Patologia puterii

Starea naturală a lucrurilor este una ordonată după legile naturale, dar chiar şi acestea sunt supuse acțiunii entropiei, atunci când creşte dezordinea, starea de agitație a elementelor unui sistem. Scopul puterii este de a restabili ordinea. Aceasta se poate înfăptui prin acțiunea unor legi ecologice care vizează suprapopulația, inundațiile, mediul etc; o lege compensatorie, prin care se manifestă puterea, nu este permanentă, nu caracterizează un ecosistem în întregul lui ci doar un eveniment extrem, eveniment care tocmai prin extremitatea sa ne dezvăluie starea normală a ecosistemului.

Acesta este şi scopul puterii ca manifestare umană, acela de a restabili un echilibru, o ordine prezentă în starea obişnuită a speciei sau comunității umane dar care atinge din când în când valori sau cazuri extreme. Atunci se manifestă puterea, prin diverşi judecători (sfatul bătrânilor, consultarea zeilor sau violența retributivă). După manifestarea puterii, deci după reinstaurarea ordinii inițiale şi a echilibrului, autoritatea puterii dispare şi la fel agenții ei. Cu alte cuvinte instituția care impune puterea nu e permanentă.

Odată cu apariția Statului, puterea s-a permanentizat. Puterea nu a mai fost văzută cu rolul ei inițial de restabilire a ordinii ci a devenit un scop în sine. Obținerea şi menținerea puterii reprezintă într-un Stat o direcție mai importantă decât bunăstarea socială.

Nu ştiu dacă a fost o schimbare bruscă de mentalitate, de la concepțiile tribale la cele din civilizație. E posibil ca puterea ca scop în sine („der Wille zur Macht”) să fie o tendință intrinsecă a naturii umane şi motivul pentru care ea nu putea fi menținută prea mult în comunitățile tribale e deoarece e limitată puternic de alți factori. În Mesopotamia existau condiții prielnice pentru a apărea o situație în care puterea să rămână permanentă.

Unele din aceste condiții ar fi:
-surplusul de alimente (deci oameni care nu lucrează, caută să facă altceva)
-specializarea tehnologică (şi de aici e doar un drum scurt până la concepții de genul „zeii i-au ales pe ăia să semene, pe ăia să facă oale şi pe ăia să fie şefi)
-sedentarismul (un mediu de resurse mai stabil decât în comunitățile nomade, care erau supuse continuu unor provocări care necesitau „oameni puternici”; în comunitățile sedentare, un lider recunoscut putea să-şi transmită privilegiile mai uşor către fiul său de exemplu, iar acesta, trăind într-un mediu mai puțin dinamic, nu trebuia să demonstreze live că e la fel de puternic ca tatăl său)
-o societate impersonală determinată de creşterea exponențială a populației specifică societăților agricole (e mult mai uşor să-ți impui autoritatea – prin violență sau înşelăciune – unor oameni pe care nu îi cunoşti personal, decât asupra unor oameni care îți sunt prieteni sau rude).

E o tendință naturală a omului să accepte puterea. Acceptând puterea, el speră să dobândească un echilibru pe care nu îl poate găsi singur. Aşa a fost zeci de mii, poate sute de mii de ani. De la apariția Statului încoace, un individ nu înțelege că această tendință a lui naturală e exploatată de indivizi care nu urmăresc decât satisfacerea nevoii lor personale de a avea puterea. În civilizație (Statul agricol), puterea nu mai are rol de antagonist al dezordinii ci de a se menține pe sine, adeseori creând dezordine pentru a avea apoi un motiv de manifestare.

Două exemple care ilustrează foarte bine ideea că puterea nu mai este ceva care serveşte tuturor ci e ceva care trebuie păstrat de către autorități cu orice preț, chiar dacă contravine binelui comun (pe care puterea susține că îl serveşte). Primul vine din Imperiul Aztec iar al doilea din Imperiul Otoman. Chiar dacă Imperiul Aztec nu îşi are originea în Sumer, el este civilizație deoarece societatea era ierarhizată, baza hranei era în agricultură şi avea violența înrădăcinată la temeliile sale.

În 1519, Fernando Cortez şi conchistadorii săi sunt primiți în Tenochtitlan, capitala imperiului, unde sunt tratați cu mari onoruri de către azteci. Profitând de faptul că mexicanii au atacat o colonie spaniolă şi au omorât şapte soldați, Cortez îl forțează pe Montezuma să-şi părăsească palatul şi să se mute unde erau cazați spaniolii, ceea ce echivala practic cu o arestare şi transformarea lui Montezuma într-un rege marionetă. Cortez i-a executat patru căpetenii arzându-i de vii pentru ceva ce el însuşi poruncise (sau măcar încuviințase). Când află de un complot împotriva spaniolilor, inițiat de nepotul său şi de alți seniori de la curte care îl acuzau de laşitate, Montezuma ordonă ca aceştia să fie arestați şi orice ostilitate să înceteze. Deşi i-a fost oferită libertatea, el refuză în repetate rânduri şi preferă să rămână captiv, apoi acceptă să plătească tribut Spaniei şi oferă spaniolilor importante cantități de aur, inclusiv tezaurul tatălui său. Mai târziu, după ce au început luptele, Montezuma le-a vorbit mexicanilor din închisoarea sa îndemnându-i să se oprească. Dacă se poate spune că arestarea s-a făcut sub amenințarea cu moartea, următoarele fapte ale lui Montezuma au fost dictate direct de frica lui de a nu pierde puterea, fiind de acord cu orice fel de colaborare şi acceptând orice comandă primea de la spanioli, indiferent dacă era considerată trădare sau umilință de către supuşii săi. Pentru el interesul imperiului şi a societății sale nu mai conta deoarece acestea se identificaseră cu interesele personale.

În casa regală otomană s-a practicat o politică de infanticid şi fratricid. Deoarece între 1402 şi 1413 Imperiul a fost în război civil pentru succesiunea la tron, Mehmet al II-lea a hotărât ca fiecare sultan să-şi omoare frații imediat după obținerea tronului, indiferent dacă aceştia erau sau nu o amenințare serioasă (cei mai mulți erau minori), pentru a nu favoriza fărâmițarea imperiului. Sultanul Mehmed al III-lea şi-a omorât astfel cei 19 frați plus câteva concubine însărcinate care fuseseră ale tatălui său. După ce a hotărât ca Selim al II-lea să-i urmeze la tron, Soliman Magnificul a dispus uciderea celorlalți fii ai săi. 61 de prinți au murit între secolele XIV-XVIII datorită acestei practici. Când nu se practica fratricidul, era înlocuit cu izolarea într-una din camerele haremului, unde prizonierii putea sta mai multe zeci de ani, ajungând chiar să-şi piardă mințile. Puterea era mai importantă decât familia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s