Arhive pe categorii: Naţionalism

Noi nu suntem urmasii Romei

Românii se tot laudă că sunt urmasii Romei, că au sânge latin si alte povesti nationaliste care mai degrabă arată complexul de inferioritate pe care îl simte românul obisnuit fată de culturile vestice pe care le invidiază. De ce să se mândrească ei că sunt urmasii dacilor iubitori de libertate sau ai slavilor simpli si egalitari? Mai bine romanii, că ei au arătat lumii cine-i seful.

Timp de 500 de ani românii, urmasii romanilor, i-au folosit pe tigani (si tătari) ca sclavi, mai mult timp decât au făcut-o englezii, olandezii sau americanii cu negrii. Am auzit o poveste dar nu am avut cum s-o verific, potrivit căreia cea mai mare firmă de reciclare din Timisoara angajează cu ziua imigranti din Africa si Bangladesh pe care îi pune să sorteze gunoiul. Cred si eu că e mult mai ieftin să plătesti mizerabil niste negrotei sau tigănasi decât să pui prin oras niste containere specializate si să înveti populatia majoritară cum să-si arunce resturile.

Continuă să se mărească populatia de azilanti din tările lumii arabe si alte tări măcinate de conflicte provocate de americani (si sustinute de guvernele României). După atâtia ani în care ne-am plâns într-una de cât de rasisti sunt vesticii fată de noi, de cum ne tratează de parcă n-am fi oameni si cum spun de noi că suntem tigani, în curând vom avea ocazia să vedem ospitalitatea proverbială a românilor aplicată acestor noi veniti.

Noi suntem urmasii lui Traian si ai prostituatei bete de sângele sfintilor.

Anunțuri

Patologia puterii

Starea naturală a lucrurilor este una ordonată după legile naturale, dar chiar şi acestea sunt supuse acțiunii entropiei, atunci când creşte dezordinea, starea de agitație a elementelor unui sistem. Scopul puterii este de a restabili ordinea. Aceasta se poate înfăptui prin acțiunea unor legi ecologice care vizează suprapopulația, inundațiile, mediul etc; o lege compensatorie, prin care se manifestă puterea, nu este permanentă, nu caracterizează un ecosistem în întregul lui ci doar un eveniment extrem, eveniment care tocmai prin extremitatea sa ne dezvăluie starea normală a ecosistemului.

Acesta este şi scopul puterii ca manifestare umană, acela de a restabili un echilibru, o ordine prezentă în starea obişnuită a speciei sau comunității umane dar care atinge din când în când valori sau cazuri extreme. Atunci se manifestă puterea, prin diverşi judecători (sfatul bătrânilor, consultarea zeilor sau violența retributivă). După manifestarea puterii, deci după reinstaurarea ordinii inițiale şi a echilibrului, autoritatea puterii dispare şi la fel agenții ei. Cu alte cuvinte instituția care impune puterea nu e permanentă.

Odată cu apariția Statului, puterea s-a permanentizat. Puterea nu a mai fost văzută cu rolul ei inițial de restabilire a ordinii ci a devenit un scop în sine. Obținerea şi menținerea puterii reprezintă într-un Stat o direcție mai importantă decât bunăstarea socială.

Nu ştiu dacă a fost o schimbare bruscă de mentalitate, de la concepțiile tribale la cele din civilizație. E posibil ca puterea ca scop în sine („der Wille zur Macht”) să fie o tendință intrinsecă a naturii umane şi motivul pentru care ea nu putea fi menținută prea mult în comunitățile tribale e deoarece e limitată puternic de alți factori. În Mesopotamia existau condiții prielnice pentru a apărea o situație în care puterea să rămână permanentă.

Unele din aceste condiții ar fi:
-surplusul de alimente (deci oameni care nu lucrează, caută să facă altceva)
-specializarea tehnologică (şi de aici e doar un drum scurt până la concepții de genul „zeii i-au ales pe ăia să semene, pe ăia să facă oale şi pe ăia să fie şefi)
-sedentarismul (un mediu de resurse mai stabil decât în comunitățile nomade, care erau supuse continuu unor provocări care necesitau „oameni puternici”; în comunitățile sedentare, un lider recunoscut putea să-şi transmită privilegiile mai uşor către fiul său de exemplu, iar acesta, trăind într-un mediu mai puțin dinamic, nu trebuia să demonstreze live că e la fel de puternic ca tatăl său)
-o societate impersonală determinată de creşterea exponențială a populației specifică societăților agricole (e mult mai uşor să-ți impui autoritatea – prin violență sau înşelăciune – unor oameni pe care nu îi cunoşti personal, decât asupra unor oameni care îți sunt prieteni sau rude).

E o tendință naturală a omului să accepte puterea. Acceptând puterea, el speră să dobândească un echilibru pe care nu îl poate găsi singur. Aşa a fost zeci de mii, poate sute de mii de ani. De la apariția Statului încoace, un individ nu înțelege că această tendință a lui naturală e exploatată de indivizi care nu urmăresc decât satisfacerea nevoii lor personale de a avea puterea. În civilizație (Statul agricol), puterea nu mai are rol de antagonist al dezordinii ci de a se menține pe sine, adeseori creând dezordine pentru a avea apoi un motiv de manifestare.

Două exemple care ilustrează foarte bine ideea că puterea nu mai este ceva care serveşte tuturor ci e ceva care trebuie păstrat de către autorități cu orice preț, chiar dacă contravine binelui comun (pe care puterea susține că îl serveşte). Primul vine din Imperiul Aztec iar al doilea din Imperiul Otoman. Chiar dacă Imperiul Aztec nu îşi are originea în Sumer, el este civilizație deoarece societatea era ierarhizată, baza hranei era în agricultură şi avea violența înrădăcinată la temeliile sale.

În 1519, Fernando Cortez şi conchistadorii săi sunt primiți în Tenochtitlan, capitala imperiului, unde sunt tratați cu mari onoruri de către azteci. Profitând de faptul că mexicanii au atacat o colonie spaniolă şi au omorât şapte soldați, Cortez îl forțează pe Montezuma să-şi părăsească palatul şi să se mute unde erau cazați spaniolii, ceea ce echivala practic cu o arestare şi transformarea lui Montezuma într-un rege marionetă. Cortez i-a executat patru căpetenii arzându-i de vii pentru ceva ce el însuşi poruncise (sau măcar încuviințase). Când află de un complot împotriva spaniolilor, inițiat de nepotul său şi de alți seniori de la curte care îl acuzau de laşitate, Montezuma ordonă ca aceştia să fie arestați şi orice ostilitate să înceteze. Deşi i-a fost oferită libertatea, el refuză în repetate rânduri şi preferă să rămână captiv, apoi acceptă să plătească tribut Spaniei şi oferă spaniolilor importante cantități de aur, inclusiv tezaurul tatălui său. Mai târziu, după ce au început luptele, Montezuma le-a vorbit mexicanilor din închisoarea sa îndemnându-i să se oprească. Dacă se poate spune că arestarea s-a făcut sub amenințarea cu moartea, următoarele fapte ale lui Montezuma au fost dictate direct de frica lui de a nu pierde puterea, fiind de acord cu orice fel de colaborare şi acceptând orice comandă primea de la spanioli, indiferent dacă era considerată trădare sau umilință de către supuşii săi. Pentru el interesul imperiului şi a societății sale nu mai conta deoarece acestea se identificaseră cu interesele personale.

În casa regală otomană s-a practicat o politică de infanticid şi fratricid. Deoarece între 1402 şi 1413 Imperiul a fost în război civil pentru succesiunea la tron, Mehmet al II-lea a hotărât ca fiecare sultan să-şi omoare frații imediat după obținerea tronului, indiferent dacă aceştia erau sau nu o amenințare serioasă (cei mai mulți erau minori), pentru a nu favoriza fărâmițarea imperiului. Sultanul Mehmed al III-lea şi-a omorât astfel cei 19 frați plus câteva concubine însărcinate care fuseseră ale tatălui său. După ce a hotărât ca Selim al II-lea să-i urmeze la tron, Soliman Magnificul a dispus uciderea celorlalți fii ai săi. 61 de prinți au murit între secolele XIV-XVIII datorită acestei practici. Când nu se practica fratricidul, era înlocuit cu izolarea într-una din camerele haremului, unde prizonierii putea sta mai multe zeci de ani, ajungând chiar să-şi piardă mințile. Puterea era mai importantă decât familia.

Antisemitism si antifeminism

Ce legătură există între antisemitism şi opresiunea femeilor?

Ambele fenomene au acelaşi mod de a se forma. Ambele sunt expresii de dominaţie a unei societăţi patriarhale cu specific european şi creştin.

Una din ideile fundamentale ale antisemitismului este că evreii sunt oameni fără ţară, oameni care nu pot înţelege iubirea de Ţară şi nu au şi nici nu pot simţi legătura metafizică ce se creează între teritoriul natal şi sânge (doctrina numită în perioda nazistă Blut und Boden). De asemenea pentru că nu pot simţi această legătură ei sunt duşmanii ei.

Despre femei se spune şi se crede adesea că sunt fiinţe incapabile de autoguvernare. Nu-şi pot crea existenţa prin proprie iniţiativă şi putere şi au astfel nevoie de bărbat pentru a coordona şi organiza viaţa femeii pentru că ea nu poate şi nu ştie să coordoneze şi organizeze o suită de lucruri importante cum ar fi educaţia ei şi a copiilor, căsătoria, locul de muncă, vestimentaţia şi conduita privată şi publică etc.

Înainte de a decreta că un anumit grup (evreii şi respectiv femeile) e incapabil de ceva, i-a fost interzis grupului să practice activităţi care ar putea să demonstreze contrariul ideii discriminante.

Astfel prima oară evreilor le-a fost interzis să cumpere pământ. Neavând pământ al lor pe care să trebuiască să-l lucreze generaţie după generaţie nu-şi puteau dezvolta acea legătură spirituală cu ţinutul natal (în măsura în care ea există). Au fost forţaţi astfel să-şi găsească alte mijloace de supravieţuire. La fel şi femeile, prima oară le-au fost interzise o serie de drepturi pe care bărbaţii le aveau din start. Apoi ele au devenit incapabile să facă ceva ce de multe ori era interzis prin lege sau tradiţie.

Cu alte cuvinte interzice-i cuiva să fugă şi după aia declară-l inferior ţie că nu poate să fugă.

Abia pe la sfârşitul secolului XVIII evreii au început să primească dreptul de a poseda legal pământ (şi dacă ţin bine minte în România abia după 1878). Acum au ţara lor (de drept sau nu) şi văd că luptă pentru ea la fel de intens ca naţionaliştii europeni din secolul XIX.