Arhive pe categorii: Lângă civilizație

Despre copiii si durerile negrilor

„In general beciuanii tin foarte mult la copii. Copilasul care se zbenguie printre picioarele oamenilor mari cand acestia stau la masa va capata negresit o bucatica buna. Dragostea beciuanilor pentru copii se datoreste probabil si modului lor patriarhal de viata. Orice copilas strain gasit pe teritoriul lor devine bunul intregii comunitati si faptul este imediat adus la cunostinta sefului. Baietii sunt mai doriti decat fetele. Negrii ii striga pe parinti dupa numele copiilor.  Pe primul nostru baiat l-am botezat Robert si dupa nasterea lui bastinasii ii spuneau doamnei Livingstone – pe care o cheama Mary – Ma-Robert, adica mama lui Robert.

Burii stiu din experienta ca nici o lege privind urmarirea sclavilor fugari nu poate avea putere in aceasta tara salbatica, unde prizonierilor adulti le e atat de lesne sa fuga. De aceea ei obisnuiesc sa ia in robie numai copii mici, care pot sa-si uite parintii si sa ramana pentru totdeauna sclavi. In casele burilor am vazut numerosi sugaci rapiti din satele indigenilor; […]

Printre bacweini bantuie foarte putine boli. Tuberculoza, scrofuloza, cancerul si holera sunt necunoscute, iar nevrozele si hidropizia cerebrala – foarte rara. Acum vreo douazeci de ani toata tara a fost bantuita de variola si pojar, care a secerat foarte multe vieti. […] Locuitorii unui sat ce fusese pustiit de o forma rebela si pernicioasa a bolii au folosit ca material pentru prepararea vaccinului puroiul unui bolnav la care infectia era deosebit de virulenta. Nu ma pot dumiri nici azi cum le-a venit in minte ideea vaccinarii; trebuie sa spun ca bacweinii practicau asemenea vaccinari inca de pe timpul cand n-aveau nici un fel de contact – nici direct nici indirect – cu europenii. […]

Ori de cate ori am fost nevoit in caz de boala sau accidente sa recurg la interventii chirurgicale, toti bastinasii, barbatii ca si femeile, au suportat durerea fara sa se schimonoseasca si fara sa scoata acele urlete care inaintea folosirii cloroformului in salile de operatie provoca adesea lesinuri printre tinerii studenti medicinisti. Femeile indigene se mandresc cu rezistenta lor la durere. Cand eram rugat sa scot un spin din piciorul unei fetite, o auzeam pe mama ei spundu-i: „Nu uita Ma, tu esti femeie si femeile nu plang”. Pentru un barbat lacrimile sunt o adevarata rusine. Odata s-a intamplat sa trec prin apropierea unei fantani adanci din desertul Kalahari in clipa cand un baietas care se jucase la marginea fantanii a cazut inauntru si s-a inecat. Dupa ce a devenit limpede ca nu exista nici o speranta de salvare, tatal copilului a inceput sa planga amarnic. Era manifestarea unei dureri sfasietoare si a fost singura data cand am vazut un bastinas plangand.”

(David Livingstone – Calatorii si cercetari in Africa de Sud).

Plansul este o adaptare evolutiva umana prin care cel care plange transmite semnalul ca renunta la lupta si ca se lasa in voia celuilalt sau asteapta ajutor din partea celorlalti. Din cauza asta este cu atat mai oribil comportamentul parintilor care continua sa-si abuzeze copii obligandu-i sa se opreasca din plans (sau considerand ca prin plans incearca sa-i manipuleze), cand de fapt copilul incearca sa opreasca agresivitatea indreptata impotriva sa din partea adultului. Mai mult, femeile nu pot dormi daca in camera se aude un copil plangand.  O femeie pe care o enerveaza cand copilul ei se smiorcaie isi neaga instinctul matern si natura umana.

Germani

„Neamul suebilor este cel mai mare şi mai războinic dintre toți germanii. Se spune că suebii au 100 de districte, din care scot în fiecare an câte 1000 de oameni înarmați pe care-i duc la războaie în afara granițelor. Ceilalți rămân acasă şi se îngrijesc de hrana lor şi a celor plecați, iar peste un an, la rândul lor, pleacă la război în locul celor dintâi, care rămân acasă. În felul acesta nu se întrerupe nici agricultura, nici tehnica şi practica războiului. De altfel, la ei nu există proprietate privată şi nimeni nu poate rămâne mai mult de un an de zile în acelaşi loc pentru a-l cultiva. Consumă puțin grâu, hrănindu-se mai ales cu lapte şi carne; se îndeletnicesc mult cu vânătoarea. Acest fel de viață, datorită alimentației, exercițiilor zilnice şi libertății în care trăiesc (încă din copilărie nu sunt supuşi la nici o obligație sau disciplină şi, în general, nu fac nimic contra voinței lor) îi fortifică şi le dă o statură uriaşă. În afară de asta, cu toată clima rece, s-au obişnuit să se scalde în fluvii şi să se îmbrace numai în piei, care din cauză că sunt prea scurte, lasă descoperită o mare parte a corpului.

Negustorilor le îngăduie să vină la ei mai mult pentru a avea cui să vândă prăzile de război decât din dorința de a importa ceva. Germanii nu importă nici măcar cai […]

Suebii socotesc că cea mai mare glorie pentru un trib este ca dincolo de granițele lui să existe ținuturi pustiite cât mai întinse: aceasta dovedeşte că un mare număr de triburi n-au putut rezista forței lui.”

– Iuliu Cezar, Despre războiul galic, Cartea a IV-a, 1-3