi educaţională, genocid, foamete, o distanţă uriaşă între cei mai bogaţi şi cei mai săraci, fanatism religios, abuz psihic şi fizic, represalii sub formă de viol, jaf şi exterminare, alienare şi tulburări psihice. Şapte miliarde de indivizi total dependenţi de o formă de agricultură care provoacă dezechilibre ecologice globale şi dezordine socială.

Chiar dacă azi avem o mobilitate mai mare, un venit mai mare, alte aşteptări şi cunoştinţe ştiinţifice mult mai avansate, chiar dacă ne-am dezvoltat numeroase modificări de tehnică şi de teritoriu, societatea modernă este aceeaşi cultură de sclavi apărută cu cinci milenii în urmă.

––

originea sistemului 1
originea sistemului 2
originea sistemului 3