Biodiversitate

ZECE MOTIVE PENTRU CARE BIODIVERSITATEA MERITĂ PROTEJATĂ

1.Introducere

2.Biodiversitatea

3.Primul motiv filozofic: valoarea în sine

4.Al doilea motiv filozofic: eroarea umană

5.Al treilea motiv filozofic, al utilităţii pentru alte fiinţe vii

6.Al patrulea motiv, ecologic, al speciei indicator

7.Al cincilea motiv, ecologic: motivul dezechilibrului într-un ecosistem

8.Al şaselea motiv, al nutriţiei umane

9.Al şaptelea motiv, al dependenţei socio-economice

10.Al optulea motiv, medical, viaţa care vindecă

11.Al nouălea motiv, medical, viaţa care îmbolnăveşte

12.Al zecelea motiv, antropologic, al ridicării nivelului conştiinţei umane

13.Încheiere

1.Introducere

Odată cu posibilităţile enorme de dezvoltare şi prosperitate, civilizaţia umană în actualul stadiu de dezvoltare creează o serie de probleme de natură ecologică, probleme care pe lângă faptul că nu sunt înţelese şi conştientizate complet mai au potenţialul de a se amplifica în viitor şi de a antrena după ele tot felul de urmări neprevăzute.

Dacă ecologia a apărut iniţial pentru a studia relaţiile dintre elementele ecosistemelor naturale şi dintre aceste ecosisteme, a trebuit să ajungă inevitabil să se ocupe şi de influenţa antropică asupra naturii. Ecologia nu este o ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, ea este o umbrelă cu rolul de a sintetiza şi corela informaţiile provenite de la celelalte discipline (biologia, chimia, climatologia, pedologia, hidrologia, etologia, economia, antropologia etc) cu scopul înţelegerii sistemului natural global şi de a crea previziuni viabile pornind de la faptele prezentului şi experienţele trecutului.

Azi se vorbeşte despre încălzirea globală, terorismul internaţional, comerţul echitabil sau mâncarea eco. Consider că acestea sunt cel puţin subiecte secundare dacă nu chiar simptome generate de funcţionarea defectuasă a societăţii în următoarele trei domenii: supraexploatarea resurselor naturale, gestionarea necorespunzătoare a deşeurilor şi distrugerea biodiversităţii naturale.

În cele ce urmează voi enumera câteva motive pentru care biodiversitatea ar trebui studiată şi protejată într-o măsură mult mai mare decât este ea la ora actuală.

2.Biodiversitatea

Biodiversitatea reprezintă gradul de variaţie a speciilor din cadrul unui ecosistem sau al întregii biosfere şi este folosită pentru a caracteriza starea de sănătate a unui ecosistem (între biodiversitate şi sănătate există o corelaţie directă). „Diversitatea biologică este varietatea formelor de viaţă la toate nivelele sistemelor biologice (molecular, al organismului, al populaţiei, al speciei şi al ecosistemului– Wilcox, 1982)”.

Nenumărate specii au dispărut deja datorită fenomenelor de extincţie de masă care se petrec după apariţia unor schimbări climatice majore. Până acuma au fost identificate cinci extincţii majore. A şasea extincţie majoră are loc acum şi este generată de către civilizaţia modernă (extincţia din holocen).

Cauzele scăderii diversităţii sunt reprezentate de continua dezvoltare a modului de viaţă cosmopolit şi a sistemelor anexe necesare să-l susţină: urbanizarea haotică şi extinderea pe orizontală, practicile agricole (monocultura şi tehnicile agriculturii intensive), industria şi poluanţii deversaţi din cauza ei, suprapopulaţia umană şi deşeurile, turismul, extracţia resurselor din subteran, construcţia de căi de transport etc.

Principalul efect al acestor activităţi este distrugerea habitatelor animalelor sălbatice, principala cauză a dispariţiei speciilor. Alte cauze implică încălzirea globală (care provoacă efecte dintre cele mai diverse şi duce astfel la dezechilibrarea şi deplasarea ecosistemelor), coextincţia şi fenomenele de prădătorism, competiţie şi boală.

La întrebarea dacă este important să protejăm existenţa speciilor în stadiul în care se găsesc acuma, deşi extincţiile sunt un fenomen natural, sunt de părere că răspunsul este „Da” şi voi încerca să ofer în continuare zece motive pentru care omul ar trebui să-şi reconsidere poziţia faţă de progresul socio-economic şi respectul faţă de natura sălbatică (şi implicit faţă de sine însuşi).

3.Primul motiv filozofic: valoarea în sine

„Rupe o bucată de lemn şi mă vei vedea, ridică orice piatră şi mă vei găsi” (Isus Cristos, în Evanghelia apocrifă după Toma)

Acest motiv ţine de dezvoltarea filozofiei şi de noţiunea că fiecare lucru are o anumită valoare. Astfel fiecare fiinţă vie are o anumită valoare prin simplul fapt că există. Fiecare specie, populaţie sau individ este rezultatul a miliarde de ani de evoluţie, este ceva ce îndeamnă la contemplare şi cercetare în acelaşi timp. Dacă noi îi dăm o anumită valoare (negativă sau pozitivă), aceea e o valoare umană şi este diferită de propria valoare a fiinţei. Valoarea umană este incompletă şi polarizată. Această valoare umană depinde de concepţiile culturale dintr-un anumit punct istoric şi spaţial, ea nu numai că este diferită de valoarea pe care un animal sau o plantă o dă aceluiaşi lucru, dar este diferită şi de la om la om. Desigur că un virus mortal sau un câine turbat trebuie eliminat cât mai repede cu putinţă şi desigur că fiecare specie/populaţie/individ este inclinat să dea o mai mare influenţă în propriile acţiuni propriei valori, dar cel mai bine este ca tendinţa generală să fie spre respectarea valorii fiecărei fiinţe în parte.

4.Al doilea motiv filozofic: capacitatea oamenilor de a greşi

„Errare humanum est” (Seneca)

Omul este o altfel de fiinţă deoarece creierul său l-a înzestrat cu conştiinţa propriei existenţe şi cu raţiune, capacitatea de a gândi. Această capacitate de a gândi şi în acelaşi timp de a fi conştient că gândeşte i-a permis omului să înţeleagă lumea altfel, să-şi imagineze alt fel de lume şi să încerce să transforme lumea exterioară (realitatea concretă) pentru a fi cât mai aproape de lumea interioară (realitatea imaginată).

Datorită acestei capacităţi de a observa, analiza, sintetiza, imagina, planifica şi acţiona (care i-a permis omului să fie cea mai de succes specie şi cea care a reuşit să modifice mediul în care trăieşte), omul a căpătat şi capacitatea formidabilă de a se înşela. Puterea creierului uman de a-şi imagina diverse scenarii, posibilităţi şi lumi întregi ne creează de asemenea posibilitatea de eroare, de a anticipa greşit, de a ne imagina o lume care nu există. Datorită faptului că omul nu are acces la esenţa intrinsecă a lucrurilor ci le poate percepe doar prin intermediul propriei conştiinţe, şi această conştiinţă nu este un aparat analizator absolut şi perfect ci este unul permanent supus adaptării şi perfecţionării, modelele imaginate de om au fost adeseori (de fapt majoritatea covărşitoare) modele false.

Socrate considera cunoaşterea ca fiind singurul lucru cu adevărat bun şi ignoranţa ca singurul lucru cu adevărat rău. Majoritatea modelelor false au fost false din acest motiv, al necunoaşterii suficiente, din cauză că niciodată nu putem şti toate faţetele unei probleme sau măcar suficient pentru a ne forma o imagine care să fie cât mai aproape de adevăr. Cunoaşterea defectuoasă duce la construirea unui model asupra lumii bazat pe prejudecăţi care la rândul său duce la un lanţ ruşinos de crime şi abuzuri. Ceea ce azi e considerat pe deplin real sau bun simţ mâine va fi dezavuat ca fals şi concepţie greşită.

Oamenii credeau că Soarele se mişcă pe cer şi i-au adus jertfe mii de ani pentru a nu se opri din călătoria sa. Când Soarele n-a mai fost zeu s-a transformat într-o bilă de foc care plutea în eter şi se învârtea în jurul Pământului. În secolul XVII se credea că în sămânţa bărbatului e un omuleţ (homunculus) care are nevoie de mediul cald din uterul femeii pentru a creşte. După inventarea trenului se credea că acesta nu are voie să depăşească 26 km/h pentru că altfel aerul nu ar mai intra în vagoane şi oamenii ar muri asfixiaţi. Şi bineînţeles, pe lângă aceste exemple de greşeli mai sunt celelalte concepţii create de o minte omenească şi preluate de milioane de oameni timp de mai multe generaţii la rând: unii oameni se nasc stăpâni şi alţii sclavi, evreii sunt duşmanii şi ucigaşii (poporului) lui Dumnezeu, bolnavii psihici sunt posedaţi şi trebuiesc legaţi şi închişi etc. Dimitrie Cantemir ne spune că moldovenii nu considerau un păcat sau un lucru rău să omori un om de altă credinţă. Până în secolul trecut era perfect legal să-ţi baţi şi să-ţi violezi soţia, iar copiii puteau fi abandonaţi sau vânduţi.

Sunt atâtea exemple de erori izvorâte din creierul uman încât întreaga istorie pare un teatru în care sunt prezentate cele mai mari inepţii. Pe lângă necunoaştere, omul mai simte o nevoie imperioasă de a acţiona pe loc, pe moment (adică la nivelul unei singure generaţii), ca şi cum rolul fiecărui individ ar fi să reformeze întreg Universul în cursul propriei vieţi.

Epoca primitivă a trecut aşa greu deoarece schimbările erau mici şi erau adaptate pe parcursul mai multor generaţii. Oamenii aveau un set de principii de acţiune care funcţionau şi nu simţeau nevoia de mari inovaţii, iar când acestea se petreceau se dispersau foarte greu deoarece relaţiile între triburi îndepărtate erau foarte rare şi anevoioase. Încrederea mare acordată tradiţiei permitea verificarea viabilităţii şi utilităţii acelor inovaţii pe parcursul mai multor zeci şi sute de ani, iar faptul că erau schimbări mici în concepţia asupra lumii sau în tehnică crea de asemenea urmări fără impact major asupra Naturii şi oamenilor, iar când aceste impacturi se întâmplau era mult mai uşoară adaptarea la ele.

Surplusul de mâncare adus de practicarea agriculturii pe scară largă a permis după câteva sute de ani existenţa unei clase de oameni care nu trebuiau să muncească pentru a-şi procura mijloacele de trai. Pentru a-şi menţine nivelul de viaţă tot ce trebuiau aceştia să facă era să convingă masa largă a populaţiei să lucreze. La început convingerea a fost prin mijloace violente (sclavia) iar apoi s-a orientat tot mai mult spre mijloace ideologice (religia şi politica).

În ziua de azi oamenii consideră că fiecare are dreptul de a trăi după un standard de viaţă foarte înalt şi că fiecare are mijloacele pentru a ajunge la acel standard. Pentru a atinge acel standard e nevoie de un ansamblu de concepţii şi acţiuni care reprezintă modul de viaţă specific societăţii de consum care există în cele mai dezvoltate societăţi de azi, iar alte societăţi tind spre a-şi construi o societate identică cu cea din Lumea Întâia. Această concepţie implementată la nivel global şi la nivelul actual al dezvoltării tehnologiei duce la criza globală şi eşecul ecologic şi socio-uman spre care ne îndreptăm.

Dezvoltarea societăţii umane actuale este orientată invariabil spre progresul economic (individual sau colectiv). Prin acţiunile implementate de progresul civilizaţiei sunt aduse prejudicii imense mediului natural, inclusiv în structura biodiversităţii existentă de sute de mii de ani, poate chiar milioane. Concepţia care stă la baza dezvoltării societăţii moderne nu este o lege ştiinţifică ca şi mişcarea planetelor sau funcţionarea organelor. Nu este nici o concepţie bazată pe cercetări interdisciplinare (aşa cum este de exemplu criptozoologia sau antropologia). Societatea modernă se bazează pe concepţiile false din trecut şi este falsă la rândul ei.

5.Al treilea motiv, al utilităţii pentru alte fiinţe vii

„Cruzimea faţă de animale este violarea unei datorii a omului faţă de sine însuşi” (I. Kant)

Acest motiv se bazează pe ideea că fiecare organism/populaţie/specie de pe glob a evoluat bazându-se pe anumite resurse utilizate de la altceva/altcineva. Astfel plantele sunt dependente nu numai de lumina Soarelui, temperatură sau umiditate, ci şi de microorganismele din sol care descompun materia organică în substanţe anorganice. Populaţia de lăcuste depinde de populaţia de păsări dintr-o luncă de exemplu. Populaţia aceea de păsări depinde la rândul ei de procentul de păsări migratoare şi cele care iernează în ţară. Populaţia de păsări migratoare este de asemenea influenţată de cantitatea de hrană pe care o găsesc în Egipt sau Kenya unde migrează în timpul iernii, hrană care la rândul ei e influenţată de alţi factori. Fiecare depinde astfel de fiecare în cele mai diverse moduri.

Prin acest motiv nu mă refer la protejarea biodiversităţii pornind de la constatarea că un dezechilibru undeva poate provoca daune altundeva (care este motivul numărul cinci) ci la o înţelegere holistică a ansamblului vieţii. Este o deviere de la concepţia antropocentrică a omului modern, adică de la „mie, aici, acum”. Concepţia antropocentrică poziţionează omul deasupra tuturor celorlalte elemente, deasupra plantelor şi animalelor. Omul nu este numai cel mai evoluat, cel mai performant şi cel mai capabil element al Universului, el este şi stăpânul şi judecătorul Universului şi a elementelor sale.

Concepţia ecocentrică aşează omul nu în centru dar nici la periferie, ci într-un ansamblu dinamic, în care elementele se influenţează reciproc, fără ierarhii absolute. Atât la scara spaţială (biosfera) cât şi la scara temporală (evoluţia) omul nu este mai (ne)important decât o pasăre cântătoare sau un copac vechi de sute de ani. Aici fiecare specie are acelaşi drept la viaţă cum îl are omul.

Conservarea biodiversităţii este utilă pentru oamenii viitorului. Un aspect legat de distrugerea biodiversităţii este supraexploatarea resurselor din ziua de azi, şi anume resursele existente sunt consumate într-un ritm accelerat având scopul precis de a satisface nevoi economice şi sociale secundare la scara istorică şi globală. Aceste nevoi sunt profitul şi confortul, şi în numele lor sunt sacrificate nu numai habitate şi specii dar şi resurse care poate le-ar folosi şi altora în scopuri mult mai stringente decât acestea două. Poate că peste două sute de ani un aparat ultrasofisticat de diagnoză şi tratament al cancerului nu va funcţiona 100% pentru că nu are suficientă materie primă deoarece aceasta a fost consumată în secolul XXI la producerea unor telefoane mobile de asemenea ultrasofisticate.

Biodiversitatea este utilă şi pentru copii, nu numai adulţilor. În 2009 tigrul a fost votat „cel mai iubit animal de pe planetă”. Poate că ar trebui să le oferim şi copiilor din secolul XXXI capacitatea de a avea printre opţiunile de vot de atunci specia tigru, nu numai şobolanul şi câinele.

6.Al patrulea motiv, al speciei indicator

În funcţie de intervalele între care se aliniază factorii de mediu, speciile se pot împărţi în specii stenoice şi eurioice. Speciile stenoice sunt mai sensibile la variaţiile naturale sau antropice ale factorilor de mediu şi astfel pot fi un indicator important pentru starea de sănătate ecologică dintr-un ecosistem dat.

De exemplu dacă într-un ecosistem de luncă un râu este poluat cu ape uzate acide/alcaline, plantele cele mai sensibile la pH vor suferi sau se vor dezvolta mai mult decât normal şi astfel se poate determina tipul de poluare din zona respectivă. Sau dacă un lac a fost contaminat cu metale grele, speciile de peşti sensibile vor muri sau vor suferi modificări metabolice iar oamenii pot efectua operaţiile de decontaminare corespunzătoare. Dacă acel lac este lipsit de speciile indicator, unele metale grele (sau orice altă substanţă cu potenţial poluator) se vor acumula în ţesuturile adipoase ale peştilor şi de acolo vor urca de-a lungul lanţului trofic la păsările şi animalele piscivore sau la oameni.

O specie indicator poate fi folosită nu numai în cazul poluării unui biotop natural, ci şi pentru determinarea gradului de însănătoşire al unui mediu deja poluat. Pe o pajişte care a fost incendiată încep să se dezvolte diverse specii de plante şi insecte, fiecare în funcţie de câte ouă sau seminţe avea depuse în pământ înainte de incendiu. Dacă pe acea pajişte nou formată au apărut prepeliţe sau şoareci de câmp, înseamnă că pajiştea s-a refăcut ca număr de specii şi biomasă suficient de mult încât să permită susţinerea unor consumatori aflaţi pe o treaptă mai înaltă în piramida trofică. Apoi omul poate introduce animale la păşunat. Dacă le-ar fi introdus prea devreme, animalele fie nu şi-ar fi găsit speciile de plante preferate fie ar fi epuizat populaţia vegetală prea repede.

O altă categorie foarte importantă de vieţuitoare sunt carnivorele mari. În România acestea sunt lupii, urşii, râşii, vulpile, pisicile sălbatice sau păsările răpitoare. Acestea sunt de asemenea foarte utile pentru analiza stării de sănătate a unui ecosistem. Există două strategii de adaptabilitate la condiţiile de mediu pe care plantele şi animalele le pot adopta în funcţie de fiecare specie în parte: strategia r şi strategia K. Speciile K-strategice s-au format într-un mediu stabil, fără perturbări majore în intervale scurte de timp, evoluând spre o talie mare, fecunditate scăzută şi investiţii energetice, informaţionale şi temporale mari în creşterea puilor. Speciile r-strategice au un număr foarte mare de urmaşi pe care îi nasc la intervale scurte de timp şi tind să depăşească capacitatea de susţinere a mediului abiotic.

În ecosistemele stabile de pădure de munte sau de deal carnivorele mari au condiţii de viaţă asemănătoare cu condiţiile de acum 1 000 sau 100 000 de ani şi astfel se pot dezvolta în condiţii optime. Dacă numărul carnivorelor mari dintr-o pădure scade sau ajunge zero, în absenţa vânătorii complete, putem deduce că s-a întâmplat ceva cu hrana lor sau cu hrana folosită de animalele vânate de carnivore. Deoarece carnivorele mari sunt în vârful lanţului trofic, în funcţie de starea lor de sănătate ne putem da seama dacă există o poluare cu substanţe chimice la un nivel trofic inferior, datorită fenomenelor de bioacumulare şi biomagnificare a substanţelor cu potenţial poluator.

Dacă un anumit teritoriu a suferit modificări din cauza activităţilor umane sau a unor calamităţi naturale, este de aşteptat ca acesta să fie populat în prima fază de refacere cu specii de strategie r şi astfel se pot elabora diverse strategii de refacere ecologică sau folosinţă economică. Dar pentru aceasta este necesară cunoaşterea temeinică a speciilor ce trăiesc în acea zonă şi protejarea şi conservarea modului şi mediului lor de viaţă deoarece speciile K sunt mult mai puţin dăunătoare din punct de vedere economic decât speciile r.

În trecut se credea că lupul este un animal trimis de Diavol să omoare oamenii păcătoşi şi să distrugă agoniseala oamenilor credincioşi şi din această cauză el a fost vânat până aproape de dispariţia totală din Europa. Odată cu dezvoltarea zoologiei, etologiei şi ecologiei s-a descoperit că lupul atacă mai ales animale bătrâne şi bolnave curăţind şi eliminând astfel membrii mai slabi dintr-o populaţie. De asemenea el poate mânca şi animale moarte şi nu atacă aproape niciodată omul (doar când este turbat sau în iernile când nu găseşte nimic de mâncare şi se adună în haite disperate după hrană). Lupul este un “sanitar al pădurii”. În ţările vestice s-a încercat reintroducerea lupului în mediul sălbatic. Dacă populaţia de lupi nou-introdusă reuşeşte să supravieţuiască înseamnă că ecosistemul este unul viabil.

Indexarea speciilor-indicator nu este încă completă şi într-o anumită măsură fiecare specie existentă poate fi indicator pentru ceva. Eliminând flora şi fauna sălbatică, omul nu numai că îşi face o imagine incompletă despre funţionarea unui ecosistem dar de asemenea ignoră avertismentele pe care le primeşte de la natură.

7.Al cincilea motiv: motivul dezechilibrului într-un ecosistem

„Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar dispărea, omul ar muri, pentru că ceea ce se întâmplă animalelor i se va întâmpla în curând şi omului” (căpetenia amerindiană Seattle)

În anii ’40 şi ’50 s-a folosit pe scară largă în Statele Unite ale Americii un insecticid foarte eficient numit DDT. După câţiva ani un semnal de alarmă a fost tras (de către Rachel Carson în cartea Silent Spring, 1962) şi substanţa a fost interzisă (zece ani mai târziu). DDT este cancerigen, poate persista în sol chiar până la 30 de ani, în mediul acvatic este absorbit rapid de biotă, prezintă bioacumulare şi biomagnificare, subţiază coaja ouălor şi aproape că a eliminat din America de Nord vulturul-cu-cap-alb, pelicanul cafeniu, şoimul călător şi şoimul-de-mare. Această substanţă introdusă din considerente medicale (lupta cu malaria) şi economice (distrugerea insectelor ce parazitau culturile de câmp) a creat perturbări din cele mai diverse şi în cele mai variate ecosisteme (s-a descoperit DDT prins în gheaţa arctică şi în 2005 încă mai apărea la teste ca fiind prezent în corpul americanilor).

În 1859 a fost introdus iepurele european în Australia şi acesta provoacă de atunci pagube materiale imense şi dezastre ecologice. Iepurele nu era cunoscut pe continentul australian deoarece acesta e o insulă populată cu specii endemice iar iepurele odată scăpat în sălbăticie nu avea duşmani naturali care să-l prădeze şi astfel s-a înmulţit nestingherit. Iepurii distrug culturile agricole (produc daune de milioane de dolari anual), sunt consideraţi cel mai important factor în dispariţia speciilor din Australia (nu se ştie încă câte specii de plante au dispărut din cauza lor), distrug copacii tineri şi produc eroziunea solului deoarece mănâncă plantele tinere care au rol de fixare. Oamenii au infectat apoi populaţia de iepuri cu o variantă a virusului Myxoma şi au reuşit să diminueze populaţia de iepuri de la 600 la 100 de milioane, dar apoi aceasta s-a refăcut (în 1991) la 200-300 de milioane, de data aceasta cu indivizi rezistenţi la virus. Apoi în 1996 au fost infectaţi cu un calicivirus (RHD) rezultatul fiind o nouă boală pentru animalele din crescătorii şi iepurii de companie.

În ambele cazuri omul a intervenit în structura pre-existentă a biodiversităţii, fie încercând să elimine anumite specii (insectele dăunătoare) fie introducând altele noi (iepurele european şi apoi vulpi şi pisici sălbăticite) iar consecinţele au fost neprevăzute şi dezastruoase.

Un ecosistem îşi găseşte starea de stabilitate într-o perioadă foarte lungă de timp şi fiecare specie îşi caută o nişă ecologică la care se adaptează şi o foloseşte cât se poate mai eficient. Atunci când din cauza unor erupţii vulcanice sau solare, schimbări climatice sau cutremure un echilibru este rupt în mod natural, răspunsul biocenozelor este la fel de dramatic antrenându-se într-un efect de cascadă şi transformând aspectul ecologic în moduri cât se poate de neprevăzute. De multe ori omul, prin acţiunile sale, ajunge să producă schimbări asemănătoare cu cele naturale, dar pe când acelea se petrec la intervale foarte mari de timp, acţiunile antropice se produc în decurs de câţiva ani, timp insuficient pentru refacere. Iar necunoscând modul de răspuns al diverselor populaţii la perturbarea factorilor şi indicilor ecosistemului la care s-au adaptat daunele pot fi din cele mai diverse.

Există şi dezechilibre ecologice provocate de extincţii şi care sunt mai bine documentate. S-a observat prin studii că în special dispariţia sau diminuarea efectivelor prădătorilor de vârf are consecinţe nefaste asupra populaţiilor de animale vânate. Dacă scade numărul de carnivore mari, creşte numărul de mamifere mici şi medii. Acestea la rândul lor mănâncă ouă şi pui din cuiburi şi diminuează numărul de păsări şi consecinţa va fi înmulţirea populaţiilor de insecte care se hrănesc cu plante. Aşa s-a întâmplat în Australia cu câinii dingo sau în California cu lupii. Un fenomen asemănător s-a întâmplat în mediul marin unde au fost vânaţi rechinii mari de ape medii (pelagice) iar urmarea a fost suprimarea unor cantităţi economice importante de scoici de către calcani şi pisicile-de-mare care nu mai aveau prădători.

E posibil ca fenomenul de co-extincţie (dispariţia unei populaţii dintr-un ecosistem şi apoi dispariţia imediată a unei alte populaţii total dependente de prima) să aibe consecinţe mult mai dăunătoare decât extincţiile singulare, în care o populaţie dispărută este înlocuită destul de rapid cu alta. Aşa se întâmplă când sunt tăiaţi pomii dintr-o livadă sau pădure iar păsările fructivore vor fi nevoite să migreze în altă regiune sau mor. Acele păsări aveau rol în răspândirea seminţelor deci în înmulţirea pomilor şi arbuştilor. Fără păsări fructivore reconstrucţia ecologică a acelui teritoriu împădurit nu mai este posibilă în mod natural.

Albert Einstein a spus odată că „fără albine, omenirii i-ar mai rămâne patru ani de trăit”. În acest context citatul lui Einstein primeşte noi valenţe deoarece majoritatea covărşitoare a plantelor depind de insectele polenizatoare pentru reproducere şi fără aceste insecte ne putem trezi fără o mare parte dintre organismele producătoare de biomasă vegetală. Iar populaţiile de insecte sunt foarte susceptibile atât la poluarea cu pesticide cât şi la variaţiile care apar în efectivele prădătorilor lor.

8.Al şaselea motiv, viaţa care hrăneşte

“Omul este ceea ce mănâncă” (L. A. Feuerbach)

Primii hominizi au o vechime de 2,5-3 milioane de ani. Se crede că la un moment dat clima s-a încălzit şi ecosistemele de pădure din Africa au lăsat treptat locul savanelor şi a pâlcurilor de pădure. Hominizii au trebuit să călătorească tot mai mult pentru a-şi găsi hrana. Ierburile înalte ale savanei i-au făcut să stea tot mai mult pe două picioare pentru a se orienta. În cele din urmă carnea a ajuns să ocupe tot mai mult loc în dieta lor. În savană carne există din abundenţă deoarece există suficientă masă vegetală pentru ierbivore. Hominizii nu erau sedentari ci nomazi. Ei călătoreau odată cu turmele de ierbivore şi de asemenea erau mereu în căutare de plante pe care să le consume.

Homo sapiens există de o perioadă de peste 100 000 de ani, iar în urmă cu 40 000 de ani a ajuns în Europa (cel mai vechi craniu de Homo sapiens european a fost descoperit în România). Mai mult de 90% din viaţa noastră ca specie am fost vânători şi culegători, eram mereu în căutarea hranei şi călătoream unde credeam că o să găsim mâncare. În urmă cu 10 000 de ani însă s-a produs o schimbare în concepţia de viaţă a unor oameni şi am început să ne bazăm exclusiv pe mâncarea cultivată sau crescută de noi. De atunci acea concepţie de viaţă (viziune asupra lumii) s-a răspândit pe întreaga planetă şi doar în cele mai neumblate ţinuturi există vânători-culegători în adevăratul sens al cuvântului.

Omul primitiv nu era inferior oamenilor moderni (de exemplu doar 0,02% din ADN-ul uman s-a schimbat în ultimii 40 000 de ani). Dieta omului primitiv era compusă din carne slabă (de vânat), peşte şi alte animale acvatice, nuci, alune şi alte seminţe şi vegetale. Se folosea de câteva zeci de specii de animale şi câteva sute de specii de plante. Din această diversitate mai mult decât abundentă de animale şi plante corpul omenesc îşi extrăgea substanţele necesare vieţii. În decursul celor trei milioane de ani de evoluţie şi mai mult, corpul uman a evoluat şi învăţat să-şi asigure nutrienţii suficienţi dintr-o multitudine de specii de plante şi animale. E posibil ca ficatul sau rinichii să fie specializaţi să sintetizeze mai bine carnea de vânat decât carnea unui porc crescut într-un complex zootehnic deoarece acest tip de carne (cu această consistenţă şi compoziţie bio-chimică) l-au sintetizat majoritatea timpului.

Odată cu revoluţia neolitică, tot mai puţine plante şi animale îşi găseau rostul în nutriţie. Dacă înainte eram forţaţi de împrejurări să mâncăm divers, de la apariţia agriculturii folosim o paletă foarte sărăcită de mâncăruri. Practic ne bazăm pe câteva specii (cinci-şase specii de cereale, leguminoase, carne de porc, vită şi oaie, lactate) pe care doar le transformăm în mâncare care arată divers.

De multe ori plantele cultivate (hibrizii) au ajuns să-şi piardă o bună parte din substanţele benefice care se găseau în plantele sălbatice. Acest lucru s-a întâmplat deoarece prin cultivare şi hibridare omul a căutat să obţină doar anumite caracteristici la plantele recoltate. De exemplu azi e mai important pentru un aliment să poată fi păstrat un timp mai îndelungat pe rafturile magazineler decât să aibe un conţinut optim de vitamine şi nutrienţi. De asemenea prin prelucrarea industrială sunt introduse o mulţime de antibiotice, conservanţi şi coloranţi în hrană şi acestea ne modifică metabolismul în continuare. Pe lângă acestea, cu cât avem o hrană mai variată cu atât ne creşte capacitatea de imunizare a organismului.

Oamenii aşa-zisei „epoci de piatră” erau mult mai mobili şi atletici decât noi şi nu sufereau de bolile civilizaţiei, diabet II, boli de inimă, hipertensiune arterială sau hipercolesterolemie. Odată cu introducerea în dietă a zaharurilor şi a altor mâncăruri procesate şi post-procesate au apărut cariile şi dantura umană s-a deteriorat enorm. Alte boli a căror geneză este puternic influenţată de schimbările nutriţionale cauzate de revoluţia neolitică: osteoporoză, cancer colorectal, miopie, bolile autoimune sau depresie.

Pe lângă mâncarea bogată în grăsimi saturate şi carbohidraţi specifică dietei moderne, sedentarismul este o altă cauză pentru obezitate şi bolile civilizaţiei. Dacă de exemplu mâncarea ar trebui să fie procurată direct din natură (deci de pe distanţe mari, de pe suprafeţe întinse deoarece nu toate speciile utile cresc în acelaşi loc) şi nu din magazine, omul ar fi astfel mult mai activ, nu chiar cât strămoşul său din paleolitic dar oricum mult mai activ decât cumpărătorul civilizaţiei de consum.

Biologic, genetic şi fiziologic suntem aceiaşi vânători şi căutători de mâncare de acum 20 000 de ani. Degeaba va descoperi medicina în viitor că nutriţia paleolitică era mult mai sănătoasă decât cea actuală, fără conservarea biodiversităţii azi, mâine va fi prea târziu şi nu ne vom putea orienta spre o varietate largă de specii comestibile ci spre o gamă variată de medicamente. Trecerea de la nutriţia preistorică la nutriţia preponderent agricolă a creat mai multe probleme decât a rezolvat.

9.Al şaptelea motiv, al dependenţei socio-economice

„Ce folos are o casă dacă nu ai o planetă suportabilă pe care să o construieşti?” (H.D.Thoreau)

În triburile cele mai „înapoiate” de pe planetă, pe la vârsta de 14-15 ani, fiecare membru al comunităţii trebuie să treacă printr-un „rit de trecere” specific fiecărei culturi în parte. Acest ritual nu marchează numai începutul perioadei fertile din punct de vedere sexual, ci şi trecerea individului de la stadiul de copil la cel de adult. După acest episod individul este tratat în toate privinţele ca un adult cu drepturi depline nu pentru ca să capete el încredere în sine sau altceva, ci pentru că de acum ştie tot ce trebuie să ştie un adult. A învăţat să vâneze, să-şi construiască arme, haine şi un adăpost, cunoaşte plantele medicinale şi pe cele otrăvitoare, ştie unde să caute hrană, ştie care e istoria familiei lui şi recunoaşte cântecele şi însemnele tradiţionale ale clanului. Dacă printr-o nenorocire satul al dispărea, un copil (după standardele moderne) de 14-15 ani s-ar descurca fără probleme în pădure şi ar putea supravieţui până ar găsi un alt sat.

Motivul pentru care omul modern este aşa de speriat de natură este că nimic în cultura şi educaţia modernă nu ne mai învaţă cum trebuie să trăim în natură. S-a ajuns la ceva care seamănă cu un paradox, şi anume chiar dacă o vrabie sau un pui de vulpe sau un şarpe ştie ce trebuie să facă pentru a trăi (a creşte, a mânca, a face pui), omul, care este cea mai inteligentă specie şi are cel mai dezvoltat creier nu ar supravieţui nici două săptămâni în sălbăticie. Mai mult, are o nevoie constantă ca să-i spună cineva cum trebuie să trăiască în societatea (umană) în care susţine că vrea să trăiască. De aceea şi crede (în mod eronat) că revoluţia agriculturii a apărut pentru că oamenii doreau să fie siguri că au mâncare suficientă, pentru a-şi asigura un surplus de alimente pe timpul iernii (sau al secetei), deoarece nu crede că se poate trăi fără „grija zilei de mâine”. De la revoluţia agriculturală de acum 10 000 de ani întreaga dezvoltare a societăţii şi civilizaţiei a fost spre o înrobire a omului, spre introducerea şi menţinerea lui într-o stare de dependenţă şi nesiguranţă şi chiar dacă volumul de informaţii a crescut, omul modern ştie prea puţin din ce îi este cu adevărat folositor.

Dacă un grup de tineri dintr-o comunitate primitivă ar decide că vor să se separe de grup, lucrul ăsta nu le-ar ridica nicio problemă din punctul de vedere al supravieţuirii în natură deoarece ei ar fi perfect pregătiţi. Fermierii din neolitic au început mai târziu să fie dependenţi şi de condiţiile meteo şi de o serie de alţi factori (sănătatea seminţelor, cunoştinţele de cultivare, dăunători şi prădători) de care vânătorii primitivi nu aveau cunoştinţă. Comunităţi întregi au ajuns să fie dependente de recolta unui număr mic de specii de plante sau animale (sau chiar a unei singure specii) şi atunci când cultura agricolă s-a distrus, s-a prăbuşit şi cultura materială şi spirituală. (Una din teoriile privind dispariţia civilizaţiei maya este degradarea solului şi degradarea genetică a plantei indusă de monocultura porumbului).

Începând cu Renaşterea şi apoi Epoca Industrială, aparent omul nu mai era aşa de dependent de agricultură ci de meşteşuguri, comerţ şi apoi industrie, dar aceasta era din nou o iluzie: acum omul era complet dependent de agricultură (pe parcursul Evului Mediu şi a Antichităţii se mai putea apela din când în când la vânătoare şi cules), surplusul de alimente permitea o mai mare diferenţiere socială şi produsele agriculturii erau transformate în bani. Astfel la seria de lucruri de care era dependent şi pe care nu le putea controla (condiţii meteo, ciclurile plantei, dăunătorii, forţa de muncă, obligaţiile senioriale), omul mai acumula altele, cum ar fi fluctuaţiile monetare, plata salarială şi politica externă.

În 50 de ani omul va căpăta o nouă dependenţă, şi anume dependenţa de organismele modificate genetic. Orice nouă îmbunătăţire adusă agriculturii va fi la un moment dat implementată global în speranţa eradicării foametei. În schimb foametea nu exista în paleolitic, ea este o invenţie a modului de viaţă impus de societatea post-neolitică. Orice nouă îmbunătăţire adusă agriculturii va produce mai multă mâncare, care la rândul ei va creşte populaţia globală şi odată cu ea şi numărul oamenilor afectaţi de foamete. Din cauza efectelor agriculturii industriale (sărăcirea solului, poluarea apei, pesticide, chimizarea produselor, boli şi dăunători), tot mai mulţi agricultori vor folosi OMG, dar acestea sunt produse sub patente de invenţie ce aparţin unor corporaţii internaţionale (Monsanto, Syngenta, DuPont) şi practic aceste unităţi supra-statale şi orientate spre profit vor deţine controlul asupra rezervelor de hrană ale omenirii.

Hrana este una din nevoile de bază ale unui individ. Atunci când îşi procură singur hrana un om se simte puternic şi având siguranţa hranei are şi încredere în viitor. Când omul nu mai are siguranţa că este capabil prin forţele proprii să se hrănească devine un personaj uşor de dominat şi manipulat, care întreţine prin munca lui o întreagă structură socială care se bazează pe dependenţa şi nesiguranţa sa. Înainte capacitatea de a-şi procura hrana era în mâinile fiecărui individ. Apoi fermierii au fost dezarmaţi şi forţaţi să trăiască în sclavie, pentru a nu se putea întoarce la modul de viaţă de vânător-culegător. Acum nu mai există sclavie, dar oamenii nu mai ştiu care din miile de specii de plante şi animale sunt bune de mâncat. Societatea modernă depinde de recolta unei părţi foarte mici din populaţie care mai practică agricultura iar în curând va fi dependentă de câteva instituţii supra-individuale care vor deţine seminţele şi fermele.

10.Al optulea motiv, viaţa care vindecă

Cu ajutorul ştiinţei am inventat în ultimele două sute de ani foarte multe medicamente şi tratamente pentru bolile care ne-au afectat de-a lungul istoriei. Unele au dispărut „de la sine”, fără a necesita tratament, deoarece ne-am schimbat condiţiile de viaţă, altele au fost eradicate complet (variola) iar altele sunt tratate cu succes fie în stadiile incipiente fie atunci când sunt în plină manifestare. Ne place să privim cu milă spre generaţiile trecute care nu aveau acces la medicamente şi asistenţă sanitară, dar în realitate lucrurile nu s-au schimbat prea mult.

Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost bolnavi şi tot oamenii şi-au găsit diverse tratamente la afecţiunile lor. Chiar dacă membrii triburilor primitive erau în general sănătoşi, erau totuşi afectaţi din când în când de diverse boli, şi la unele din aceste boli avea leacuri tradiţionale care vindecau sau ameliorau. Acele leacuri (ceaiuri, alifii, diete, masaje, infuzii şi diverse tratamente precursoare ale terapiilor psihologice) funcţionau deoarece au rezistat la proba timpului. Chiar dacă nu aveau legile ştiinţifice şi tehnologia modernă, vracii din vechime aplicau o metodă de „încercare şi eroare”. Dacă cineva venea cu un tratament nou şi acesta era folositor (adică era unul antagonist pentru boală), tratamentul era ţinut minte şi transmis mai departe către generaţiile următoare prin cultura orală. Desigur că multe din tratamentele primitive erau doar apă de ploaie şi incantaţii, dar acestea nu erau ţinute minte mai mult de câteva generaţii deoarece nu funcţionau. Un şaman al unui trib din Indonezia nu doar invocă mila zeilor asupra unui bolnav ci chiar vindecă acel bolnav şi motivul pentru care noi îl privim cu neîncredere este deoarece noi facem parte dintr-o altă cultură obişnuită cu alte „ritualuri” de vindecare. Iar majoritatea bolilor de care sunt afectaţi oamenii sunt boli generate cultural, adică specifice modului de viaţă al fiecărui individ. De aceea un vindecător tradiţional nu va reuşi să vindece diabetul zaharat sau stresul de la locul de muncă la fel cum un medic din România nu va şti să vindece o muşcătură de păianjen veninos sau psihoza Wendigo.

Adesea judecăm întreaga medicină precursoare celei moderne ca şi cum întreaga istorie umană ar fi un lung Ev Mediu. Evul Mediu (dar şi părţi şi perioade din Antichitate) a fost un dezastru din punct de vedere medical şi sanitar. Adevăratele medicamente erau considerate incantaţiile şi rugăciunile, un concept ce îşi are originea în Mediterana orientală, în concepţiile gnostice şi (pre)creştine în care lumea materială era rea, greşită şi inutilă şi răspunsul problemelor nu putea fi găsit decât în lumea spirituală a lui Dumnezeu şi doar el putea hotarî dacă o boală merită sau nu să fie vindecată. Acestea sunt cauzele reţetelor fantastice folosite în acele timpuri, „medicamente” bazate pe filozofii apotropaice şi principiul simetriei şi singurele leacuri care chiar îşi făceau efectul erau cele bazate pe legendele şi obiceiurile popoarelor dinainte să fie botezate. Călugării din mănăstiri erau păstrătorii unor reţete de vindecare tradiţională nu pentru că erau preocupaţi de descoperirea unui medicament ci pentru că aceste reţete făceau parte din confesiunea dinaintea morţii a unor foste vindecătoare acuzate de „vrăjitorie”.

Lăsând la o parte diferenţele de metodă specifice cultural, medicina tradiţională (bazată pe plante în special) vindeca, aşa cum şi medicina modernă vindecă. La fel ca şi medicina modernă, şi cea primitivă mai greşea dozele, avea efecte secundare poate chiar mai dăunătoare ca şi efectele primare ale bolii, avea pacienţi care nu supravieţuiau, pacienţi bolnavi doar în mintea lor sau sceptici care nu credeau în nimic. Şi în trecut ca şi în prezent existau şarlatani sau vindecători care ofereau falsuri sau placebo cu rea-intenţie sau cu bună credinţă. Şi atunci ca şi acum erau boli care se putea trata sau boli cronice cărora li se ameliorau simptomele.

De multe ori medicina modernă a descoperit şi dezvoltat medicamente pornind de la reţete tradiţionale. Aceste reţete tradiţionale fie le-a redenumit pentru a putea fi patentate (şi a obţine profit, aceasta este varianta mai nouă, americană) fie a sintetizat substanţa activă eliminând tot felul de substanţe intermediare, obţinând un produs mai simplu, mai concentrat şi mai puternic dar care crea mai puţine efecte secundare imediate (metoda europeană, în care oamenii erau trataţi în funcţie de boală, nu de asigurarea medicală). Alteori nu a pornit de la reţete tradiţionale dar studiind compoziţia şi proprietăţile chimice ale diverselor plante, microorganisme şi elemente din natură a reuşit să descopere şi să creeze medicamente. Atunci când medicina modernă nu reuşeşte să vindece o boală se întoarce de multe ori spre medicina tradiţională pentru a căuta indicii despre plante sau obiceiuri care dacă nu vindecă măcar ameliorează simptomele bolii şi de acolo caută în continuare un alt medicament.

Pentru fiecare boală există un medicament, fiecare afecţiune are un tratament. O boală este incurabilă pentru că nu i s-a descoperit încă antidotul, nu pentru că nu poate fi vindecată. Dacă o boală nu poate fi vindecată prin metode tradiţionale este fie pentru că nu afecta popoarele tradiţionale (care ar fi avut timp câteva sute de mii de ani să caute leacuri şi variante) fie pentru că nu au găsit răspuns în mediul lor de viaţă. Dar altundeva, poate la mii de kilometri depărtare, în alt trib sau pe alt continent medicamentul exista şi aştepta să fie descoperit. Poate că o boală incurabilă de azi îşi va găsi vindecarea printr-o terapie genetică sau un medicament bazat pe substanţe gata descoperite. Dar e la fel de probabil că îşi poate găsi vindecarea într-o substanţă dintr-o plantă nestudiată îndeajuns aflată în pădurile din America de Sud, într-o bacterie dintr-un lac de munte sau în legendele unui trib izolat de civilizaţie.

Distrugerea plantelor, animalelor sau a metodelor tradiţionale de viaţă a altor culturi umane (biodiversitatea umană) şi înlocuirea acestora cu elementele civilizaţiei moderne (creatoare la rândul ei de alte probleme şi boli) nu face decât să ne scadă şansele de a descoperi răspuns la problemele actuale.

11.Al nouălea motiv, viaţa care îmbolnăveşte

Din felul cum au fost structurate şi prezentate anumite discipline (biologia, istoria) şi concepţii culturale (influenţate la rândul lor de ideologii politice şi vechi obiceiuri, legende şi mituri) o anumită imagine (ca o concluzie, un corolar) se desprinde, aceea a omului invingător, cea mai performantă fiinţă, cea mai puternică şi care nu se teme de nimic. Aceeaşi concluzie apare şi din structura lanţurilor trofice, în care ierbivorele se hrănesc cu plante care sunt forme inferioare de viaţă şi nu se pot apăra dar compensează prin număr iar ierbivorele (deşi au capacitatea de a se apăra sau fugi) sunt vânate de prădători de top care chiar dacă sunt mai puţini sunt totuşi mai inteligenţi. Omul şi-a proiectat adesea concepţiile asupra animalelor, închipuindu-şi că anumite animale sunt mai nobile decât altele, că vânarea lor are semnificaţii mitologice, că imitarea lor poate rezulta în anumite puteri, că le-au fost oferite de către divinitate pentru a le putea mânca sau folosi la muncă, că pot fi prelucrate în conformitate cu anumite legi economice etc. De mult timp orice cultură umană se mândreşte (sau se mândrea până la dezvoltarea ecologiei) cu triumful omului asupra celor mai diverse dintre animale: vânarea elefanţilor şi a leilor în Africa, eliminarea lupilor care erau principalul concurent pentru creşterea oilor, eliminarea unor păduri întinse pentru facilitarea agriculturii sau modificarea unor plante pentru sporirea producţiei. Omul se luptă cu natura sub toate formele ei şi învinge.

Pe lângă aceste concepţii şi ierarhii în care omul este în vârf mai există un set de relaţii, un război nevăzut care deşi există dintotdeauna, dinainte să existe oameni, a început să fie cunoscut abia de două sute de ani (<0,1% din existenţa lui Homo sapiens). Aceasta e lumea microbilor, a unor forme de viaţă microscopice cu existenţă parazitară, semi-parazitară sau independentă care trăiesc în cele mai diverse medii de viaţă (pământ, aer, apă, plante, sânge, celule) şi care sunt răspunzătoare pentru cel mai mare număr de victime din istorie.

Aceste microorganisme sunt virusuri, bacterii, ciuperci sau prioni şi provoacă diverse boli. Unele nu sunt agenţi infecţioşi specific umani ci îşi au originea în patologiile animalelor de unde au ajuns să infecteze omul prin fenomenul de transfer între specii sau zoonoză. Multe boli umane care sunt sau au fost deosebit de periculoase şi cunoscute îşi au originea în lumea animală: antrax, bruceloza, ebola, SARS, turbarea, febra hemoragică, ciuma, diverse toxinfecţii alimentare, gripa, difteria, salmonella sau tuberculoza.

Unele dintre aceste boli îşi au originea în modul defectuos în care ne-am dus viaţa până acum. Aşa s-a întâmplat cu ciuma de exemplu şi cu multe alte boli determinate de necunoaşterea existenţei bacteriilor şi a modului lor de viaţă. Multe îşi au originea în preistorie, de la animalele pe care le vânau oamenii atunci şi care prin ingerare sau muşcătură intrau în contact cu corpul omenesc. Mai mult de jumătate din ADN-ul uman este format din virusuri care ne-au atacat în trecut şi a căror informaţie genetică a fost încorporată în genom în cadrul procesului de vindecare şi găsire a unor anticorpi.

Desigur că odată conştientizată problema zoonozelor, concluzia logică ar fi că preferabil ar fi ca animalele sălbatice să nu mai existe deloc pentru ca odată cu ele să dispară şi patogenii lor care au posibilitatea de a ne infecta. În realitate animalele sălbatice nu pot să dispară dintr-o dată. Fenomenul de extincţie care are loc la ora actuală nu este determinat de scopul precis de a face să dispară o anumită specie (cum e cazul cu variola sau poliomielita) ci este determinat de extinderea activităţilor antropice specifice civilizaţiei în lumea naturală, prin reducerea suprafeţei habitatelor, distrugerea habitatelor sau eliminarea totală sau parţială a unor verigi din lanţul trofic. Acestea se petrec treptat, prin întrepătrunderea elementelor ce ţin de civilizaţia umană cu elemente ce ţin de sălbăticie. De exemplu se consideră că SIDA a apărut prin mutaţia virusului imunodeficienţei simiene (SIV) în HIV datorită consumului cărnii infectate de la maimuţă. Carnea de maimuţă a început să fie consumată datorită creşterii populaţiei umane din regiunile respective (Camerun şi Africa de Vest, începutul secolului XX) şi tot din această cauză s-a şi răspândit aşa de uşor. Un scenariu similar s-a petrecut în 1999 în Malaezia când din cauza creşterii intensive a porcilor domestici în habitatele naturale, un virus (Nipah) a trecut de la lilieci la porci şi apoi la oameni.

Zoonozele nu se iau doar de la animale sălbatice ci şi de la cele domestice, în special de la cele crescute în sistem industrial, unde din cauza antibioticelor şi a altor substanţe animalele îşi diminuează imunitatea şi devin astfel mai vulnerabile la infecţii. Aşa a fost cazul cu gripa aviară şi encefalopatia bovină spongiformă.

Multe dintre aceste organisme îşi au originea în trecutul îndepărtat şi au supravieţuit celor mai mari dezastre ecologice. De multe ori prin activităţile noastre forţăm aceste microorganisme să se adapteze, să producă mutanţi mai rezistenţi. S-au descoperit bacterii care mănâncă nylon (atunci când hrana lor obişnuită a dispărut, bacteriile au suferit o mutaţie şi s-au transformat în ceva care se hrănea cu ce găsea la dispoziţie). De asemenea s-au descoperit bacterii în reactoarele nucleare şi care se hrăneau cu uraniu.

Prin dezvoltarea nestingherită a activităţilor antropice se elimină o bună parte din animalele sălbatice care nu sunt utile economic sau nu se pot adapta la schimbările impuse de dezvoltarea umană, dar uneori reuşim să eliminăm nivelurile trofice şi de parazitism intermediare între noi şi acele microorganisme inferioare care sunt mult mai perfecţionate pentru supravieţuire decât oamenii.

12.Al zecelea motiv, al ridicării nivelului conştiinţei umane

„Atâta timp cât oamenii vor masacra animalele, ei se vor omorî între ei. Cel ce seamănă moarte şi durere nu poate culege bucurie şi dragoste” (Pitagora)

Pe parcursul evoluţiei sale, conştiinţa umană se deschide şi se lărgeşte spre viitor înglobând în sfera proprie de valori cercuri tot mai largi de elemente. Practic tendinţa este ca pe măsură ce avansează în timp, elemente care iniţial erau obiecte separate să fie percepute ca subiecte inter-conectate. Tendinţa de evoluţie a conştiinţei este de la necunoscut spre cunoscut, de la străin (şi eventual duşman) la aliat (şi eventual prieten), de la relaţii puţine la relaţii multiple şi complexe, de la simplu la complex, de la integrarea într-un sistem în care diferenţierea, complexitatea, numărul elementelor şi individualitatea sunt slab dezvoltate, în stadii incipiente, la un sistem cu caracteristici exact opuse. Şi această evoluţie a gradului de percepţie a lumii prin prisma conştiinţei se manifestă atât la nivelul dezvoltării individuale (de la nou-născut la adult) cât şi la nivelul istoriei, în evoluţia culturii şi a societăţilor.

Un copil vine pe lume practic cu nivelul informaţional aproape nul. La început este interesat de senzaţiile pe care i le oferă lumea exterioară. Pornind de la aceste senzaţii învaţă care este limita fizică dintre el şi exterior. În perioada copilăriei învaţă majoritatea lucrurilor de la părinţi şi are foarte puţine persoane cu care interacţionează pentru că nu simte nevoia de mai multe: părinţi, bunici, câţiva prieteni. Pe măsură ce înaintează în vârstă un individ îşi lărgeşte orizontul cu noi persoane şi tipuri de persoane pe care le integrează în clase diferite. Ia cunoştinţă şi învaţă despre cercul familiei, apoi despre cercul prietenilor, despre iubire, despre faptul că face parte dintr-un popor şi o anumită societate (identitatea culturală). Fiecare nou cerc este interconectat cu celelalte în funcţie de individualitatea fiecăruia printr-un ansamblu de idei care se schimbă continuu. Putem spune că în timpul copilăriei un individ este cel mai egoist şi în acelaşi timp personalitatea lui este cel mai slab dezvoltată. Prin prieteni şi iubire el învaţă să fie mai altruist şi în acelaşi timp ego-ul său se întăreşte. Pe măsură ce înaintează în vârstă, un individ învaţă să fie mai tolerant, mai înţelept şi mai experimentat şi în acelaşi timp are o imagine despre sine mult mai bine definită şi mai aproape de realitate.

Aceeaşi tendinţă există şi la nivelul istoric. Triburile din vechime aveau legende în care au fost create direct de către zei şi în care tribul propriu e cel mai important din lume. Inuiţii de exemplu se consideră oameni (asta înseamnă „inuit”) şi pe celelalte creaturi le consideră animale (inclusiv membrii altor triburi). Triburile primitive erau într-o stare permanentă de război, dar un război al cărui scop nu era dominaţia sau anihilarea ci unul al cărui scop era menţinerea unităţii grupului. Pe măsură ce populaţia globală a început să crească au apărut triburi înrudite care au format uniuni de triburi bazate pe înrudirea de limbă, sânge, credinţe, obiceiuri. Aceste uniuni de triburi nu se mai atacau între ele ci adesea se uneau pentru a porni la război împotriva altor uniuni. Aşa s-a întâmplat în epoca bronzului cu uniunile de triburi din Grecia, Italia sau Dacia. Sentimentul de înrudire al indivizilor s-a tot lărgit, sub influenţa religiei, a unui stat centralizat sau a asemănărilor de limbă, deşi principalul motor care forţa oamenii să considere că împărtăşeau ceva în comun era creşterea continuă a populaţiei şi nevoia de a împărţi acelaşi teritoriu. Ideea naţională s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea şi a creat conceptul de „naţiune-stat”, dar ororile celui de-al Doilea Război Mondial a forţat omenirea să treacă de la percepţia omului ca împărţit în rase locale la omul ca specie globală şi să adopte paradigma conform căreia toţi oamenii sunt egali şi au aceleaşi drepturi.

Aceste schimbări nu se petrec brusc ci în decurs de mai multe generaţii, dar pe măsură ce ne apropiem de prezent schimbările se petrec tot mai rapid. Astfel s-a întâmplat cu formarea conştiinţei naţionale a francezilor, germanilor sau românilor. Grecii s-au luptat între ei mai mult de 1500 de ani. Carta Drepturilor Omului există de la Revoluţia Franceză dar încă nu este aplicată în totalitate. Deşi încă mai sunt oameni pe glob care trăiesc la nivelul concepţiilor din Evul Mediu sau al naţiunilor-stat din secolele XIX-XX, majoritatea celor din Lumea I şi a II-a consideră că oamenii fac parte din aceeaşi specie şi fiecare are drepturi egale la viaţă şi împărţirea resurselor. Consider că următorul pas în expansiunea nivelului de dezvoltare al conştiinţei umane îl reprezintă includerea plantelor şi animalelor în sfera de elemente considerate de om egale cu el însuşi. Semnele se văd deja de câteva zeci de ani, de când ecologia evidenţiază relaţiile complexe care există între componentele lumii vii. Dacă sociologia se ocupă cu studiul relaţiilor dintre indivizii umani dintr-o societate, ecologia are rolul de a fi echivalentul sociologiei la nivelul întregii biosfere.

Fiecare generaţie îşi trăieşte viaţa cu speranţa unui trai mai bun din punct de vedere material şi credinţa că face parte dintr-un sistem moral superior celui precedent. Generaţia de azi se uită cu dispreţ şi oroare la generaţia războaielor mondiale şi la crimele înfăptuite în numele iubirii de Patrie şi frăţiei de sânge. Acele crime s-au petrecut deoarece oamenii aveau doar conştiinţa apartenenţei la acelaşi popor şi duşmanii lor erau celelalte popoare, ei nu aveau conştiinţa apartenenţei la aceeaşi specie şi a faptului că împart aceeaşi lume. Generaţia de mâine ne va privi cu dispreţ şi oroare pentru că am încercat să ne comportăm echitabil doar cu ceilalţi oameni lăsând afară animalele şi plantele cu care împărţim acelaşi drept (viaţa) şi acelaşi spaţiu (planeta).

La nivel istoric, tendinţa de evoluţie a conştiinţei umane este de integrare a întregii biosfere, de a percepe fiecare formă de viaţă ca fiind legată de sine şi situată pe acelaşi plan al existenţei. Fie că e vorba de căderea de pe un loc înalt în perioada copilăriei când descopeream lumea exterioară sau de ameninţarea atomică a Războiului Rece, fiecare etapă are pericole şi în cadrul fiecărei etape puteam să murim. Din cauza societăţii moderne suntem în pericol să murim de foame sau otrăviţi cu gunoaie sau într-un dezastru ecologic planetar, dar dacă vom reuşi să trecem peste această criză, antropocentrismul se va dovedi a fi o etapă intermediară şi inferioară de raportare la realitate.

13. Încheiere

Acestea sunt câteva din motivele pentru care biodiversitatea ar trebui conservată, protejată şi încurajată să se dezvolte, dar numărul lor este departe de a fi complet.

Mai există motive pe care nu le-am detaliat:

-din punct de vedere evolutiv suntem doar o specie oarecare, nu numai că fiecare altă specie are valoare în sine, dar noi nu avem dreptul să dispunem de existenţa lor după bunul nostru plac

-omul este singura fiinţă capabilă să înveţe conştient; încă nu ştim tot, mai putem învăţa de la restul lumii vii despre întrebările pe care ni le-am pus de atâta timp, moartea creierului e mult mai periculoasă decât disconfortul material;

-posibilitatea ca viaţa să reprezinte un stadiu de organizare superior materiei nevii, un sistem care chiar dacă în aparenţă pare mult mai haotic decât lumea mineralelor sau a spaţiului cosmic, el să fie mult mai complex organizat şi să gestioneze energia mult mai eficient, fiind astfel un antagonist al entropiei.

Nu am menţionat multitudinea de beneficii economice care s-ar putea extrage din folosinţa biodiversităţii (turism, comercializarea fructelor de pădure, a ciupercilor, a florilor, rezervor de gene pentru viitoarele cercetări cu OMG, peisagistică) deoarece acestea sunt foarte des amintite şi vehiculate.

O altă serie de motive neanalizate sunt legate de diferitele concepţii spirituale şi religioase şi poziţia lor faţă de exploatarea sălbatică şi distrugerea vieţii de către civilizaţia modernă. Consider că viaţa şi biodiversitatea pot fi apărate de către diferitele sisteme spirituale, indiferent dacă îşi au originea în Israel, India, China sau alte tradiţii.

Problema majoră nu este că se produce o extincţie. Extincţiile (parţiale sau totale) sunt un fenomen natural normal totuşi care s-a mai întâmplat de multe ori în istoria vieţii pe Pământ. Problema este că aceste dispariţii se petrec într-un interval mult mai scurt decât în trecut (se estimează că extincţiile de azi, cauzate de om, se produc la rate de 100-1000 de ori mai mari decât celelalte, naturale), prea scurt pentru a fi în stare să prevedem toate efectele şi consecinţele.

5 thoughts on “Biodiversitate

  1. Aș adăuga la finalul părții 4 (al doilea motiv), că premisele societății noastre de-abia de curând au devenit false, odată cu colapsul valorilor și a poveștii pe care o trăiam.

    Nu știu dacă premisele unei povești pot fi false sau adevărate din punct de vedere științific. Mi se pare că atâta vreme cât funcționează, ele sunt adevărate, iar când nu mai funcționează devin false.

    Adică, poveștile oamenilor primitivi erau bazate pe idei cam false conform științei noastre, dar asta nu le împiedica să fie pline de succes.

  2. Corect.

    Exista unele conceptii care pot fi verificate cu stiinta actuala, si alea 99% sunt false, si alte conceptii care sunt de alta natura, nu pot fi masurate, in care fiecare are dreptate si nimeni nu are dreptate, ca in legenda despre cei sase orbi si elefantul.

    Dar daca te gandesti intotdeauna ca ceea ce iei azi de adevarat maine poate fi fals, ajungi sa nu mai faci nimic. Sau sa recunosti ca stii lucrurile doar partial si sa nu te implici, ca si taoistii cu non-actiunea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s