Arhive pe categorii: Ficţiune

Un experiment ratat

Adormisem de ceva vreme cand am fost trezit brusc de niste sunete ciudate. La inceput nu le-am recunoscut, erau niste sunete ascutite si in acelasi timp sunau cumva infundat, ca si cum ar fi venit de undeva de departe dar se apropiau de mine. Pe masura ce ma trezeam din somn si imi revenea un anumit sentiment de identitate, am recunoscut sunetul: era un sonar. Dar ce cauta un sonar langa casa mea? Am iesit afara si am observat ca nu eram singur – alti vecini iesisera si ei in strada si se uitau nedumeriti in directia din care venea sunetul. De dincolo de linia orizontului a aparut o nava spatiala extraterestra; avea tot felul de lumini de culoarea albastru si verde fosforescent si scotea un sunet continuu ca un bazait de musca, intrerupt din cand in cand de sonar. S-a oprit chiar deasupra mea si a vecinilor si cum ma uitam la ea in sus, am fost cuprins de o lumina grea care parca ma patrundea in intregime si mi-am pierdut cunostinta.

Nu stiu cat timp a trecut, dar cand mi-am deschis ochii din nou, am crezut ca am ajuns in rai, pentru ca totul in jur era foarte frumos si nou. Mi-am dat seama apoi, dupa cele doua luni de pe cer, ca nu sunt nici in rai nici pe Pamant, si ca fusesem transportat pe o alta planeta. Planeta asta noua era in multe privinte asemanatoare cu Terra, dar din cand in cand se puteau vedea tot felul de specii de plante si animale foarte diferite de ce avusesem noi inainte.

Avea rauri cu apa limpede si nepoluata, plina cu pesti si raci, lacuri pe care inotau rate si gaste, inconjurate de paduri intinse de copaci falnici si pomi plini cu fructe. Din fiecare copac se auzeau pasari cantand, muntii erau acoperiti cu zapada nu defrisati sau decopertati pentru minereuri, si aerul era rece si curat, nu mirosea a hidrocarburi si deseuri industriale. Poate suna ca un cliseu, dar am vazut un iepure care fugea pe o campie, iar noaptea am vazut licurici cum dansau in jurul unui copac. Si vreau sa repet faptul ca insectele alea dansau, nu se aflau in competitie pentru hrana, adapost si femele.

Cum ma plimbam prin padure (care semana cu o padure de foioase de la noi), am descoperit ca nu eram singur, pentru ca am dat peste o multime de oameni care si ei fusesera adusi aici de nave. M-au intampinat cu bucurie si mi-au spus ca tocmai fusesera vizitati de catre unul dintre Ei, care erau ca un fel de extraterestri, zei, observatori sau indrumatori, fiecare putea sa le spuna cum dorea. Acesta le-a spus ca fac parte dintr-o selectie aparte, un grup-test care a fost transportat pe o alta planeta intr-o alta parte a galaxiei, avand sansa sa populeze aceasta lume si sa traiasca in armonie. Observatorii erau putin dezamagiti din cauza starii deplorabile in care ne-am transformat planeta natala, si tocmai de aceea nu ne-au selectat pe toti. Cu toate acestea, eram foarte fericiti stiind ca am mai primit o noua sansa, o ocazie de a porni totul de la zero si de a trai fiecare cum simteam in inima noastra ca se poate trai bine, si ne bucuram la minunatele privelisti ale noii planete.

Pe o masa de lemn femeile au strans repede o gramada de legume si fructe de prin partea locului. Am vazut cartofi, dovleac, varza, rosii, ceapa verde, napi, mere, prune, struguri si multe alte alimente care-mi erau total necunoscute. Cativa tineri s-au intors cu prepelite si iepuri, precum si cu povesti despre turme de bovine care se vedeau alergand in departare. Natura salbatica in care ne gaseam ne oferea legume, fructe si carne din abundenta, poate in curand puteam face rost si de lapte si oua. Totul era parca desprins din ilustratiile despre paradis din revistele Martorilor lui Iehova, atata doar ca leii nu stateau cu mieii si oile si caprele se plimbau in stanga si in dreapta, si unele nu erau mai rele sau mai bune decat altele.

Zilele treceau fericite una dupa alta, si nu aveam prea multe neplaceri. Nu trebuia sa muncim pentru ca aveam destula mancare in fiecare zi, si ne petreceam timpul ascultand muzica, explorand si povestind. Erau tot felul de oameni, unii mai apropiati in idei de conceptiile mele, iar altii erau incuiati sau de-a dreptul cretini. Am cunoscut profesori, tamplari, trombonisti (ambele tipuri), casnice sau antreprenori, studenti si pensionari. Aici traficantii de droguri nu se mai ocupau cu traficul si glumeau toata ziua pe seama fostilor politisti. Politistii nu mai erau asa de ingamfati acum pentru ca le lipsea bastonul caracteristic, si fara bratul legii erau ca niste batranei inofensivi. Primisem de la observatori niste carti destul de groase cu instructiuni de folosire a noii planete (plante medicinale, retete culinare, cum sa identifici speciile de pasari cantatoare dupa penaj si arie muzicala, harti cu arealele pestilor, chestii de astea), dar nimeni nu simtea nevoia sa se puna serios pe citit. Din cand in cand cineva ne mai facea rezumatul vreunui fragment citit in fuga. Am aflat astfel ca existau pe planeta cel putin cinci continente neexplorate si mult mai multe nedescoperite, sau ca nici 1% din speciile de plante si animale nu fusesera indexate. Ce sa zic, era fain, si desi pare greu de crezut, nici unul nu simtea nevoia sa se uite la un film, sa conduca masina sau sa mearga la cumparaturi.

Nu stiu acum daca asa e natura umana sau sunt eu mai ciudat din fire, dar uneori ma enervau anumite discutii sau atitudini afisate de diversi, si atunci preferam sa-i las in pace si sa ma duc peste dealuri, prin alta parte de padure. De exemplu, odata l-am auzit pe unul care fusese colonel de armata cum povestea el cum a fost in Irak. Eu i-am spus ca soldatii tarii isi apara tara de invadatori pe gratis, nu invadeaza ei alte tari in calitate de mercenari, la care unul dintre ascultatori m-a repezit imediat, ca „sa nu fiu badaran cu dom’ colonel”. Cand l-am auzit pe asta ce prost e, am plecat peste o apa si un deal si nu m-am intors decat a doua zi la ei. Apoi am intalnit o profesoara care se plimba in genunchi prin tabara multumindu-i in gura mare bunului Dumnezeu ca ne-a dat lumea asta, si apoi impartea oamenilor iconite sfintite cu Maica Domnului. M-a enervat si asta si am plecat cale de doua rauri si doua dealuri, si nu m-am intors decat peste doua zile.

Dar in afara de cativa, restul oamenilor pareau de treaba. Odata am intalnit o fata care m-a chemat la ea in cort sa-mi arate ceva. Avea un cort dupa modelul amerindian, un tepee, si inauntru am vazut-o seminuda, printre talismane si betisoare parfumate cum se contorsiona in pozitii care de care mai interesante. „E pentru captarea energiei” mi-a spus. „Pai nu mai ai nevoie ca totul in jurul e plin de energie pozitiva, uita-te si tu ce frumos e afara, natura e asa de neimblanzita aici ca parca ne vorbeste”. „E pentru relaxare” mi-a spus. „Pai nu mai ai nevoie ca nu mai ai stres aici. Nu mergem la munca, nu mai ai socri si vecini cu programe tampite in cap, nu mai ai deadline-uri si nici politicieni ipocriti, iar caprioara numai ca nu se baga singura in oala”. „E ca sa te cunosti pe tine insuti mai bine”. Aici nu am avut nici un contraargument pentru ca motivul ei era destul de bun. Niciodata nu stii cu adevarat cine esti si fiecare dezvaluire e un prilej de uimire si reflectie.

Am plecat la un moment dat intr-o drumetie care apoi s-a transformat intr-o vizita la o comunitate aflata dincolo de un sir de munti. Am lipsit cateva saptamani, dar cand m-am intors era sa nu mai recunosc locul de unde plecasem. I-am lasat pe cei cu care venisem pe nava intr-o petrecere perpetua, si acum la intoarcere i-am gasit ocupati si antrenati intr-un proiect de constructie. Locul taberei era acum luat de un santier urias in care fiecare facea cate-o treaba. Unii taiau copaci din padure, altii ii transformau in scanduri, altii faceau funii pentru scripeti, un arhitect si un constructor se uitau pe niste desene, pe altii i-am vazut cioplind niste blocuri mari de piatra de forma rectangulara, niste femei faceau mancare in niste oale mari puse pe foc, iar copiii mergeau de la om la om incarcati cu bidoane si le ofereau apa de baut, daca erau insetati.

„Ce mama dracului faceti aici?” – am intrebat niste indivizi care ieseau din padure cu un cal tragand un copac doborat dupa el.

„Ducem copacul asta la santier ca mai au nevoie de inca vreo zece scanduri. Surcelele sunt pentru intetirea focului”

„La ce au nevoie de scanduri?”

„Dar la ce nu au nevoie de scanduri? Intreaba tamplarul”.

Am mers la tamplar: „Ce vrei sa faci cu scandurile?”

„Vreau sa fac un jgheab pe unde sa treaca apa din padure la bucatarie, ca sa fie mai usor pentru dansele, sa nu piarda atata timp cu spalatul si curatatul oalelor, e cale destul de lunga pana la izvor”, imi zice tamplarul.

Ma duc la bucatarese sa le intreb de ce nu mai vor sa se duca la izvor.

„Cioplitorii fac munca grea cu stancile. Nu-i putem lasa sa flamanzeasca. Cand se vor opri si ei din cioplit, atunci mergem in pauza la izvor sa ne racorim. Pana atunci nu ne miscam de langa oale”.

„I-auzi la ele, nu vor sa se miste de langa oale”, mi-am zis in gand, in timp ce incercam sa pun mana pe o pulpa de pui. In momentul ala idiotul care ma repezise in discutia cu colonelul apare de nicaieri si ma loveste peste mana: „Cine-i harnic si munceste are tot ce vrea. Cine numai trandaveste n-are ce manca”.

Ma indrept spre cioplitori. Ceva nu era in regula cu ce se intampla aici si incepeam sa fiu cam nelinistit. Cioplitorii faceau blocuri de piatra, amestecau var si ciment, cerneau nisip, sapau santuri si multe altele.

„Domnilor cioplitori, de ce atata truda?” ii intreb.

„Ehee, ce stii tu… Uita-te si minuneaza-te. N-ai mai vazut tu minunatie ca asta.”

„Ok, ce sa vad? Ce faceti aici?”

„Habar n-ai tu ce facem noi aici. N-o sa ghicesti nici intr-o mie de ani, ha ha”.

„Dar vorbiti si voi concret ca n-am nevoie de glume si figuri. Pentru ce va trebuie toate astea? Ce construiti?”

„Asta ar fi mai bine sa-l intrebi pe arhitect. El stie cum sta treaba pe aici”.

Arhitectul nici n-a stat de vorba cu mine. Cand l-am intrebat de ce le-a spus oamenilor sa faca patrate de piatra a ras de mine spunandu-mi ca blocuri acelea sunt in cel mai bun caz paralelipipede dreptunghice si ca sa nu-l retin din treaba. Macar mi-a spus unde e initiatorul acestui proiect.

Ma indrept inspre locul cu pricina cand imi taie calea colonelul:

„N-ai voie mai departe. Sefa nu vrea sa fie deranjata”.

„Nu-mi spui tu mie cat de departe am eu voie sa…”, dar n-am apucat sa termin fraza ca papagalul apare de nicaieri si ma loveste peste spate cu un ciomag. Fugise intre timp la tamplar caruia ii ceruse sa-i faca un baston, in schimbul unei pulpe de pui.

„Iar esti badaran cu dom’ colonel? Daca a spus nu, nu ramane!”

Ce era sa fac? Doream sa gasesc raspunsul acestei dileme cu orice pret, si nu aveam chef sa-mi pun mintea cu prostii. Ma intorc spre colonel:

„Domn’ colonel, sa traiti! Permiteti sa raportez, declar ca doresc o audienta la sefa pentru obtinerea unui loc de munca” ii zic. Asa am reusit sa trec de cei doi. Cand ajung la sefa, imi dau seama ca era fata ezoterica din cort. Era contorsionata intr-o pozitie imposibila.

„Tot santierul asta e ideea ta?”

„Da”.

„De ce?”

„M-am gandit un pic la situatia noastra. La cine suntem. Venim de pe o planeta indepartata pe care am devastat-o in inconstienta si ignoranta noastra. Am avut la dispozitie un paradis pe care l-am transformat intr-o groapa de gunoi. Cat timp inca traiam pe Terra, meditam încontinuu, doream sa ma sincronizez cu fluxurile energetice ale Universului, doream sa ma relaxez, sa ma caut pe mine insami, dar foarte greu imi iesea ceva. Si cunosteam atatia oameni care erau stapaniti de cele mai bune intentii si talente dar niciodata nu reuseau sa faca ceea ce isi propuneau. Unii doreau sa fie parinti buni, dar copiii lor se razvrateau. Altul dorea sa fie cantaret, si se chinuia sau ne chinuia cu vocea lui festival dupa festival. Altul dorea sa devina bogat, si pentru asta neglijase toate celelalte aspecte ale vietii. Altul dorea sa viziteze Australia, dar nicicum nu reusea sa stranga suma necesara. Mi-am dat seama ca nu era suficient sa ai o intentie bine definita, trebuia sa si traiesti intr-un mediu benefic. Problema noastra era ca traiam intr-un mediu foarte nociv, plin de energii entropice si negativism. Ajunsa aici, am vrut sa aplic ceea ce am invatat din experienta mea, si sa fac lumii un cadou, ceva care sa inlature energia negativa si sa n-o mai lase sa ne inconjoare, asa ca mi-a venit ideea acestei constructii”.

„Bun, si ce construiti aici, ca nu inteleg?” o intreb.

„E un convertor cosmic, un sistem care sa transforme energiile negative in energii pozitive, o palnie in acelasi timp care sa atraga fluxurile benefice ale realitatii spre acest punct, o cupola sub care sa prosperam fara frica de a esua in indeplinirea planurilor noastre. Construim o piramida, nu-mi spune ca n-ai auzit niciodata de efectul de piramida!”

„O nu!” am strigat, „nu din nou!”. Desigur ca auzisem de efectul de piramida. Din inaltimea efectului de piramida ne priveau secole si milenii de promisiuni si amanari, cu efectul asta incepea si se termina istoria, un mormant gol inconjurat de deserturi sterpe.

Am luat-o la fuga . Voiam sa dispar cat mai departe de locul asta. Am mers peste noua ape si noua dealuri, noua mari si noua tari, la fiecare pas uitandu-ma speriat in spate sa vad daca nu ma ajunge efectul de piramida din urma.

Nu stiu cat timp am mers, dar intr-un tarziu am ajuns intr-un loc ciudat. Era pe cel mai inalt varf de munte, un platou intins dominat de coloane de marmura alba, deasupra era cerul instelat, si din acest loc puteam sa vad toata aceasta noua lume. Erau mii de focuri raspandite pe intreaga suprafata a uscatului, fiecare foc era o tabara de fosti terrani, si intr-un loc se vedea o ingramadire de focuri, si stiam ca acolo sunt cei care construiesc piramida. Apoi deodata, in linistea noptii, am auzit un sunet ca niste batai de aripi, si am vazut observatorii cum coborau pe coloane din cer pe platoul din varful celui mai inalt munte. M-am ascuns dupa una din coloane si am ascultat ce se discuta.

„Inca un experiment ratat, a inceput cel mai batran dintre ei. Au facut-o din nou. Le-am dat inca o sansa, le-am oferit o noua lume, le-am dat o planeta intreaga si ei au reinitiat civilizatia, constructiile, marsul lor spre moarte si distrugere. Sunt dezamagit… Oare ce am gresit acum de nu ne-a iesit nici de data asta?”

„De ce nu putem lua doar nou-nascutii, si vedem ce se intampla?” intreaba altul.

O observatoare cu sani mari si un copil in brate se apropie si spune: „Nu putem folosi doar copiii. Copiii au nevoie de dragostea parintilor pentru a se dezvolta si maturiza. Daca ii lasam sa creasca singuri vor avea carente emotionale mai tarziu. Nu, avem nevoie de adulti si copii, si trebuie sa speram ca adultii vor invata odata si-odata care e drumul corect”.

O alta observatoare, foarte frumoasa de altfel, a fost de parere ca au parte de prea putin sex. Alta insa, care semana cu Artemis, era de parere ca sexul ii moleseste si ii demobilizeaza. Ea spunea ca ar avea nevoie de mai multa salbaticie, mai multa selectie naturala. Bacchus credea ca le trebuie distractii, Apolo dorea sa introduca in ecuatie mai multa muzica, pictura, teatru si inca vreo trei arte. Fiecare isi dadea cu parerea privind parametrii care ar trebui modificati pentru ca experimentul sa reuseasca.

„Nu, nu, nu e vorba de motivatii sau de distractii. Altundeva e problema. E vorba de conditiile initiale, , pierdem din vedere ceva, ne scapa ceva” spuse ganditoare Atena, cea care parea sa fie initiatoarea experimentului uman, sau cel putin cea care era cel mai mult implicata in proiect.

Unul dintre ei, un barbat puternic si roscat care avea un ciocan in mana, se ridica incruntat:

„Cate planete trebuie sa mai pierdem cu experimentul asta? L-am repetat deja de 10.000 de ori, il mai repetam acum inca o data, ca poate poate? Propun sa incheiem odata cu oamenii. Degeaba, oricate sanse le-am oferi, pana la urma tot ajung sa-si bata joc de noi, de ei si de lumea din jur. Sunt slabi, lasi, duplicitari, o sa-i lovesc cu ciocanul Mjolnirr, o sa-i strapung cu fulgerele mele pana nu mai ramane nici unul viu, si dupa aia putem sa ne continuam celelalte experimente”.

In acel moment, unul dintre observatori, care nu participase la discutie pana atunci, se apropie si rosteste fascinat:

„Da, ii distrugem, dar nu cu fulgere. E prea mult de lucru. Ii inecam, ii inecam ca pe sobolani. Sunt rai si trebuie omorati. Cel mai bine e sa le trimitem un potop, i-am mai inecat eu asa si stiu ca functioneaza”.

Atena se intoarce spre el: „Cand i-ai inecat tu prin potop si de ce?”

„Mai demult, intr-o noapte cand am lucrat singur la laborator. De atunci mi-am dat seama ca sunt mincinosi si neascultatori. Trebuia sa efectuez niste masuratori asa ca le-am spus sa nu-mi manance din pomul cunoasterii binelui si raului. Si ei ce crezi ca au facut? S-au dus direct la pom si au mancat din el. Numai asa, de-al dracului, sa-mi faca mie in ciuda!”

Observatoarea cea inteleapta isi deschise larg ochii albastri.

„Si ce-ai facut atunci?”

„I-am pedepsit. Initial i-am dat afara si le-am spus sa faca asta si asta.”

„Cee, capatasera constiinta de sine si tu i-ai pedepsit?”

„Oho, si ce i-am mai pedepsit.Devenisera tot mai plini de inversunare, gata imediat sa sara la bataie, sa se laude, sa se mandreasca. Se credeau foarte speciali si puternici. Si atunci le-am trimis potopul. Sa-i vezi atunci ce speciali si puternici erau. Se agatau de cel mai mic ciot de lemn care plutea pe apa, fugeau ca soareci la deal, se inghesuiau unul intr-altul pe varf de munte privind cum ii inconjoara apa din toate partile. Eu sunt pentru potop”.

„Ah, acum inteleg”, urma Atena. „Asta era modificarea in conditiile initiale, acum inteleg de ce fac ei ceea ce fac. Acum imi dau seama de ce stau in casa cand ploua, de ce se roaga cand tuna si fulgera, de ce fac baraje si diguri. Acum ii inteleg de ce construiesc turnuri si cladiri inalte, de ce nu pot dormi linistiti, de ce vor sa zboare, de ce nu le pasa de lumea frumoasa pe care le-am dat-o. Mi-ai traumatizat oamenii, nenorocitule!”

Anunțuri

RĂSPÂNDIREA CIVILIZAȚIEI (foarte pe scurt)

Cadru sălbatic, decor african, un sat de negri. În jurul satului e o pădure, nu departe  se întinde savana. Din pădure se aud tot felul  de sunete, păsări, apă care curge, sălbăticiuni, lianele atârnă până aproape de acoperişurile colibelor.

Povestea începe la amiază. E căldură mare, doi negri abia ce s-au trezit şi acum stau la umbră vorbind despre toate cele. Unul din ei e fiul şefului de trib. Aseară au avut petrecere mare: fiul şefului omorâse un leu cu mâinile goale şi şi-a asigurat astfel succesiunea. În locul gol din mijlocul satului se văd încă urmele chefului, coji de fructe şi oase aruncate pe jos, o maimuță se coboară dintr-un copac, se apropie încet de grămada de resturi şi începe să mănânce dintr-un fruct. Ăştia nici n-o bagă în seamă, se uită la ea plictisiți. Erau aproape dezbrăcați, aveau cercei în nas şi în urechi şi pieptul şi gâtul le erau acoperite de tatuaje. Vorbeau de tot felul de chestii, ce au de gând să facă mai încolo, cât de proşti sunt ăia de peste râu, o bârfeau pe una care prea se dăduse în spectacol aseară…

Deodată îşi întrerup conversația şi se uită țintă spre intrarea în sat de unde se apropiau două arătări ciudate, doi bărbați îmbrăcați în rochii negre din cap până-n picioare, ba aveau şi pălării pe cap, tot negre.

Vin misionarii.

„Vă aducem vestea cea bună!”, începe unul dintre ei.

„Nu vă este cald, aşa îmbrăcați în negru ziua la amiază?”

„Ba da, ba da, dar nu se cuvine să ne dezgolim trupul că ne îndeamnă la păcat, suferința ne aminteşte să fim vigilenți!” răspund misionarii.

„???”

Încep să le povestească despre Dumnezeu, ăştia nu înțeleg decât că în cer e un tată bătrân şi bun.

„Ce face el în cer, nu ştie că strămoşii sunt pe fundul lacului?”

„Nu nu, el i-a creat pe strămoşi şi locuieşte în cer, de unde ne apără de diavol”.

Când vine vorba de diavol ăştia încep să mai înțeleagă, au şi ei diavoli mulți care trăiesc prin toate locurile şi le tot joacă feste. Nu prea se încred în vorbele misionarilor, că e suficient să te rogi la tatăl mare din cer ca să te scape de diavol, ei ştiu că trebuie să fugi de el, să te aperi cu pietre, talismane şi vrăji. Mai încolo discuția devine şi mai anevoioasă.

„Fiul lui Dumnezeu s-a sacrificat pentru tot felul de păcate, a făcut-o pentru noi!”

„Bun, şi cu ce mă ajută pe mine moartea lui?” întreabă unul dintre negri.

„ Tu nu vrei să fii salvat, nu-i aşa că vrei să fii mântuit?”

„Ce-i aia?”

„Nu-i aşa că vrei răsplată în lumea de dincolo? Aici suferi, lumea e rea, e degenerată, eşti înconjurat de durere şi suferință”.

Negrii nu pricep mare lucru, lor le place lumea lor aşa cum e şi nu vor s-o schimbe. Au multe neplăceri dar nu înțeleg de ce nu te poți bucura când ai ocazia să te simți bine, de ce să vrei să mori şi să te duci într-o altă lume unde să faci lucrurile plăcute pe care aici trebuie să le tot amâni?

Al doilea misionar nu spunea nimic. Găsise pe jos o piatră şi o studia cu atenție. Îi întreabă pe sălbatici de piatră şi ăştia îi spun că poate să şi-o păstreze, ei mai au destule, nu au nevoie de ea, doar copiii se joacă cu pietrele astea. Până la urmă misionarii pleacă dezamăgiți, nu înainte de a promite că se vor întoarce negreşit.

Nu apucă negrii să se gândească bine la discuție că pe poarta satului intră un alt personaj ciudat. Ăsta era singur, dar şi el era îmbrăcat nepotrivit, foarte inconfortabil, cu pantofi eleganți, sacou negru şi cravată asortată, nu mai putea de cald nici el.

Vine capitalistul.

„Am venit să vă fac bogați pe toți!”

„Suntem bogați deja. Toți”.

„Nu nu, sunteți săraci dar veți fi mai bogați decât ați visat vreodată. Am venit să vă cumpăr pământul, cu bani grei, tocmai ce-am aflat că e plin cu minereu de fraierit. Am făcut deja actele, trebuie doar să semnați aici…”

„Ce-i aia cumpărat?”

„Ce-s ăia bani?”

„Vrei să spui că îți trebuie pietrele alea de fraierit de care nimeni n-are nevoie? Măă, tu vrei să ne fraiereşti”.

„Pietrele acelea sunt foarte valoroase. Vă dau bani pe ele, cu bani vă puteți cumpăra o grămadă de chestii de care aveți nevoie, care să vă facă viața mai uşoară”

Dar viitorului şef de trib nu-i place ideea banilor. Nu înțelege cum poți fi valoros dacă ai multe bucăți de piatră sau de hârtie. E ca şi cum ultimul din trib, un bătrân senil care nu mai poate vâna şi adună nuci toată ziua, ar deveni brusc cel mai important din trib pentru că în loc să împartă nucile le-ar strânge pe toate la el în colibă. Unde e onoarea în asta? Şi ce ar putea învăța copii de la el, dacă el nu poate decât să strângă nuci?

Sălbaticii nu vor să vândă. O zi întreagă, capitalistul încearcă în zadar să-i convingă, „Nu se poate anula, am tăiat deja chitanța!”. Până la urmă se lasă păgubaş şi pleacă, nu înainte de a-şi umple valiza cu minereu de fraierit şi suveniruri tribale. Iese pe poarta satului bucuros de cadouri, promițându-le ăstora că se va întoarce cu bani mulți şi câteva din lucrurile foarte folositoare pe care şi le vor putea cumpăra cu ei.

Nu s-a îndepărtat capitalistul bine că în sat apare un grup de prospectori. Aceştia erau toți bărbați serioşi, aprigi şi încruntați, nu aveau timp şi chef de vorbe. Fără să le adreseze negrilor un singur cuvânt, încep să-şi ridice un cort în mijlocul satului şi să-şi instaleze instrumentele şi uneltele. Negrii îi privesc cu uimire, nu înțeleg ce vor să facă şi sunt foarte curioşi față de sculele şi armele lor, ținându-se totuşi la distanță. Când o femeie mai curioasă din fire se apropie mai mult de grupul prospectorilor, aceştia o alungă cu pietre şi înjurături, strigând-o „maimuță împuțită” şi chemând câinii să-i apere. După câteva ore de forfotă şi roboteală, după săpat, cărat, spart, cioplit, mutat, plănuit şi măsurat, se termină şi ziua de lucru iar prospectorii se adună la masă unde încep să consume alcool şi să se distreze înjurându-se unul pe altul. Pe lângă faptul că nu i-au salutat pe bătrâni şi pe şeful tribului, aceşti bărbați îndobitociți de muncă şi băutură nu aveau nici un pic de respect pentru zei, făcându-şi nevoile pe stâlpul spiritelor. După câteva pahare bune, prospectorii observă că femeia mai curioasă din fire are şi ea țâțe şi o invită cu ei la masă.

Când bărbații din trib s-au hotărât să ia atitudine, a doua zi către dimineață, era deja prea târziu. În timpul nopții prospectorii, beți, au început să caute prin toate colibele după fraierit, fildeş şi piei de animale, trezind copiii din somn şi speriindu-i cu strigătele lor. Pe femeia care era mai curioasă din fire au găsit-o mai încolo, în nişte tufişuri, era moartă şi batjocorită, iar cineva i-a scrijelit pe frunte cu cuțitul cuvântul „curvă”. Războinicii din trib s-au pus pe vânătoarea de capete, omorând majoritatea prospectorilor, şi doar câțiva au scăpat cu fuga.

Undeva mai încolo, într-o tabără militară, în cabina colonelului, colonelul e la birou, iar în fața lui, stând într-un fotoliu e unul din misionari, iar capitalistul se plimbă prin cameră gesticulând nervos:

„Sunt sălbatici domnule, doar cu puțin mai evoluați decât animalele. Nu poți vorbi cu ei, nu au nici cele mai elementare elemente de civilizație. Am încercat cu frumosul, am încercat să ne înțelegem ca oamenii, m-am oferit să le cumpăr pământul la suprapreț, dumneavostră ştiți cât costă pământul prin părțile astea, sinucidere curată, dar ei nu şi nu, că pământul e plin de spirite şi nu vor să le supere. Iar acum mi-au omorât jumate din echipă, să-i mănânce probabil sau să îndeplinească cine ştie ce ritual de-al lor”

Colonelul se întoarce spre misionar ca şi cum ar aştepta o confirmare a celor spuse de investitor.

„E adevărat, spune acesta, sunt pe o treaptă inferioară a organizării sociale. Nu au noțiunile de bază în ce priveşte educația, viața familială, igiena, nu au conceptul de cultură, lege, datorie, de Dumnezeu sau morală ce să mai vorbesc. Cu greu am reuşit să mă înțeleg cu ei… Se poate totuşi, cu multă muncă şi sacrificii din partea noastră putem să-i aducem pe drumul cel bun…”

Capitalistul: „Ce sacrificii, ce drum, ce bun, mai uşor e să dresezi nişte câini decât sălbăticiunile astea! Aveți idee, domnule colonel, în ce situație ingrată sunt eu acuma, aveți idee câți bani va trebui să cheltuie Compania cu înmormântarea morților, despăgubirea văduvelor, o nouă campanie în presă pentru a reduce la tăcere criticile tree-huggerilor, o nouă sesiune de training pentru alți prospectori…”

„Eu vă înțeleg revolta şi suferința dar trebuie să mă înțelegeți şi dumneavoastră pe mine. Nu sunt un adept al violenței şi îmi doresc şi eu să am o ieşire la pensie liniştită, că doar sunt om la urma urmei. Dar în primul rând sunt obligat de jurământul de soldat să urmez ordinele, iar eu fără ordine de sus nu pot întreprinde nimic de capul meu. Decizia nu e în mâinile mele ci în ale Guvernului”.

Compania a contactat Guvernul iar acesta a trimis Armata peste Sălbatici.

Povestea se termină când se lasă seara.  În locul pădurii e acum o groapă uriaşă. La marginea ei e un sat de barăci înconjurat de garduri. Muncitorii şi-au terminat lucrul şi se îndreaptă spre casă. Un negru bătrân, îmbrăcat în haine sărăcăcioase primite de la o asociație caritabilă, stă pe nişte trepte şi bea în tăcere ceva alcool dintr-o sticlă cu etichetă, abia mai schimbând câte-un cuvânt din când în când cu vreun muncitor. De mult nu mai au ce să-şi spună. Aproape nimeni nu-şi mai aminteşte că odată, demult, bătrânul a omorât un leu cu mâinile goale. În mijlocul satului sunt aruncate pe jos tot felul de gunoaie şi ambalaje. Un şobolan iese de sub o baracă şi se apropie de gunoi căutând ceva de mâncare. Din baraca de sub care a ieşit se aud glasuri de copii. Profesorul lor e un preot la prima generație de predare, tânăr şi mulțumit că elevii lui prind repede lecțiile.

„Deci, copii, de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să-L trimită pe Fiul său pe pământ?”

„Pentru ca să ne mântuiască din robia păcatului în care omul cade din nou şi din nou”

„Și de ce trebuie ca El să ne mântuiască?”

„Pentru că lumea e rea şi plină de suferință. Dacă vom duce o viață bună, în cer ne aşteaptă o lume plină de bunăstare şi lipsită de griji”.

Pânza vieții

La început nu exista niciun loc unde viața putea să apară şi să se dezvolte iar puterile titanilor domneau peste tot, şi acestea erau focuri care izbucneau din măruntaiele pământului şi care aruncau bolovani grei în înaltul cerului, şi surpări uriaşe de dealuri întregi, căldura mistuitoare a soarelui şi apoi vântul puternic care aducea un frig pătrunzător şi adânc ca moartea. Întreaga lume se cutremura sub lovituri şi nu era nimeni care să audă sau să vadă acest spectacol maiestuos de forțe dezlănțuite ale naturii pentru că nimeni, nici cea mai mică plantă sau cel mai puternic animal nu puteau creşte şi trăi.

Iar zeii doreau ca lumea să fie plină de viață, pentru că ei erau protectorii vieții, şi atunci au țesut o pânză uriaşă, ca de păianjen, un văl întins pe care l-au aruncat peste întreaga suprafață a pământului. La fiecare nod al pânzei au aşezat câte o populație de animale sau plante, iar firele care legau nodurile erau legăturile ce se stabileau între aceste vietăți. Păşind pe această pânză cum umblă păianjenul pe pânza lui, animalele şi plantele erau protejate în fața forțelor titanice care le-ar fi spulberat altfel imediat. Unele dintre legături erau legături de mâncare, şi firul ei te putea duce de la o plantă oarecare la animalul care se hrănea cu acea plantă, şi apoi puteai ajunge la prădătorul acestui animal şi tot aşa. Alte fire erau de adăpost, aşa cum o pasăre poate să-şi facă cuibul într-un copac sau printre ierburile înalte din câmpie. Şi mai existau şi legături de colaborare, şi tot felul de alte legături şi relații. Pânza era suficient de mare şi întinsă cât să-i cuprindă pe toți, indiferent cât de grei sau de complecşi erau. De exemplu, un lucru curios era faptul că animale uriaşe precum balenele sau elefanții puteau păşi fără grijă prin mijlocul (sau vârful) pânzei, deşi marginile ei (sau straturile inferioare) erau formate din noduri aparținând unor vietăți foarte foarte mici, atât de mici că nu se puteau vedea cu ochii, doar li se ghicea existența, undeva sub pământ, în firele foarte subțiri din rădăcinile plantelor, lângă animalele moarte sau în corpul altora vii. Şi acestea erau de asemenea importante chiar dacă erau minuscule, deoarece ele formau picioarele pânzei, numite aşa pentru că aici se prindea pânza vieții de materia nevie, fie ea pământ, piatră, lumină sau apă.

Şi viața se dezvolta în voie şi trăia bine pe această pânză a vieții. Şi oamenii se numărau şi ei printre aceste vietăți şi trăiau şi ei bine ca toți ceilalți. Erau animale pe care oamenii le vânau pentru mâncare şi altele de la care aveau nevoie de blană sau dinți. Alte animale sau plante nu erau bune de mâncat dar chiar şi aşa, ele lăsau urme prin pădure sau prin deşert şi oamenii luau de la aceste urme informații despre vreme sau viitor sau despre cum e cel mai bine să trăiască. Oamenii puteau venera unele animale sau unii copaci ca totemi, iar pe altele le ignorau. Dar chiar dacă erau nepăsători față de unele soiuri sau nici nu ştiau de existența lor, prin mijlocirea pânzei toate erau legate de toate, puteai să ajungi uşor de la un nod la altul dacă ştiai să te foloseşti de firele care le uneau. Pânza vieții oferea hrană, protecție, stabilitate şi bunăstare mentală. Fiecare lua câte ceva şi dădea altceva la schimb.

În lumea cealaltă pânza vieții era asemănătoare cu cea din lumea aceasta şi era şi diferită în alte locuri, dar era aceeaşi pânză care înconjura lumea peste tot. Toți cei care visau sau călătoreau în cealaltă lume o puteau vedea, iar şamanii şi oamenii înțelepți spuneau că o pot vedea când vor, chiar şi cu ochiul liber, ca pe ceva care se suprapune peste o imagine care există deja şi o susține şi dezvăluie ceva nou despre ea. Ei spuneau că pânza nu avea vârf sau margine, că nu avea centru propriu-zis dar putea să-şi aleagă un centru oriunde sau să aibe o grămadă de centre în acelaşi timp, că învelea totul şi semăna cu o sferă sau tavă dar nu era nici una dintre ele, că nu era nici un nod mai important decât altul, şi că nici un om nu putea să o descrie vreodată cel mai bine pentru că era dincolo de capacitatea de imaginație a ochilor şi puterea de înțelegere şi descriere a minții omeneşti. Dacă oamenii aveau o problemă se rugau zeilor. Aveau zei în formă de animale şi de frunze sau care semănau cu ei sau alții care nu semănau cu nimeni. Dar la fiecare sărbătoare sau înmormântare sau când cineva era bolnav, şamanii se duceau în lumea cealaltă, la zei sau în lumea morților, pentru a căuta răspunsuri. Ei navigau în bărci pe fire care curgeau ca nişte râuri sub pământ sau se cățărau pe fire ca nişte copaci şi ajungeau în cer. Şi de acolo se întorceau cu sfaturi şi leacuri, şi apoi le mulțumeau zeilor cu ofrande şi cântece, iar dacă zeii nu doreau să-i ajute oamenii ascultau de alegerea lor şi se împăcau până la urmă şi cu această situație.

Dar Cel Care Are Multe Nume era nemulțumit că aproape nimeni nu-i cerea ajutorul şi era gelos pe ceilalți zei şi pe atenția pe care o primeau. El şi-a propus să aducă sfârşitul celorlalți zei şi să schimbe lumea o dată pentru totdeauna, iar când ura şi amărăciunea lui au ajuns suficient de mari, a făurit o armă nemaipomenită, cea mai puternică armă care a existat vreodată. Şi şi-a ales un trib cărora le-a spus că dacă îi vor cere ajutorul, el le va da ceva care îi va face stăpânii lumii, şi ei o vor supune până în cele mai îndepărtate colțuri şi tot ce există va tremura de frica lor, ei nu vor avea de ce să se mai teamă şi nu vor mai avea nevoie de zei şi de legile lor. Aceştia au acceptat şi primind arma în sufletul lor s-au transformat după firea ei. Au dezgropat vechile neînțelegeri şi au redeschis pricinile cu duşmanii lor. Întăriți de noua lor achiziție, au reuşit să înfrângă şi să alunge triburile cu care se războiau de obicei. Apoi au început să le asuprească şi pe cele prietene deoarece se credeau acum mult mai diferiți față de ceilalți. Faima lor creştea şi cei care mai cutezau să le stea împotrivă erau repede înfrânți şi alungați.

Dar pentru că pretutindeni unde mergeau întâlneau triburi care fie îi atacau fie nu acceptau să asculte de ei, oamenii cu arma au hotărât să vadă cât de mult îi poate aceasta ajuta şi întări. Aşa că nu s-au mai mulțumit cu teroarea ce le-o purtau toți ceilalți oameni ci au început să-i omoare, unul câte unul şi trib după trib, pe măsură ce le veneau în cale. Dacă luptai cu ei erai înfrânt şi exterminat, dacă le cădeai în genunchi şi le cereai îndurare puteai fi exterminat sau dus în sclavie, după toanele stăpânilor lor din ziua aceea. Dar ei nu s-au oprit aici, pentru că voiau să vadă limitele puterii lor, doreau să cunoască cât de puternică era arma pe care o primiseră. Au atacat animalele, mai întâi pe cele de care se temeau, şi le-au exterminat pe toate. Apoi s-au întors împotriva animalelor pe care le mâncau şi le-au transformat în sclavi, iar pe toate celelalte de care nu aveau nevoie au început să le nimicească. La fel au făcut cu copacii şi florile de pe câmp.

Cu fiecare populație de animale, plante sau oameni care erau exterminate dispărea un nod din pânza vieții. Pânza era fermecată să se vindece singură, şi pe măsură ce dispărea câte un nod, firele rupte încercau să se unească între ele, unul în prelungirea celuilalt, şi s-o facă întreagă din nou. Acolo unde două fire se chinuiau să se unească apărea un alt fel de nod, unul care în loc să transmită informația mai mult o bloca. Oamenii care călătoreau în Celălalt Tărâm nu puteau trece de aceste noduri diferite, care în loc să fie punți şi confluențe, erau tuneluri înfundate şi râuri secate. Astfel, cei care mai căutau înțelepciunea şi vitalitatea folosindu-se de canalele rețelei au avut tot mai puține drumuri pe care să umble şi au devenit tot mai izolați şi însingurați.

În acest timp aroganța celorlalți i-a adus în pragul nebuniei. Erau stăpânii lumii şi nu mai aveau nevoie nici măcar de zei. Pe măsură ce distrugeau nodurile apăreau găuri în pânză şi prin ele se vedeau bogățiile cele mari, care stăteau ascunse sub pământ, în cer şi peste tot în lumea nevie. Acestea i-au îmbătat şi i-au orbit cu strălucirea lor pe oamenii care primiseră arma. Ei spuneau „De ce să împărțim Pământul cu toate celelalte vietăți, noi şi-aşa suntem mai puternici acum, ceilalți să se mulțumească cu mai puțin pentru că noi acum, nemaiatacându-ne nimeni, avem mai mult timp ca să ne dezvoltăm pe alte direcții şi să inventăm tot felul de alte lucruri care să ne facă viața mai uşoară, şi asta cere mai multă energie. Noi vrem bogățiile şi resursele lor, ei şi-aşa nu ştiu pe ce comoară stau şi nici nu au la ce o folosi. E dreptul nostru să le luăm”.

Erau aşa de orbiți în mândria lor că au uitat care era rolul pânzei vieții, acela de a-i proteja de forțele devastatoare ale titanilor, forțe care erau prea puternice pentru o făptură aşa mică şi firavă ca omul. De cele mai multe ori oamenii nici nu ajungeau să-şi dea seama de existența acestor forțe până nu se confruntau cu influența lor. Au început să fie tot mai neliniştiți şi mai nefericiți în viața de zi cu zi. Erau mai tot timpul cu mintea în altă parte sau trişti sau furioşi, şi nu râdeau decât ca să-şi mascheze disperarea. Sufereau de mania ucigaşului care vedea peste tot umbrele victimelor lui încercând să se apropie de el şi să-l apuce. Se simțeau tot timpul atacați şi credeau că răspunsul la această amenințare este să devină tot mai puternici, să folosească şi mai mult arma blestemată. Puteau acum să elimine noduri din pânză şi să rupă legături mult mai repede decât reuşeau acestea să se refacă. Pânza care înainte era ca o cămaşă de zale pentru războinic semăna acum cu o cârpă zdrențuită care flutura în vânt fără stabilitate şi formă.

Tribul oamenilor cu arma se răspândise pe tot globul, peste tot pe unde se întindea la început pânza vieții stăpânea acum cultura morții. Foarte puține noduri mai erau în jurul acestui trib. Fără protecția şi siguranța pe care ți-o dă comunitatea şi lipsiți de posibilitatea de a atenua şocurile de-a lungul fostelor fire de legătură, oamenii erau loviți acum direct de forțele titanice care stăpâniseră lumea la început, focul, cutremurele, foametea, lumina orbitoare, bolile şi alți duşmani invizibili.

La sfârşit o adiere foarte slabă de vânt a rupt şi nodul pe care se dezvoltase tribul de oameni puternici şi l-a aruncat în neființă de parcă nici nu existase vreodată.

–––––––––-
Are legătură:

De ce să respecți biodiversitatea

Legomiria şi Gnutopia

Cea mai simplă formă de a-i descrie pe locuitorii de pe acea planetă este de a-i împărți între locuitorii din Legomiria şi cei din Gnutopia, deşi în ultima vreme tot mai multe voci susțin că această împărțire nu este simplă ci simplistă şi e folosită mai ales de cei din Legomiria.

Legomirii se numeau aşa pentru că societatea lor se baza pe legi puternice, absolute, bune şi adevărate, iar aceste legi erau scrise cu litere sfinte în cărți pentru copii şi cărți pentru oameni de ştiință, pe frontispiciile clădirilor şi în arhivele fabricilor şi azilelor de bătrâni, prin toate locurile şi în toate felurile. Ei nu aveau încredere în cuvânt deoarece, spuneau ei, acesta era volatil, schimbător, greu de înțeles şi uşor de retractat. În timp, legile legomirilor au ajuns să fie aşa de multe şi de complicate că existau armate întregi de cunoscători ai legii care se certau încontinuu cu privire la modul corect de a interpreta o lege şi cea mai bună strategie de a o aplica. Din această cauză cei mai mulți oameni mureau între timp şi nu apucau să se bucure de beneficiile legii, iar avocații, judecătorii şi conducătorii lor vedeau asta ca pe un sacrificiu mărunt comparat cu marea dragoste pentru adevăr şi adâncul respect pentru lege de care dădeau ei dovadă. Legomirii erau oameni deosebit de harnici şi ingenioşi şi îşi petreceau întreaga viață construind clădiri şi hangare uriaşe şi perfecționând neajunsurile lumii lor. Deoarece legea şi corectitudinea care ar trebui să vină din ea se lăsau aşteptate şi deveniseră ceva intangibil pentru ei, vechea etimologie era folosită tot mai puțin şi se spunea glumind că legomirii sunt numiți aşa pentru că seamănă cu nişte omuleți de lego, mici şi veşnic zâmbăreți şi care îşi tot îmbunătățesc muşuroiul înălțând construcții pătrățoase formate din mii de cărămizi mici de lego pe care apoi le dărâmă pentru a construi altele.

Gnutopii erau total diferiți de legomiri. Erau urâți, negri, proşti şi murdari. Nu aveau nici o organizare şi nici un dumnezeu. Trăiau în haos, dezordine şi anarhie, şi în ignoranța lor denumeau această stare „libertate”, dar bineînțeles că nu erau liberi pentru că nu aveau legi care să facă diferența clară dintre libertate şi dependență. Nu ştiau şi nu vroiau să învețe să scrie. Se bazau pe cuvântul spus, pe care îl considerau mai valoros decât semnele de pe piatră sau hârtie. Şi cuvintele lor sunau de parcă erau ciripit de păsări sau răgete de animale sălbatice. Ei se credeau liberi. Umblau liberi prin natură fără să le pese de granițe şi curți, liberi de haine şi etichetă, se iubeau liber, fără să aibe nevoie de încuviințarea vreunui preot sau de birocrația stărilor civile, dormeau sub cerul liber, hoinăreau liberi toată ziua fără să se preocupe de bunăstarea lor şi îşi împărțeau liber tot ce aveau. Dacă se certau vreodată, gnutopii se duceau la judecătorul lor iar acesta începea să le recite un cântec cu cuvinte pe care îl învățase când era mic de la strămoşii lui. Aşa le spunea el legea iar apoi se împăcau şi nu-şi mai aveau treaba unul altuia.

Uneori gnutopii le dădeau celorlalți denumirea de lemoişti, de la cuvintele lemă şi emo, deoarece aceştia au văzut că legomirii au multe legi pe care le acceptă fără să le înțeleagă sensul sau utilitatea, şi de asemenea existau mulți printre ei atinşi de o boală a sufletului care îi făcea să se retragă din societate, să fie trişti mai tot timpul şi să dezvolte o fascinație morbidă pentru moarte şi tehnologie. Când auzeau despre asta, legomirii se supărau şi le răspundeau cu tot felul de injurii, comparându-i cu o capră sălbatică sau strigându-i glutei.

Aroganța legomirilor a primit într-o zi o lovitură puternică chiar de la unul dintre ei. Un lingvist care se ocupa de apariția în istorie a primelor scrieri legomirice a descoperit cu stupoare că legis, cel mai iubit cuvânt al lor şi care desemna ‘legea’ şi le dăduse numele ca popor, îşi avea rădăcina direct în cuvântul gnutop logos care însemna ‘cuvânt’ şi era denumirea pe care sălbaticii o dădeau legii. Cele mai vechi scrieri dezgropate din ruinele primului oraş legomir povesteau cum cel mai prost dintre gnutopi a uitat cum se pronunță logos şi l-a stâlcit la legis, iar apoi s-a chinuit toată viața să-şi amintească varianta corectă a cântecului cu cuvinte scriindu-şi încercările zadarnice pe piatră şi lemn, hârtie şi piele de capră, şi deoarece nu reuşea, nici el nici urmaşii lui n-au mai ştiut ce înseamnă liniştea şi bucuria pe care ți-o dă împăcarea cu lumea.

Pustnicul

Dezamăgit de decadența valorilor și degenerarea principiilor pe care o vedea în fiecare zi în orașul în care trăia, un om a întors spatele acestei lumi și s-a retras în mijlocul unei păduri din afara orașului. „S-a dus în pustietate” au spus ceilalți oameni. Acolo însă, departe de luminile și zgomotul de care fugise, a descoperit un alt fel de viață, una care pulsa plină de energie, nou și liniște în același timp. După câțiva ani de trăit în „pustietate”, acest om a ajuns să fie complet integrat în ciclurile și legile ei. Soarele îl trezea dimineața și luna îl adormea noaptea. Ploaia și vântul îi ofereau răcoare, râul îi dădea câtă apă avea nevoie, stâncile și copacii uriași îi ofereau adăpost iar păsările și animalele pădurii îi aduceau mâncare. Ceilalți au auzit de exilatul de la oraș și au început să-i spună „pustnicul care vorbea cu Dumnezeu”.

Viața la oraș era tot mai grea, mai apăsătoare și mai asurzitoare. Ceilalți se simțeau tot mai copleșiți și mai înghesuiți, așa că mulți oameni au început să vină la el căutând liniște și speranță. Ei s-au organizat pentru a fi mai eficienți, așa că peste puțin timp au apărut în jurul pustnicului o casă de oaspeți, un restaurant, un birou de relații cu publicul, un mall cu o parcare încăpătoare și o sală de proiecții dotată după ultimele cerințe tehnice. În ziua celei mai importante sărbători a anului, în mijlocul concediului de vară, o mulțime de arhitecți, ingineri, avocați, jurnaliști, designeri și întreprinzători s-au adunat să-l asculte pe înțelept despre adevăratul sens al existenței și despre ce înseamnă o viață trăită în virtute și transcendență, departe de lumea nebună și în mijlocul naturii. Dar la ora stabilită pentru începerea conferinței, acesta nu a mai venit să ia cuvântul. Dispăruse. Le-a lăsat doar un mesaj pe o foaie de hârtie: „Am plecat în pustie. Dacă mai veniți după mine vă adun pe toți într-o sală și îi dau foc”.

Porcii

From Farm Sanctuary on FLickr
Imagine preluata de la http://www.farmsanctuary.org/

„-Te doare?
-Da. Mă doare, mă mănâncă, mă înţeapă, mă ustură, mă gâdilă, mă apasă… De unde ştii?
-Am văzut că-ţi curge sânge. Ce-ai păţit?
-M-am lovit acum câteva zile la încheietura piciorului, unde se leagă de şold. Am dat cu el într-o ţeavă şi m-am rănit. De atunci mă doare şi încerc să aflu de ce.
-Trebuie să-ţi laşi rana să se vindece. Nu te mai gândi la ea şi las-o în pace. După câteva zile o să se usuce, o să se facă o crustă de sânge închegat pe deasupra care o să-ţi cadă. O să rămâi doar cu o cicatrice şi o durere difuză când se schimbă vremea. Dacă vei continua să te freci de perete o s-o agravezi, poţi să te infectezi şi să faci complicaţii.
-Nu pot s-o las în pace. Trebuie să mă concentrez asupra durerii şi să caut înăuntrul rănii, să văd de ce mă doare şi de ce se vindecă aşa greu. Am auzit de undeva că nu trebuie să fugi de durere pentru că aşa doar îţi amâni vindecarea şi te minţi singur, trebuie să cauţi înăuntrul durerii şi să vezi dincolo de ea, la cauzele ei. Nu e vorba doar de rana asta, săptămâna trecută am avut alta. Altundeva e problema. Parcă sunt ameţit tot timpul, nu mai ştiu să stau în picioare. Câteodată mă cuprinde un sentiment de furie intensă şi vreau să o iau la fugă, să sparg zidurile astea care mă înconjoară. Atunci mă lovesc de ele şi mă rănesc. Simt că e ceva ce nu e în regulă cu mine, ceva ca un disconfort psihic, o nemulţumire, o nelinişte, ceva care pleacă din creier şi nu-mi dă pace, o tensiune care creşte în intensitate până când nu mai pot suporta. Atunci încerc s-o iau la fugă, să scap de aici, şi atunci merg strâmb şi mă lovesc în ceva.
-Unde să fugi? N-ai unde să mergi de-aici. Ai observat că ai folosit cuvinte ca „nelinişte”, „nemulţumire”, „disconfort”, „nu-mi dă pace”, ca şi cum ai şti ce e liniştea, mulţumirea, confortul sau pacea deşi nu le-ai trăit niciodată? Tu tot timpul ai fost nemulţumit de ceva. Totuşi ceva e în general în neregulă, ca şi cum ar trebui să fie mai mult de-atât. Poate greşeala nu e cu tine, la tine sau în tine pentru că şi eu simt la fel.
-De-asta îmi zgândăr eu rănile încontinuu, ca să ajung înăuntru. Da, şi eu simt cu toată fiinţa mea că ceva e fundamental greşit, că parcă alţii ştiu mai mult decât mine şi nu-mi spun iar eu cunosc răspunsul dar l-am uitat, e undeva în adâncul meu…
-Poate răspunsul e chiar în faţa nasului dar nu ne dăm seama de asta.
-De ce? Tu ştii ce e în neregulă? De ce crezi că problema nu e în mine sau în tine? Uită-te la ceilalţi, toţi sunt mulţumiţi şi fericiţi. De unde ştii că nu suntem noi ăia bolnavi? Eşti vreun doctor, sau profesor sau profet?
-Nu sunt nici una din astea. Sunt vecinul tău, stau chiar lângă tine. Şi nu, ceilalţi nu sunt mulţumiţi nici ei. Ştiu că atunci când mănâncă râd şi glumesc şi vorbesc de sport şi succes şi planuri de viitor şi cât sunt de grozavi şi de norocoşi. Dar spre deosebire de ei, eu nu pot să dorm noaptea, şi îi aud pe ceilalţi cum dorm şi vorbesc în somn şi visează. Ştiu că şi ei au aceeaşi problemă. Aici m-am născut, aici şi aşa am trăit până acuma, cunosc lumea şi ştiu regulile după care funcţionează, dar asta nu e tot. Parcă mai e ceva, ceva ce nu-mi dau seama deşi e pretutindeni în jurul meu. E un sentiment abia perceput, de parcă nu ni se spune tot. Ca şi cum aş fi uitat ceva, ceva esenţial şi nu reuşesc să-mi amintesc ce ştiam şi am uitat.”

Daca e cineva interesat de povestea porcilor:
The Meatrix
Earthlings – pe la minutul 26:30

The Social Networks

Undeva la marginea unei galaxii, în jurul unei stele de mărime medie era o planetă populată cu nişte fiinţe foarte inteligente. Acestea ajunseseră  la cel mai înalt stadiu de dezvoltare socială când industria IT a revoluţionat mijloacele de comunicaţie şi felul în care se raportau la relaţiile dintre ei. Datorită calculatoarelor, oamenii puteau să lucreze acum direct de acasă, munca lor era mult mai uşoară şi plăcută şi economiseau mult mai mult timp deoarece nu trebuiau să călătorească spre locul de muncă. Odată cu dezvoltarea internetului toate aceste facilităţi s-au răspândit asupra întregului spectru al activităţilor umane.

Oamenii aveau nevoie de mult mai mult timp liber la dispoziţie pentru a se putea distra, pentru a-şi dezvolta hobbiuri, pentru a citi, a cânta la un instrument, a se întâlni cu prietenii, a asculta muzică simfonică, a călători în ţări străine, a se plimba prin parc, a participa la curse de maşini, a se ocupa de grădinărit, a repara casa veche a bunicilor, a pescui, a face cumpărături, a medita şi o mulţime de alte activităţi pe care adeseori nu aveau ocazia să le facă deoarece trebuiau să muncească, să se odihnească şi apoi să se pregătească din nou de muncă. Internetul şi reţelele de socializare au fost cea mai bună invenţie care răspundea acestor cerinţe.

Existau o mulţime de tipuri de servicii disponibile pe internet. Un serviciu era dedicat muzicii. Aici se înregistra muzica preferată şi pornind de la preferinţele tale puteai descoperi alte nume, te conectai cu prietenii sau îţi programai concertele. Alt serviciu era cel de poze, puteai să-ţi pui toate albumele foto online. Mai existau pagini de vizionat filme, bloguri personale, pagini de lucru şi bineînţeles de cumpăraturi.

Celula de bază a întregului sistem era scriptul, bucăţi mici de cod scrise în tot felul de limbaje de programare. Acestea aveau rolul de a colecta date, de a le indexa şi apoi de a se lega de alte scripturi în funcţie de tot felul de criterii.

Pe măsură ce trecea timpul serviciile online se perfecţionau tot mai mult şi oferea tot mai multe facilităţi. Aveai o pagină principală, un centralizator statistic al tuturor serviciilor la care erai înscris. Contul principal avea mai multe ferestre populate de informaţii din cele mai diverse (data flow) legate de activitatea ta online. Toţi banii se făceau acum online, fiecare om avea un cont bancar virtual în care rezultatele muncii lui erau traduse în biţi. Pe lângă jobul propriu-zis mai existau şi alte oportunităţi de a face bani online. Puteai să cauţi printr-o multitudine de situri de cumpărături pe cel care oferă cele mai bune servicii (e vorba de relaţiile calitate – preţ – prezentare – disponibilitate – popularitate) şi apoi să-ţi votezi magazinul preferat pe alte situri. Shop-ul votat de tine îţi oferea anumite discounturi şi facilităţi ca recompensă dacă erai un client fidel. Puteai să participi la turnee de jocuri pe calculator sau de poker. Toate câştigurile se transformau în bani virtuali care erau adăugaţi în contul tău. Anumite scripturi făceau legătura între contul tău de muzică şi frecvenţa şi preferinţele tale în materie de cumpărături. Primeai astfel recomandări de cumpărături care depindeau de magazinul unde aveai mai multe discounturi şi  de titlurile comune între ce aveau ei pe stoc (adică în cont, că muzica era sub formă de formate digitale) şi ce era la tine la favourite artists. Concertele live erau de domeniul trecutului. Puteai să participi la un concert pe internet. Acesta era transmis la tine acasa după ce te înscriai pe pagina concertului. Transmisiunea era în high-definition, cu surround audio-video, vedeai lacrimă tot ce se întâmplă pe scenă. Era mai bine decât să fi fost undeva pe un stadion, în spate, n-ai fi văzut exact ce fac cântăreţii, sunetul ar fi fost oricum mult mai slab şi perturbat de urletele şi părerile celor din jur. La un concert la tine acasă puteai să te îmbeţi sau să te droghezi cu ce voiai fără frică de poliţie sau paranoia, puteai să dansezi şi să urli cum te simţeai tu mai bine. Majoritatea mâncării se comanda pe internet. Primeai în fiecare dimineaţă recomandări nutriţionale compilate de scripturi pe baza preferinţelor tale culinare, a metabolismului tău şi a obiceiurilor tale de a face mişcare. Desigur că mâncarea nu se comanda singură, tu puteai ţine cont de  recomandările din cont sau puteai în orice moment să-ţi iei ceva mai gustos şi mai consistent. Dacă aveai probleme medicale, diagnosticele erau de asemenea generate automat prin interacţiunea mai multor pagini de internet unde ai răspuns la anumite întrebări de sănătate pe parcursul mai multor săptămâni.

Dar serviciile se perfecţionau încontinuu şi deveneau tot mai ­user-friendly, mai conveniente, mai eficiente şi mai customizable. Concertele sunt acum 3D şi tu te simţi ca la un concert adevărat deoarece eşti înconjurat de caractere virtuale care participă şi ele la concert şi care sunt generate automat în funcţie de preferinţele tale (adică fete/băieţi care sunt tipul tău, oameni care se distrează pe aceleaşi substanţe pe care eşti şi tu etc). Ba poţi de asemenea să-ţi faci un concert foarte personalizat în care sunt compilate piesele tale favorite de la mai multe concerte. Puteai să-ţi faci o expoziţie online generată automat de colaje din pozele de la favourites aranjate după anumiţi algoritmi. Existau echipe mixte de programatori şi medici. Aceştia creau scripturi foarte intuitive care nu numai că îţi făceau diagnosticul corect dar se şi logau automat în contul tău financiar şi în funcţie de tipul asigurării medicale îţi generau o reţetă, apoi se conectau la siturile de cumpărături şi îţi comandau automat medicamentele care erau livrate direct acasă. Mai mult, a apărut posibilitatea ca atunci când te setezi pe away mode appleturile să-ţi gestioneze contul principal şi paginile subordonate. Astfel albumele nou apărute de la trupele preferate erau cumpărate automat şi introduse în contul tău personal. Tot pe baza statisticilor puteai să-ţi cumperi automat alte titluri care aveau un stil de muzică asemănător cu preferinţele tale muzicale. De Crăciun, Paşti şi sărbătorile legale existau servicii care trimiteau mesaje de felicitare la lista ta de prieteni. La fel se întâmpla când era ziua de naştere a unui prieten cu care nu te puteai întâlni sau căruia nu-i mai ţineai minte ziua de naştere. Scriptul îl felicita automat din partea ta. Telefonul tău trimitea GPS-ului poziţia ta şi statusurile tale erau actualizate în funcţie de ceea ce făceai.

Toată structura aceasta informaţională se baza pe un ansamblu tehnologic foarte performant bazat pe energie ecologică, energie care era folosită pentru a alimenta uriaşul sistem neuronal care era internetul. Comunicaţiile se făceau cu ajutorul a câtorva mii de sateliţi artificiali care orbitau în jurul planetei şi care aveau capacitatea de a rămâne în spaţiu un timp nedefinit, poate chiar mii de ani.

Cea mai mare provocare şi în acelaşi timp realizare pentru era tehno-informaţională au fost aşa zise-le scripturi ale morţii. Programatorii au reuşit să creeze scripturi care odată implementate în contul tău nu numai că reuşeau să gestioneze eficient toate nevoile tale, dar erau capabile să facă asta chiar şi după moartea ta. Dacă de exemplu nu te logai în sistem mai mult de trei luni însemna că ai murit şi se autoactiva un deathscript care nu era decât un script de away mode permanent. Era practic un ultim rămas bun sau o glumă din partea ta. Prietenii tăi din listă nu ştiau că ai murit deoarece statusul tău erau permanent updatat cu locaţii luate din albumele de poze (ale tale sau pozele prietenilor în care erai şi tu tag-uit), cu citate luate din scriitorii, filmele şi melodiile tale preferate. Tu continuai să participi la concerte, să cumperi muzică, erai sănătos tun şi puteai să-ţi cheltui banii de pe asigurare pe altceva. De asemenea câştigai încontinuu la poker şi mai primeai bani în funcţie de popularitatea de care se bucurau filmuleţele şi propriile tale pagini create în timpul vieţii. Erai în stare să laşi commenturi la poze şi chiar să scrii mesaje gen tweeter deoarece acestea erau generate atent dintr-o bază de date uriaşă şi se bazau pe testele tale de personalitate şi statisticile legate de prieteni şi activităţi din timpul vieţii. Banii se transferau dintr-un cont în altul, îţi felicitai prietenii la ocazii speciale şi le transmiteai urările tale de bine şi prosperitate. Deşi tu erai permanent dispărut, online erai încă prezent şi aveai o viaţă cât se poate de vizibilă şi activă. Pentru confidenţialitate deplină deathscripturile erau programate să nu se oprească din funcţionare dacă întâlneau un alt deathscript şi de multe ori apărea situaţia amuzantă în care două persoane moarte se felicitau între ele de „la mulţi ani”.

La un moment dat s-a petrecut ceva neprevăzut. Nu se ştie exact din ce cauză dar întreaga populaţie de pe planetă fie a murit fie a dispărut. Poate a fost un cataclism global şi locuitorii au murit subit sau poate au dispărut unul câte unul în decurs de câteva generaţii, dar s-a ajuns să nu mai fie nimeni în viaţă. În acelaşi timp însă sateliţii şi internetul continuau să funcţioneze, şi la fel ingenioasele deathscripturi.

Astfel undeva la marginea unei galaxii, în jurul unei stele de mărime medie era o planetă pe care nu exista nici o formă de viaţă. În jurul ei roiau câteva mii de sateliţi. Aceştia comunicau între ei permanent: ascultau muzică, sortau şi indexau, dădeau interviuri şi participau la sesiuni de training, râdeau, glumeau, se felicitau şi îşi transmiteau urări de pace şi prosperitate…

––––––––

Acest text este o mica adaptare dupa „A brief history of death switches” de David Eagleman. Textul initial poate fi citit aici.

Econautica

Dicţionar:

  • econaut – explorator al mediului natural, care provine dintr-un mediu artificial şi opus cu cel natural şi care are nevoie de tehnică şi tehnici speciale pentru a supravieţui în mediul natural care îi este ostil
  • go green – dicton al unei ideologii naive de la începutul sec. XXI care încearcă să împace conservarea mediului natural cu dezvoltarea socio-economică modernă
  • econautică – (înv.) disciplină semi-profesională care se ocupa cu planificarea, studierea şi optimizarea excursiilor în mediul natural; (mod.) politică de marketing care promovează producţia şi comercializarea echipamentelor de călătorie şi relaxare în mediul natural.

Ne-am îndepărtat atât de mult de mediul în care ne-am format ca specie încît orice călătorie în „mijlocul naturii” ne face să semănăm cu nişte cosmonauţi pe o planetă necunoscută.

Ieşirea în natură trebuie pregătită cu mult timp înainte: locul şi timpul exact de plecare şi revenire, dozarea apei şi a hranei, întreaga colecţie de obiecte necesare pentru supravieţuire, de la automobil şi cort la spray de ţânţari, grătar, cărbuni, brichetă, radio, carte de lectură uşoară etc.  Avem nevoie de diverse aparate de înregistrat şi emisie-recepţie (laptop, cameră video, cameră foto, telefon) deoarece nu avem încredere în creier (dacă creierul consideră că amănuntele respectivei ieşiri nu sunt demne de memorat, noi totuşi insistăm să înregistrăm detaliile cele mai mărunte de parcă descoperim America sau suntem la safari în Africa la sfârşitul secolului XIX). Cel mai important este GPS-ul ca să nu ne pierdem. Copii mai ales trebuie atenţionaţi şi supravegheaţi permanent pentru că sunt nişte pui de maimuţă slabi şi curioşi şi nu cunosc pericolele mortale care se pot ascunde la mică depărtare de cort, sub o piatră, lângă râu, lângă copacul căzut, în gaura din pământ sau la străinul de lângă noi.

Mai mult, înainte de plecare ne anunţăm rudele şi prietenii că mergem în „mjlocul naturii”, ca să ştie de unde să ne recupereze sau chiar în semn de rămas bun, parcă bănuim că avem şanse să nu ne mai întoarcem din „mijlocul naturii”. Când mergem la lucru pe şantier la etajul 14, pe străzi lăturalnice noaptea, printre drogaţi şi interlopi, printre tâmpiţi cu permis de conducere, pe lângă butelii de gaz şi centrale atomice, nu ne gândim la moarte, am învăţat să trăim cu această frică, dar în mijlocul naturii, în minunata poieniţă din creierii munţilor, nu se ştie niciodată…

Doar costumul de econaut este unul „foarte lejer”: tricou, pantaloni scurţi, şlapi sau chiar desculţi… undeva în adânc, „mijlocul naturii” înseamnă libertate.