Arhive pe categorii: Ecologie

Cultul mortilor

„A great many people think they are thinking when they are merely rearranging their prejudices” – William James

Pentru ca e iar perioada aia a anului cand trebuie sa curga sange (despre care am mai scris cate ceva), sa ne gandim putin la lectia culturala prin care noi cei de azi suntem mult mai avansati decat triburile din paleolitic, in orice moment si in orice domeniu.

Un exemplu il reprezinta cultul mortilor. Ei, inapoiatii, se inchinau mortilor si incercau sa le castige bunavointa prin tot felul de mijloace. Le ofereau cadouri si ofrande de mancare si chestii arse, aveau sarbatori dedicate lor, credeau ca traiesc in apropierea satului, ii puneau in mijlocul camerei si dansau in jurul lor, uneori ii ingropau in aceeasi camera cu ei sau ii mancau, ii spalau si se refereau la ei ca si cum inca ar mai fi vii etc.

Oamenii civilizati nu mai venereaza mortii.

Sau?

Anunțuri

Energiile alternative

Dependența de petrol, de gaze naturale, de cărbune, adică dependența de combustibilii fosili, care sunt finiți, este călcâiul lui Ahile al civilizației moderne. Această problemă TREBUIE să fie depăşită în următoarele decade pentru a ne menține standardul înalt (void) de viață cu care ne-am obişnuit. Partea proastă este că nu avem deocamdată o soluție viabilă pe care chiar să ne bazăm în totalitate. Partea bună este că pe zi ce trece apar tot mai multe tehnologii alternative: energia solară, eoliană, geotermală, biodiesel din culturi de cânepă, porumb, soia, palmier sau grăsime animală. Oamenii de ştiință lucrează din greu la aceste metode prin care să înlocuim uzul de combustibili fosili, şi pe lângă ei mai sunt companiile petroliere care câştigă deja multe miliarde de dolari din comerțul cu petrol şi de frică să nu-şi piardă aceste profituri uriaşe preferă să re-investească o bună parte din ele în implementarea de surse de energie verde. Pe lângă toate acestea, energia atomică are de departe cel mai bun randament, trebuie DOAR să îmbunătățim nivelele de securitate şi instruire umană.

Aşa sună unul din visele omenirii drogate. În opinia mea, graficele, cercetările ştiințifice, entuziasmul şi eco-marketingul reuşesc foarte bine să ascundă în dulap următorul schelet: nu depăşeşti nici o dependență prin programele astea ci doar o înlocuieşti cu alta. Dacă vrei să te laşi de ceva ce simți că te face dependent, te înarmezi cu tot felul de instrumente fizice şi mentale care până la urmă nu te ajută suficient şi cea mai bună strategie e să-ți înlocuieşti vechea dependență cu alta. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că ai depăşit o criză sau o dependență ci doar că ai colorat-o în altă nuanță. Una mult mai urâtă.

Dependența se tratează nu înlocuind-o cu alta, ci căutând cauzele profunde ale acelei dependențe, experiențele sau lipsa de experiențe care determină comportamentele care caută dependența de ceva. Dependența umană nu este întotdeauna identică cu dependențele civilizației moderne, dar asemănările sunt suficient de puternice pentru a permite o comparație. Dacă descoperim condițiile inițiale ale nevoii de energie fabricată antropic poate descoperim şi că e mult mai uşor să tai un copac putred direct de la rădăcină în loc să-i tot pui propte şi să-i colorezi toamna frunzele îngălbenite cu vopsea verde.

Şi chiar şi faptul că vorbim de „dependența de petrol” ar trebui să fie suficient pentru o persoană să înceapă să se întrebe de ce suntem şi cum am ajuns să fim dependenți. Sau cel puțin persoanele care în loc să lase politicienii şi preoții să gândească pentru ele s-au obişnuit în schimb să caute răspunsuri pe cont propriu (şi au devenit dependenți de asta).

Sursa - http://drwinter.deviantart.com/gallery/?offset=96#/deswgl
Sursa imaginii: http://drwinter.deviantart.com/gallery/?offset=96#/deswgl

Pânza vieții

La început nu exista niciun loc unde viața putea să apară şi să se dezvolte iar puterile titanilor domneau peste tot, şi acestea erau focuri care izbucneau din măruntaiele pământului şi care aruncau bolovani grei în înaltul cerului, şi surpări uriaşe de dealuri întregi, căldura mistuitoare a soarelui şi apoi vântul puternic care aducea un frig pătrunzător şi adânc ca moartea. Întreaga lume se cutremura sub lovituri şi nu era nimeni care să audă sau să vadă acest spectacol maiestuos de forțe dezlănțuite ale naturii pentru că nimeni, nici cea mai mică plantă sau cel mai puternic animal nu puteau creşte şi trăi.

Iar zeii doreau ca lumea să fie plină de viață, pentru că ei erau protectorii vieții, şi atunci au țesut o pânză uriaşă, ca de păianjen, un văl întins pe care l-au aruncat peste întreaga suprafață a pământului. La fiecare nod al pânzei au aşezat câte o populație de animale sau plante, iar firele care legau nodurile erau legăturile ce se stabileau între aceste vietăți. Păşind pe această pânză cum umblă păianjenul pe pânza lui, animalele şi plantele erau protejate în fața forțelor titanice care le-ar fi spulberat altfel imediat. Unele dintre legături erau legături de mâncare, şi firul ei te putea duce de la o plantă oarecare la animalul care se hrănea cu acea plantă, şi apoi puteai ajunge la prădătorul acestui animal şi tot aşa. Alte fire erau de adăpost, aşa cum o pasăre poate să-şi facă cuibul într-un copac sau printre ierburile înalte din câmpie. Şi mai existau şi legături de colaborare, şi tot felul de alte legături şi relații. Pânza era suficient de mare şi întinsă cât să-i cuprindă pe toți, indiferent cât de grei sau de complecşi erau. De exemplu, un lucru curios era faptul că animale uriaşe precum balenele sau elefanții puteau păşi fără grijă prin mijlocul (sau vârful) pânzei, deşi marginile ei (sau straturile inferioare) erau formate din noduri aparținând unor vietăți foarte foarte mici, atât de mici că nu se puteau vedea cu ochii, doar li se ghicea existența, undeva sub pământ, în firele foarte subțiri din rădăcinile plantelor, lângă animalele moarte sau în corpul altora vii. Şi acestea erau de asemenea importante chiar dacă erau minuscule, deoarece ele formau picioarele pânzei, numite aşa pentru că aici se prindea pânza vieții de materia nevie, fie ea pământ, piatră, lumină sau apă.

Şi viața se dezvolta în voie şi trăia bine pe această pânză a vieții. Şi oamenii se numărau şi ei printre aceste vietăți şi trăiau şi ei bine ca toți ceilalți. Erau animale pe care oamenii le vânau pentru mâncare şi altele de la care aveau nevoie de blană sau dinți. Alte animale sau plante nu erau bune de mâncat dar chiar şi aşa, ele lăsau urme prin pădure sau prin deşert şi oamenii luau de la aceste urme informații despre vreme sau viitor sau despre cum e cel mai bine să trăiască. Oamenii puteau venera unele animale sau unii copaci ca totemi, iar pe altele le ignorau. Dar chiar dacă erau nepăsători față de unele soiuri sau nici nu ştiau de existența lor, prin mijlocirea pânzei toate erau legate de toate, puteai să ajungi uşor de la un nod la altul dacă ştiai să te foloseşti de firele care le uneau. Pânza vieții oferea hrană, protecție, stabilitate şi bunăstare mentală. Fiecare lua câte ceva şi dădea altceva la schimb.

În lumea cealaltă pânza vieții era asemănătoare cu cea din lumea aceasta şi era şi diferită în alte locuri, dar era aceeaşi pânză care înconjura lumea peste tot. Toți cei care visau sau călătoreau în cealaltă lume o puteau vedea, iar şamanii şi oamenii înțelepți spuneau că o pot vedea când vor, chiar şi cu ochiul liber, ca pe ceva care se suprapune peste o imagine care există deja şi o susține şi dezvăluie ceva nou despre ea. Ei spuneau că pânza nu avea vârf sau margine, că nu avea centru propriu-zis dar putea să-şi aleagă un centru oriunde sau să aibe o grămadă de centre în acelaşi timp, că învelea totul şi semăna cu o sferă sau tavă dar nu era nici una dintre ele, că nu era nici un nod mai important decât altul, şi că nici un om nu putea să o descrie vreodată cel mai bine pentru că era dincolo de capacitatea de imaginație a ochilor şi puterea de înțelegere şi descriere a minții omeneşti. Dacă oamenii aveau o problemă se rugau zeilor. Aveau zei în formă de animale şi de frunze sau care semănau cu ei sau alții care nu semănau cu nimeni. Dar la fiecare sărbătoare sau înmormântare sau când cineva era bolnav, şamanii se duceau în lumea cealaltă, la zei sau în lumea morților, pentru a căuta răspunsuri. Ei navigau în bărci pe fire care curgeau ca nişte râuri sub pământ sau se cățărau pe fire ca nişte copaci şi ajungeau în cer. Şi de acolo se întorceau cu sfaturi şi leacuri, şi apoi le mulțumeau zeilor cu ofrande şi cântece, iar dacă zeii nu doreau să-i ajute oamenii ascultau de alegerea lor şi se împăcau până la urmă şi cu această situație.

Dar Cel Care Are Multe Nume era nemulțumit că aproape nimeni nu-i cerea ajutorul şi era gelos pe ceilalți zei şi pe atenția pe care o primeau. El şi-a propus să aducă sfârşitul celorlalți zei şi să schimbe lumea o dată pentru totdeauna, iar când ura şi amărăciunea lui au ajuns suficient de mari, a făurit o armă nemaipomenită, cea mai puternică armă care a existat vreodată. Şi şi-a ales un trib cărora le-a spus că dacă îi vor cere ajutorul, el le va da ceva care îi va face stăpânii lumii, şi ei o vor supune până în cele mai îndepărtate colțuri şi tot ce există va tremura de frica lor, ei nu vor avea de ce să se mai teamă şi nu vor mai avea nevoie de zei şi de legile lor. Aceştia au acceptat şi primind arma în sufletul lor s-au transformat după firea ei. Au dezgropat vechile neînțelegeri şi au redeschis pricinile cu duşmanii lor. Întăriți de noua lor achiziție, au reuşit să înfrângă şi să alunge triburile cu care se războiau de obicei. Apoi au început să le asuprească şi pe cele prietene deoarece se credeau acum mult mai diferiți față de ceilalți. Faima lor creştea şi cei care mai cutezau să le stea împotrivă erau repede înfrânți şi alungați.

Dar pentru că pretutindeni unde mergeau întâlneau triburi care fie îi atacau fie nu acceptau să asculte de ei, oamenii cu arma au hotărât să vadă cât de mult îi poate aceasta ajuta şi întări. Aşa că nu s-au mai mulțumit cu teroarea ce le-o purtau toți ceilalți oameni ci au început să-i omoare, unul câte unul şi trib după trib, pe măsură ce le veneau în cale. Dacă luptai cu ei erai înfrânt şi exterminat, dacă le cădeai în genunchi şi le cereai îndurare puteai fi exterminat sau dus în sclavie, după toanele stăpânilor lor din ziua aceea. Dar ei nu s-au oprit aici, pentru că voiau să vadă limitele puterii lor, doreau să cunoască cât de puternică era arma pe care o primiseră. Au atacat animalele, mai întâi pe cele de care se temeau, şi le-au exterminat pe toate. Apoi s-au întors împotriva animalelor pe care le mâncau şi le-au transformat în sclavi, iar pe toate celelalte de care nu aveau nevoie au început să le nimicească. La fel au făcut cu copacii şi florile de pe câmp.

Cu fiecare populație de animale, plante sau oameni care erau exterminate dispărea un nod din pânza vieții. Pânza era fermecată să se vindece singură, şi pe măsură ce dispărea câte un nod, firele rupte încercau să se unească între ele, unul în prelungirea celuilalt, şi s-o facă întreagă din nou. Acolo unde două fire se chinuiau să se unească apărea un alt fel de nod, unul care în loc să transmită informația mai mult o bloca. Oamenii care călătoreau în Celălalt Tărâm nu puteau trece de aceste noduri diferite, care în loc să fie punți şi confluențe, erau tuneluri înfundate şi râuri secate. Astfel, cei care mai căutau înțelepciunea şi vitalitatea folosindu-se de canalele rețelei au avut tot mai puține drumuri pe care să umble şi au devenit tot mai izolați şi însingurați.

În acest timp aroganța celorlalți i-a adus în pragul nebuniei. Erau stăpânii lumii şi nu mai aveau nevoie nici măcar de zei. Pe măsură ce distrugeau nodurile apăreau găuri în pânză şi prin ele se vedeau bogățiile cele mari, care stăteau ascunse sub pământ, în cer şi peste tot în lumea nevie. Acestea i-au îmbătat şi i-au orbit cu strălucirea lor pe oamenii care primiseră arma. Ei spuneau „De ce să împărțim Pământul cu toate celelalte vietăți, noi şi-aşa suntem mai puternici acum, ceilalți să se mulțumească cu mai puțin pentru că noi acum, nemaiatacându-ne nimeni, avem mai mult timp ca să ne dezvoltăm pe alte direcții şi să inventăm tot felul de alte lucruri care să ne facă viața mai uşoară, şi asta cere mai multă energie. Noi vrem bogățiile şi resursele lor, ei şi-aşa nu ştiu pe ce comoară stau şi nici nu au la ce o folosi. E dreptul nostru să le luăm”.

Erau aşa de orbiți în mândria lor că au uitat care era rolul pânzei vieții, acela de a-i proteja de forțele devastatoare ale titanilor, forțe care erau prea puternice pentru o făptură aşa mică şi firavă ca omul. De cele mai multe ori oamenii nici nu ajungeau să-şi dea seama de existența acestor forțe până nu se confruntau cu influența lor. Au început să fie tot mai neliniştiți şi mai nefericiți în viața de zi cu zi. Erau mai tot timpul cu mintea în altă parte sau trişti sau furioşi, şi nu râdeau decât ca să-şi mascheze disperarea. Sufereau de mania ucigaşului care vedea peste tot umbrele victimelor lui încercând să se apropie de el şi să-l apuce. Se simțeau tot timpul atacați şi credeau că răspunsul la această amenințare este să devină tot mai puternici, să folosească şi mai mult arma blestemată. Puteau acum să elimine noduri din pânză şi să rupă legături mult mai repede decât reuşeau acestea să se refacă. Pânza care înainte era ca o cămaşă de zale pentru războinic semăna acum cu o cârpă zdrențuită care flutura în vânt fără stabilitate şi formă.

Tribul oamenilor cu arma se răspândise pe tot globul, peste tot pe unde se întindea la început pânza vieții stăpânea acum cultura morții. Foarte puține noduri mai erau în jurul acestui trib. Fără protecția şi siguranța pe care ți-o dă comunitatea şi lipsiți de posibilitatea de a atenua şocurile de-a lungul fostelor fire de legătură, oamenii erau loviți acum direct de forțele titanice care stăpâniseră lumea la început, focul, cutremurele, foametea, lumina orbitoare, bolile şi alți duşmani invizibili.

La sfârşit o adiere foarte slabă de vânt a rupt şi nodul pe care se dezvoltase tribul de oameni puternici şi l-a aruncat în neființă de parcă nici nu existase vreodată.

–––––––––-
Are legătură:

De ce să respecți biodiversitatea

Simbiogeneză

Competiţia şi cooperarea sunt cele mai importante forţe care cauzează evoluţie socială şi biologică. În general oamenii de ştiinţă văd competiţia (atât individuală cât şi de grup) ca fiind mult mai puternică decât cooperarea („survival of the fittest” – Herbert Spencer).

Biologul american Lynn Margulis consideră însă cooperarea ca fiind cel puţin la fel de importantă precum competiţia. Ea spune că organe şi mai târziu specii noi pot apărea din simbioza a două organisme diferite (de aici termenul de simbiogeneză). Astfel, iniţial, aceste două organisme s-ar afla într-o stare de competiţie, dar neputându-se nici anihila nici ignora, ajung să fuzioneze şi din acest proces ia naştere ceva nou şi funcţional care la rândul lui poate fi supus legilor evoluţiei.

Cel mai cunoscut exemplu e legat de organitele celulare, mitocondriile şi cloroplastele. Acestea au apărut din infecţia unui organism unicelular de către o bacterie (competiţie) şi transformarea organismului infectat într-unul nou, în care bacteria invazivă a devenit parte componentă oferind celulei substanţe şi funcţionalităţi noi (cooperare). Un alt exemplu e o specie de melc marin, Elysia chlorotica, care a înghiţit o algă pe care nu a reuşit s-o digere şi i-a preluat capacitatea acesteia de fotosinteză.

Poate că relaţiile simbiotice din istoria umană au un rol mult mai mare decât suntem obişnuiţi şă credem. Mai mult de jumătate din ADN-ul nostru e provenit din viruşi (şi poate şi bacterii) pe care nu i-am putut omorî şi atunci le-am încorporat părţi din genom în structura noastră genetică, iar părţile astea ne-au dat alte caractere şi abilităţi. Mă gândesc la bacteriile din stomac şi intestin care ne permit să fim omnivori sau la celulele din ochi care au fost odată organisme fotosensibile de sine stătătoare.

Nu cred că se poate spune despre competiţie că primează în faţa cooperării. Nici nu ştiu cum s-ar putea cuantifica importanţa acestor două legi la nivel istoric. De cele mai multe ori prima dată apare competiţia care poate ajunge să se transforme ulterior în cooperare, deci nu sunt două strategii care să se excludă reciproc.

Empatia e personalizata

Dacă  aflăm că unui om oarecare de pe stradă sau unui om pe care îl cunoaştem din vedere îi moare mama sau soţia sau copilul, cea mai probabilă reacţie este un moment de tăcere în semn de respect, dar nimic mai mult.

În schimb dacă persoana pe care o iubeşti se vede prea grasă sau cu pielea prea roşie vom participa efectiv şi afectiv la durerea ei  făcând tot ce ne stă în putinţă pentru a-i alina suferinţa sau simţindu-ne inutili şi neputincioşi dacă n-avem cum s-o ajutăm.

Deoarece un lucru nu are valoare decât dacă noi îi oferim valoare prin conştiinţa noastră.

Dacă mâine aflăm că 80 de milioane de oameni au murit brusc în China vom avea un intens sentiment de curiozitate şi neîncredere, dar nimic mai mult.

În schimb dacă pechinezul nostru nevrotic are diaree „facem pe dracu-n patru” şi-l ducem la veterinar la 12 noaptea.

Deoarece conştiinţa noastră este încă îngustă şi educată să nu vadă lucrurile în perspectivă.

Iar empatia are nevoie de contact fizic direct pentru a se manifesta.

Masacru de Craciun

Împodobirea bradului de Crăciun nu are legătură cu creştinismul sau cu tradiţia românească. Este un simbol cu origini păgâne germanice. La români bradul este simbolul vieţii şi axis mundi. Se tăia un brad tânăr şi se aducea în casă când murea un tânăr neînsurat. Bradul tăiat şi adus în casă simboliza viaţa sfârşită prea devreme şi devenea astfel un simbol funerar.
Împodobirea bradului de Crăciun este un împrumut consumist luat din vestul Europei sau de la americani şi din punct de vedere ecologic este un dezastru. Asta din cauză că în România majoritatea brazilor se fură din păduri sau se taie cu complicitatea pădurarilor şi a şefilor locali ai Ocoalelor Silvice.
Sărbătorile de iarnă sunt o ocazie pentru idioţi de a se mai îmbogăţi puţin pe socoteala distrugerii unor părţi importante din natură. Şi de asemenea cei care cumpără brazi fie nu cunosc tradiţiile româneşti fie nu le pasă şi preferă să adopte un obicei străin fără să se gândească la viitorul pădurilor sau dacă un brad împodobit chiar simbolizează ceva pentru ei.
Tăierea brazilor şi obţinerea de profit din asta face parte din conştiinţa specifică secolului XIX în care omul era considerat stăpânul absolut al naturii şi putea să dispună de resursele ei după bunul plac.
Trei lucruri se pot face împotriva traficului ilicit de pomi de Crăciun: cumpărarea de pomi proveniţi din vestul sau nordul Europei unde sunt crescuţi în pepiniere şi nu sunt tăiaţi direct din fondul forestier deja existent (pentru oamenii care se deprimă iarna dacă n-au în casă pomi de care atârnă bomboane şi îngeraşi), cumpărarea unui pom de plastic (se poate folosi mulţi ani de acum încolo şi e pe aceeaşi lungime de undă cu societatea de plastic) sau pur şi simplu renunţarea la a mai avea pomi împodobiţi (pentru cei care pot).
Bradul de Crăciun este o memă, un obicei cultural care avea sens la alte popoare şi în alte timpuri, nu azi când sunt aşa de multe probleme ecologice determinate de exploatarea masivă a resurselor.
Un copac viu este mult mai frumos şi mai util decât unul mort. Doar că nu aduce profit imediat.