Marea Caraibilor

Pentru ca a inceput scoala, iata o povestire (inspirata din fapte reale) a carei actiune se petrece in iunie, chiar inainte de vacanta de vara:

In sala de clasa stau ingramaditi vreo douazeci de copii, unul langa altul, e ora de geografie. Profesorul, un individ intre doua varste, imbracat cu acelasi costum gri dintotdeauna si jucandu-si rolul de formator de constiinte si model pentru generatia viitoare intr-un mod sobru si sever, ii asculta despre Marea Caraibilor. Unul dintre elevi e scos la tabla si e ascultat, ceilalti isi tin capul plecat si se bucura ca nu sunt ei cei ascultati. E sfarsit de iunie, mai sunt cateva zile de scoala doar, si e vremea cand sunt ascultati cei care nu au note destule sau sunt in pericol de a fi lasati corigenti.

Au prea mult de invatat. Marea Caraibilor e intre cele doua Americi, America de Nord care cuprinde America (SUA), Canada si Mexic, si America de Sud unde e jungla Amazonului. La vest e America Centrala, care incepe din Mexic si se termina in America de Sud, nimeni n-ar putea spune cu siguranta daca Mexic asta e in America de Nord sau Centrala. Si mai trebuie sa stie insulele (Cuba cea mai mare, Haiti, Jamaica), stramtorile, golfurile, ce rauri se varsa in ea (Misisipi sau Missipi), clima, vegetatia (ce-o fi aia agave? o fi buna de mancat?), fauna (reptile, pasari, recifuri de corali), statele, capitalele si cate ceva despre popoarele de acolo. Caraibii erau un trib de canibali. E prea mult de tocit, sunt prea multe denumiri, insiruiri de nume straine care nu le spun nimic. Timpul e de asemenea prea scurt, nu le ajunge niciodata, mai au de invatat si la celelalte materii, poezii si comentarii literare in doua limbi de circulatie internationala, Napoleon care a invadat Rusia atacand de pe un plan inclinat, masa atomica de forma dublu-helicoidala si asa mai departe.

In sala de cursuri sunt cu mult peste 30 de grade. Aerul e irespirabil (oare asa o fi si la tropice?). Profesorul il face cu ou si cu otet pe elevul de la tabla care nu si-a invatat lectia, ii spune cu convingere ca mare lucru n-o sa realizeze in viata daca e prea lenes sa invete chestiile astea care sunt asa de simple si orice om ar trebui sa le cunoasca. Ceilalti elevi se chinuie sa fie atenti la catedra, in caz ca profesorul vrea sa intrebe ceva in clasa, dar tot mai greu isi pot stapani gandurile care zboara afara pe fereastra deschisa. Se gandesc la un teren de fotbal, la un pom plin cu cireşe, la un magazin cu inghetata (dar nu au bani si nu au voie sa iasa din scoala), si mai ales se intreaba de ce trebuie sa invete despre marea caraibilor, ce e asa de important la ea, ce e cu atatea date si numere pe capul lor. Profesorul intreaba: „care este cea mai importanta resursa naturala din zona respectiva?”. Nimeni nu stie, si in clasa se lasa linistea, tacerea mai bine zis, pentru ca elevii stiu ca dupa linistea aceasta urmeaza sa se enerveze profesorul, si se va lasa cu strigate, umiliri si amenintari.

Deodata linistea e intrerupta de niste bocanituri sacadate care se aud de pe coridor, clar si raspicat, tot mai aproape. Usa se deschide si in clasa intra un capitan de pirati, cu picior de lemn si tricorn pe cap, cu un ochi acoperit de un petec negru si un papagal pe umar. Fumega din pipa mai rau ca o locomotiva cu aburi. Cu o privire cumplita se uita printre banci, la elevi, si incepe sa strige: „Aici sunteti, netrebnicilor? De dimineata am plecat dracului din port sa va caut ca tampitu si voi pierdeti vremea pe-aici. Peste doua ore ridicam ancora spre Marea Caraibilor si corabia nu-i nici pe jumate plina. Hai, fuga, ce mai asteptati?”. Elevii se ridica grabiti si se inghesuie pe usa afara. In urma lor capitanul le promite vrute si nevrute – „Cap compas spre Insula Craniilor Ingemanate. Cine gaseste comoara primeste premiul cel mare, nu se mai intoarce la scoala la toamna!”.

Profesorul, care in timpul asta s-a facut rosu ca un rac, nu mai suporta si sare de la catedra: „Domnule, cine esti? Cum iti permiti sa-mi tulburi ora? Impertinentule!”

Capitanul il priveste o clipa nedumerit, dupa care isi scoate pistolul de la brau si il impusca pe profesor. In acest moment papagalul se simte indatorat sa ia cuvantul:

„Whoever gets shot deserved it anyway!”

Un experiment ratat

Adormisem de ceva vreme cand am fost trezit brusc de niste sunete ciudate. La inceput nu le-am recunoscut, erau niste sunete ascutite si in acelasi timp sunau cumva infundat, ca si cum ar fi venit de undeva de departe dar se apropiau de mine. Pe masura ce ma trezeam din somn si imi revenea un anumit sentiment de identitate, am recunoscut sunetul: era un sonar. Dar ce cauta un sonar langa casa mea? Am iesit afara si am observat ca nu eram singur – alti vecini iesisera si ei in strada si se uitau nedumeriti in directia din care venea sunetul. De dincolo de linia orizontului a aparut o nava spatiala extraterestra; avea tot felul de lumini de culoarea albastru si verde fosforescent si scotea un sunet continuu ca un bazait de musca, intrerupt din cand in cand de sonar. S-a oprit chiar deasupra mea si a vecinilor si cum ma uitam la ea in sus, am fost cuprins de o lumina grea care parca ma patrundea in intregime si mi-am pierdut cunostinta.

Nu stiu cat timp a trecut, dar cand mi-am deschis ochii din nou, am crezut ca am ajuns in rai, pentru ca totul in jur era foarte frumos si nou. Mi-am dat seama apoi, dupa cele doua luni de pe cer, ca nu sunt nici in rai nici pe Pamant, si ca fusesem transportat pe o alta planeta. Planeta asta noua era in multe privinte asemanatoare cu Terra, dar din cand in cand se puteau vedea tot felul de specii de plante si animale foarte diferite de ce avusesem noi inainte.

Avea rauri cu apa limpede si nepoluata, plina cu pesti si raci, lacuri pe care inotau rate si gaste, inconjurate de paduri intinse de copaci falnici si pomi plini cu fructe. Din fiecare copac se auzeau pasari cantand, muntii erau acoperiti cu zapada nu defrisati sau decopertati pentru minereuri, si aerul era rece si curat, nu mirosea a hidrocarburi si deseuri industriale. Poate suna ca un cliseu, dar am vazut un iepure care fugea pe o campie, iar noaptea am vazut licurici cum dansau in jurul unui copac. Si vreau sa repet faptul ca insectele alea dansau, nu se aflau in competitie pentru hrana, adapost si femele.

Cum ma plimbam prin padure (care semana cu o padure de foioase de la noi), am descoperit ca nu eram singur, pentru ca am dat peste o multime de oameni care si ei fusesera adusi aici de nave. M-au intampinat cu bucurie si mi-au spus ca tocmai fusesera vizitati de catre unul dintre Ei, care erau ca un fel de extraterestri, zei, observatori sau indrumatori, fiecare putea sa le spuna cum dorea. Acesta le-a spus ca fac parte dintr-o selectie aparte, un grup-test care a fost transportat pe o alta planeta intr-o alta parte a galaxiei, avand sansa sa populeze aceasta lume si sa traiasca in armonie. Observatorii erau putin dezamagiti din cauza starii deplorabile in care ne-am transformat planeta natala, si tocmai de aceea nu ne-au selectat pe toti. Cu toate acestea, eram foarte fericiti stiind ca am mai primit o noua sansa, o ocazie de a porni totul de la zero si de a trai fiecare cum simteam in inima noastra ca se poate trai bine, si ne bucuram la minunatele privelisti ale noii planete.

Pe o masa de lemn femeile au strans repede o gramada de legume si fructe de prin partea locului. Am vazut cartofi, dovleac, varza, rosii, ceapa verde, napi, mere, prune, struguri si multe alte alimente care-mi erau total necunoscute. Cativa tineri s-au intors cu prepelite si iepuri, precum si cu povesti despre turme de bovine care se vedeau alergand in departare. Natura salbatica in care ne gaseam ne oferea legume, fructe si carne din abundenta, poate in curand puteam face rost si de lapte si oua. Totul era parca desprins din ilustratiile despre paradis din revistele Martorilor lui Iehova, atata doar ca leii nu stateau cu mieii si oile si caprele se plimbau in stanga si in dreapta, si unele nu erau mai rele sau mai bune decat altele.

Zilele treceau fericite una dupa alta, si nu aveam prea multe neplaceri. Nu trebuia sa muncim pentru ca aveam destula mancare in fiecare zi, si ne petreceam timpul ascultand muzica, explorand si povestind. Erau tot felul de oameni, unii mai apropiati in idei de conceptiile mele, iar altii erau incuiati sau de-a dreptul cretini. Am cunoscut profesori, tamplari, trombonisti (ambele tipuri), casnice sau antreprenori, studenti si pensionari. Aici traficantii de droguri nu se mai ocupau cu traficul si glumeau toata ziua pe seama fostilor politisti. Politistii nu mai erau asa de ingamfati acum pentru ca le lipsea bastonul caracteristic, si fara bratul legii erau ca niste batranei inofensivi. Primisem de la observatori niste carti destul de groase cu instructiuni de folosire a noii planete (plante medicinale, retete culinare, cum sa identifici speciile de pasari cantatoare dupa penaj si arie muzicala, harti cu arealele pestilor, chestii de astea), dar nimeni nu simtea nevoia sa se puna serios pe citit. Din cand in cand cineva ne mai facea rezumatul vreunui fragment citit in fuga. Am aflat astfel ca existau pe planeta cel putin cinci continente neexplorate si mult mai multe nedescoperite, sau ca nici 1% din speciile de plante si animale nu fusesera indexate. Ce sa zic, era fain, si desi pare greu de crezut, nici unul nu simtea nevoia sa se uite la un film, sa conduca masina sau sa mearga la cumparaturi.

Nu stiu acum daca asa e natura umana sau sunt eu mai ciudat din fire, dar uneori ma enervau anumite discutii sau atitudini afisate de diversi, si atunci preferam sa-i las in pace si sa ma duc peste dealuri, prin alta parte de padure. De exemplu, odata l-am auzit pe unul care fusese colonel de armata cum povestea el cum a fost in Irak. Eu i-am spus ca soldatii tarii isi apara tara de invadatori pe gratis, nu invadeaza ei alte tari in calitate de mercenari, la care unul dintre ascultatori m-a repezit imediat, ca „sa nu fiu badaran cu dom’ colonel”. Cand l-am auzit pe asta ce prost e, am plecat peste o apa si un deal si nu m-am intors decat a doua zi la ei. Apoi am intalnit o profesoara care se plimba in genunchi prin tabara multumindu-i in gura mare bunului Dumnezeu ca ne-a dat lumea asta, si apoi impartea oamenilor iconite sfintite cu Maica Domnului. M-a enervat si asta si am plecat cale de doua rauri si doua dealuri, si nu m-am intors decat peste doua zile.

Dar in afara de cativa, restul oamenilor pareau de treaba. Odata am intalnit o fata care m-a chemat la ea in cort sa-mi arate ceva. Avea un cort dupa modelul amerindian, un tepee, si inauntru am vazut-o seminuda, printre talismane si betisoare parfumate cum se contorsiona in pozitii care de care mai interesante. „E pentru captarea energiei” mi-a spus. „Pai nu mai ai nevoie ca totul in jurul e plin de energie pozitiva, uita-te si tu ce frumos e afara, natura e asa de neimblanzita aici ca parca ne vorbeste”. „E pentru relaxare” mi-a spus. „Pai nu mai ai nevoie ca nu mai ai stres aici. Nu mergem la munca, nu mai ai socri si vecini cu programe tampite in cap, nu mai ai deadline-uri si nici politicieni ipocriti, iar caprioara numai ca nu se baga singura in oala”. „E ca sa te cunosti pe tine insuti mai bine”. Aici nu am avut nici un contraargument pentru ca motivul ei era destul de bun. Niciodata nu stii cu adevarat cine esti si fiecare dezvaluire e un prilej de uimire si reflectie.

Am plecat la un moment dat intr-o drumetie care apoi s-a transformat intr-o vizita la o comunitate aflata dincolo de un sir de munti. Am lipsit cateva saptamani, dar cand m-am intors era sa nu mai recunosc locul de unde plecasem. I-am lasat pe cei cu care venisem pe nava intr-o petrecere perpetua, si acum la intoarcere i-am gasit ocupati si antrenati intr-un proiect de constructie. Locul taberei era acum luat de un santier urias in care fiecare facea cate-o treaba. Unii taiau copaci din padure, altii ii transformau in scanduri, altii faceau funii pentru scripeti, un arhitect si un constructor se uitau pe niste desene, pe altii i-am vazut cioplind niste blocuri mari de piatra de forma rectangulara, niste femei faceau mancare in niste oale mari puse pe foc, iar copiii mergeau de la om la om incarcati cu bidoane si le ofereau apa de baut, daca erau insetati.

„Ce mama dracului faceti aici?” – am intrebat niste indivizi care ieseau din padure cu un cal tragand un copac doborat dupa el.

„Ducem copacul asta la santier ca mai au nevoie de inca vreo zece scanduri. Surcelele sunt pentru intetirea focului”

„La ce au nevoie de scanduri?”

„Dar la ce nu au nevoie de scanduri? Intreaba tamplarul”.

Am mers la tamplar: „Ce vrei sa faci cu scandurile?”

„Vreau sa fac un jgheab pe unde sa treaca apa din padure la bucatarie, ca sa fie mai usor pentru dansele, sa nu piarda atata timp cu spalatul si curatatul oalelor, e cale destul de lunga pana la izvor”, imi zice tamplarul.

Ma duc la bucatarese sa le intreb de ce nu mai vor sa se duca la izvor.

„Cioplitorii fac munca grea cu stancile. Nu-i putem lasa sa flamanzeasca. Cand se vor opri si ei din cioplit, atunci mergem in pauza la izvor sa ne racorim. Pana atunci nu ne miscam de langa oale”.

„I-auzi la ele, nu vor sa se miste de langa oale”, mi-am zis in gand, in timp ce incercam sa pun mana pe o pulpa de pui. In momentul ala idiotul care ma repezise in discutia cu colonelul apare de nicaieri si ma loveste peste mana: „Cine-i harnic si munceste are tot ce vrea. Cine numai trandaveste n-are ce manca”.

Ma indrept spre cioplitori. Ceva nu era in regula cu ce se intampla aici si incepeam sa fiu cam nelinistit. Cioplitorii faceau blocuri de piatra, amestecau var si ciment, cerneau nisip, sapau santuri si multe altele.

„Domnilor cioplitori, de ce atata truda?” ii intreb.

„Ehee, ce stii tu… Uita-te si minuneaza-te. N-ai mai vazut tu minunatie ca asta.”

„Ok, ce sa vad? Ce faceti aici?”

„Habar n-ai tu ce facem noi aici. N-o sa ghicesti nici intr-o mie de ani, ha ha”.

„Dar vorbiti si voi concret ca n-am nevoie de glume si figuri. Pentru ce va trebuie toate astea? Ce construiti?”

„Asta ar fi mai bine sa-l intrebi pe arhitect. El stie cum sta treaba pe aici”.

Arhitectul nici n-a stat de vorba cu mine. Cand l-am intrebat de ce le-a spus oamenilor sa faca patrate de piatra a ras de mine spunandu-mi ca blocuri acelea sunt in cel mai bun caz paralelipipede dreptunghice si ca sa nu-l retin din treaba. Macar mi-a spus unde e initiatorul acestui proiect.

Ma indrept inspre locul cu pricina cand imi taie calea colonelul:

„N-ai voie mai departe. Sefa nu vrea sa fie deranjata”.

„Nu-mi spui tu mie cat de departe am eu voie sa…”, dar n-am apucat sa termin fraza ca papagalul apare de nicaieri si ma loveste peste spate cu un ciomag. Fugise intre timp la tamplar caruia ii ceruse sa-i faca un baston, in schimbul unei pulpe de pui.

„Iar esti badaran cu dom’ colonel? Daca a spus nu, nu ramane!”

Ce era sa fac? Doream sa gasesc raspunsul acestei dileme cu orice pret, si nu aveam chef sa-mi pun mintea cu prostii. Ma intorc spre colonel:

„Domn’ colonel, sa traiti! Permiteti sa raportez, declar ca doresc o audienta la sefa pentru obtinerea unui loc de munca” ii zic. Asa am reusit sa trec de cei doi. Cand ajung la sefa, imi dau seama ca era fata ezoterica din cort. Era contorsionata intr-o pozitie imposibila.

„Tot santierul asta e ideea ta?”

„Da”.

„De ce?”

„M-am gandit un pic la situatia noastra. La cine suntem. Venim de pe o planeta indepartata pe care am devastat-o in inconstienta si ignoranta noastra. Am avut la dispozitie un paradis pe care l-am transformat intr-o groapa de gunoi. Cat timp inca traiam pe Terra, meditam încontinuu, doream sa ma sincronizez cu fluxurile energetice ale Universului, doream sa ma relaxez, sa ma caut pe mine insami, dar foarte greu imi iesea ceva. Si cunosteam atatia oameni care erau stapaniti de cele mai bune intentii si talente dar niciodata nu reuseau sa faca ceea ce isi propuneau. Unii doreau sa fie parinti buni, dar copiii lor se razvrateau. Altul dorea sa fie cantaret, si se chinuia sau ne chinuia cu vocea lui festival dupa festival. Altul dorea sa devina bogat, si pentru asta neglijase toate celelalte aspecte ale vietii. Altul dorea sa viziteze Australia, dar nicicum nu reusea sa stranga suma necesara. Mi-am dat seama ca nu era suficient sa ai o intentie bine definita, trebuia sa si traiesti intr-un mediu benefic. Problema noastra era ca traiam intr-un mediu foarte nociv, plin de energii entropice si negativism. Ajunsa aici, am vrut sa aplic ceea ce am invatat din experienta mea, si sa fac lumii un cadou, ceva care sa inlature energia negativa si sa n-o mai lase sa ne inconjoare, asa ca mi-a venit ideea acestei constructii”.

„Bun, si ce construiti aici, ca nu inteleg?” o intreb.

„E un convertor cosmic, un sistem care sa transforme energiile negative in energii pozitive, o palnie in acelasi timp care sa atraga fluxurile benefice ale realitatii spre acest punct, o cupola sub care sa prosperam fara frica de a esua in indeplinirea planurilor noastre. Construim o piramida, nu-mi spune ca n-ai auzit niciodata de efectul de piramida!”

„O nu!” am strigat, „nu din nou!”. Desigur ca auzisem de efectul de piramida. Din inaltimea efectului de piramida ne priveau secole si milenii de promisiuni si amanari, cu efectul asta incepea si se termina istoria, un mormant gol inconjurat de deserturi sterpe.

Am luat-o la fuga . Voiam sa dispar cat mai departe de locul asta. Am mers peste noua ape si noua dealuri, noua mari si noua tari, la fiecare pas uitandu-ma speriat in spate sa vad daca nu ma ajunge efectul de piramida din urma.

Nu stiu cat timp am mers, dar intr-un tarziu am ajuns intr-un loc ciudat. Era pe cel mai inalt varf de munte, un platou intins dominat de coloane de marmura alba, deasupra era cerul instelat, si din acest loc puteam sa vad toata aceasta noua lume. Erau mii de focuri raspandite pe intreaga suprafata a uscatului, fiecare foc era o tabara de fosti terrani, si intr-un loc se vedea o ingramadire de focuri, si stiam ca acolo sunt cei care construiesc piramida. Apoi deodata, in linistea noptii, am auzit un sunet ca niste batai de aripi, si am vazut observatorii cum coborau pe coloane din cer pe platoul din varful celui mai inalt munte. M-am ascuns dupa una din coloane si am ascultat ce se discuta.

„Inca un experiment ratat, a inceput cel mai batran dintre ei. Au facut-o din nou. Le-am dat inca o sansa, le-am oferit o noua lume, le-am dat o planeta intreaga si ei au reinitiat civilizatia, constructiile, marsul lor spre moarte si distrugere. Sunt dezamagit… Oare ce am gresit acum de nu ne-a iesit nici de data asta?”

„De ce nu putem lua doar nou-nascutii, si vedem ce se intampla?” intreaba altul.

O observatoare cu sani mari si un copil in brate se apropie si spune: „Nu putem folosi doar copiii. Copiii au nevoie de dragostea parintilor pentru a se dezvolta si maturiza. Daca ii lasam sa creasca singuri vor avea carente emotionale mai tarziu. Nu, avem nevoie de adulti si copii, si trebuie sa speram ca adultii vor invata odata si-odata care e drumul corect”.

O alta observatoare, foarte frumoasa de altfel, a fost de parere ca au parte de prea putin sex. Alta insa, care semana cu Artemis, era de parere ca sexul ii moleseste si ii demobilizeaza. Ea spunea ca ar avea nevoie de mai multa salbaticie, mai multa selectie naturala. Bacchus credea ca le trebuie distractii, Apolo dorea sa introduca in ecuatie mai multa muzica, pictura, teatru si inca vreo trei arte. Fiecare isi dadea cu parerea privind parametrii care ar trebui modificati pentru ca experimentul sa reuseasca.

„Nu, nu, nu e vorba de motivatii sau de distractii. Altundeva e problema. E vorba de conditiile initiale, , pierdem din vedere ceva, ne scapa ceva” spuse ganditoare Atena, cea care parea sa fie initiatoarea experimentului uman, sau cel putin cea care era cel mai mult implicata in proiect.

Unul dintre ei, un barbat puternic si roscat care avea un ciocan in mana, se ridica incruntat:

„Cate planete trebuie sa mai pierdem cu experimentul asta? L-am repetat deja de 10.000 de ori, il mai repetam acum inca o data, ca poate poate? Propun sa incheiem odata cu oamenii. Degeaba, oricate sanse le-am oferi, pana la urma tot ajung sa-si bata joc de noi, de ei si de lumea din jur. Sunt slabi, lasi, duplicitari, o sa-i lovesc cu ciocanul Mjolnirr, o sa-i strapung cu fulgerele mele pana nu mai ramane nici unul viu, si dupa aia putem sa ne continuam celelalte experimente”.

In acel moment, unul dintre observatori, care nu participase la discutie pana atunci, se apropie si rosteste fascinat:

„Da, ii distrugem, dar nu cu fulgere. E prea mult de lucru. Ii inecam, ii inecam ca pe sobolani. Sunt rai si trebuie omorati. Cel mai bine e sa le trimitem un potop, i-am mai inecat eu asa si stiu ca functioneaza”.

Atena se intoarce spre el: „Cand i-ai inecat tu prin potop si de ce?”

„Mai demult, intr-o noapte cand am lucrat singur la laborator. De atunci mi-am dat seama ca sunt mincinosi si neascultatori. Trebuia sa efectuez niste masuratori asa ca le-am spus sa nu-mi manance din pomul cunoasterii binelui si raului. Si ei ce crezi ca au facut? S-au dus direct la pom si au mancat din el. Numai asa, de-al dracului, sa-mi faca mie in ciuda!”

Observatoarea cea inteleapta isi deschise larg ochii albastri.

„Si ce-ai facut atunci?”

„I-am pedepsit. Initial i-am dat afara si le-am spus sa faca asta si asta.”

„Cee, capatasera constiinta de sine si tu i-ai pedepsit?”

„Oho, si ce i-am mai pedepsit.Devenisera tot mai plini de inversunare, gata imediat sa sara la bataie, sa se laude, sa se mandreasca. Se credeau foarte speciali si puternici. Si atunci le-am trimis potopul. Sa-i vezi atunci ce speciali si puternici erau. Se agatau de cel mai mic ciot de lemn care plutea pe apa, fugeau ca soareci la deal, se inghesuiau unul intr-altul pe varf de munte privind cum ii inconjoara apa din toate partile. Eu sunt pentru potop”.

„Ah, acum inteleg”, urma Atena. „Asta era modificarea in conditiile initiale, acum inteleg de ce fac ei ceea ce fac. Acum imi dau seama de ce stau in casa cand ploua, de ce se roaga cand tuna si fulgera, de ce fac baraje si diguri. Acum ii inteleg de ce construiesc turnuri si cladiri inalte, de ce nu pot dormi linistiti, de ce vor sa zboare, de ce nu le pasa de lumea frumoasa pe care le-am dat-o. Mi-ai traumatizat oamenii, nenorocitule!”

Civilizaţia nu e o alternativă

Civilizaţia nu e o alternativă, crează doar impresia că e un sistem alternativ, un alt mod de a trăi viaţa, poţi să trăieşti în triburi sălbatice ca animalele sau poti sa alegi sa traiesti civilizat. Dar asemeni visului care are nevoie de corpul adormit a carui existenta o reneaga, creand o copie a realitatii pornind de la informatiile si energiile corpului din starea de veghe, civilizatia se bazeaza pe salbaticie, de unde isi extrage resursele.

Poza reprezinta marginea dintr-o gradina zoologica. Ţarcul e civilizatia, cu gardul care opreste plecarea, inchide fiintele si posibilitatile de manifestare, separa oamenii de animale, iti indica unde ai voie si unde nu mai ai voie. Inauntru sunt niste pasari exotice, emu probabil. Ele nu traiesc natural in tara de unde e poza si nici intre blocuri, au fost aduse din afara, de unde se genereaza emu fara interventia omului. Traind intr-un ţarc mic, au mancat si au calcat in picioare toata iarba, iar acum ţarcul arata ca un desert, ca o plaja de nisip, desi mediul lor nativ e o campie acoperita cu ierburi si arbusti. Ca sa arate frumos, oamenii vor amenaja periodic tarcul. Vor aduce aparate de prelucrat pamantul din afara tarcului pe care le vor alimenta cu motorina sau baterii produse in afara tarcului, si vor planta seminte de gazon aduse din afara tarcului. De asemenea, mancarea pasarilor e adusa din afara, de altundeva, iar mizeria lor e aruncata tot afara. Gardul a fost facut din lemn si sarma, dar nu din copaci sau din minereu de fier gasit in interiorul ingraditurii. Dincolo de gard e mediul salbatic. Aici pamantul e fertil si iarba creste singura.

Relatia dintre civilizatie si salbaticie nu e una de alegere, ori asta ori cealalta, ci e una parazitism. Nu e ori stejar ori brad, e stejarul si vâscul.

Exista un schimb de materie, energie si informatie dinspre salbaticie spre civilizatie. Fara acest schimb permanent nu ar exista civilizatia. Exista la un moment dat un punct critic, dincolo de care civilizatia cere mai multe resurse decat poate salbaticia sa ofere. Dincolo de acest punct critic civilizatia da inapoi, colapseaza sau isi da downgrade la un nivel anterior, cu conditia sa mai existe resursele care au facut posibila existenta acelui stadiu anterior in primul rand.

Noi nu suntem urmasii Romei

Românii se tot laudă că sunt urmasii Romei, că au sânge latin si alte povesti nationaliste care mai degrabă arată complexul de inferioritate pe care îl simte românul obisnuit fată de culturile vestice pe care le invidiază. De ce să se mândrească ei că sunt urmasii dacilor iubitori de libertate sau ai slavilor simpli si egalitari? Mai bine romanii, că ei au arătat lumii cine-i seful.

Timp de 500 de ani românii, urmasii romanilor, i-au folosit pe tigani (si tătari) ca sclavi, mai mult timp decât au făcut-o englezii, olandezii sau americanii cu negrii. Am auzit o poveste dar nu am avut cum s-o verific, potrivit căreia cea mai mare firmă de reciclare din Timisoara angajează cu ziua imigranti din Africa si Bangladesh pe care îi pune să sorteze gunoiul. Cred si eu că e mult mai ieftin să plătesti mizerabil niste negrotei sau tigănasi decât să pui prin oras niste containere specializate si să înveti populatia majoritară cum să-si arunce resturile.

Continuă să se mărească populatia de azilanti din tările lumii arabe si alte tări măcinate de conflicte provocate de americani (si sustinute de guvernele României). După atâtia ani în care ne-am plâns într-una de cât de rasisti sunt vesticii fată de noi, de cum ne tratează de parcă n-am fi oameni si cum spun de noi că suntem tigani, în curând vom avea ocazia să vedem ospitalitatea proverbială a românilor aplicată acestor noi veniti.

Noi suntem urmasii lui Traian si ai prostituatei bete de sângele sfintilor.

RĂSPÂNDIREA CIVILIZAȚIEI (foarte pe scurt)

Cadru sălbatic, decor african, un sat de negri. În jurul satului e o pădure, nu departe  se întinde savana. Din pădure se aud tot felul  de sunete, păsări, apă care curge, sălbăticiuni, lianele atârnă până aproape de acoperişurile colibelor.

Povestea începe la amiază. E căldură mare, doi negri abia ce s-au trezit şi acum stau la umbră vorbind despre toate cele. Unul din ei e fiul şefului de trib. Aseară au avut petrecere mare: fiul şefului omorâse un leu cu mâinile goale şi şi-a asigurat astfel succesiunea. În locul gol din mijlocul satului se văd încă urmele chefului, coji de fructe şi oase aruncate pe jos, o maimuță se coboară dintr-un copac, se apropie încet de grămada de resturi şi începe să mănânce dintr-un fruct. Ăştia nici n-o bagă în seamă, se uită la ea plictisiți. Erau aproape dezbrăcați, aveau cercei în nas şi în urechi şi pieptul şi gâtul le erau acoperite de tatuaje. Vorbeau de tot felul de chestii, ce au de gând să facă mai încolo, cât de proşti sunt ăia de peste râu, o bârfeau pe una care prea se dăduse în spectacol aseară…

Deodată îşi întrerup conversația şi se uită țintă spre intrarea în sat de unde se apropiau două arătări ciudate, doi bărbați îmbrăcați în rochii negre din cap până-n picioare, ba aveau şi pălării pe cap, tot negre.

Vin misionarii.

„Vă aducem vestea cea bună!”, începe unul dintre ei.

„Nu vă este cald, aşa îmbrăcați în negru ziua la amiază?”

„Ba da, ba da, dar nu se cuvine să ne dezgolim trupul că ne îndeamnă la păcat, suferința ne aminteşte să fim vigilenți!” răspund misionarii.

„???”

Încep să le povestească despre Dumnezeu, ăştia nu înțeleg decât că în cer e un tată bătrân şi bun.

„Ce face el în cer, nu ştie că strămoşii sunt pe fundul lacului?”

„Nu nu, el i-a creat pe strămoşi şi locuieşte în cer, de unde ne apără de diavol”.

Când vine vorba de diavol ăştia încep să mai înțeleagă, au şi ei diavoli mulți care trăiesc prin toate locurile şi le tot joacă feste. Nu prea se încred în vorbele misionarilor, că e suficient să te rogi la tatăl mare din cer ca să te scape de diavol, ei ştiu că trebuie să fugi de el, să te aperi cu pietre, talismane şi vrăji. Mai încolo discuția devine şi mai anevoioasă.

„Fiul lui Dumnezeu s-a sacrificat pentru tot felul de păcate, a făcut-o pentru noi!”

„Bun, şi cu ce mă ajută pe mine moartea lui?” întreabă unul dintre negri.

„ Tu nu vrei să fii salvat, nu-i aşa că vrei să fii mântuit?”

„Ce-i aia?”

„Nu-i aşa că vrei răsplată în lumea de dincolo? Aici suferi, lumea e rea, e degenerată, eşti înconjurat de durere şi suferință”.

Negrii nu pricep mare lucru, lor le place lumea lor aşa cum e şi nu vor s-o schimbe. Au multe neplăceri dar nu înțeleg de ce nu te poți bucura când ai ocazia să te simți bine, de ce să vrei să mori şi să te duci într-o altă lume unde să faci lucrurile plăcute pe care aici trebuie să le tot amâni?

Al doilea misionar nu spunea nimic. Găsise pe jos o piatră şi o studia cu atenție. Îi întreabă pe sălbatici de piatră şi ăştia îi spun că poate să şi-o păstreze, ei mai au destule, nu au nevoie de ea, doar copiii se joacă cu pietrele astea. Până la urmă misionarii pleacă dezamăgiți, nu înainte de a promite că se vor întoarce negreşit.

Nu apucă negrii să se gândească bine la discuție că pe poarta satului intră un alt personaj ciudat. Ăsta era singur, dar şi el era îmbrăcat nepotrivit, foarte inconfortabil, cu pantofi eleganți, sacou negru şi cravată asortată, nu mai putea de cald nici el.

Vine capitalistul.

„Am venit să vă fac bogați pe toți!”

„Suntem bogați deja. Toți”.

„Nu nu, sunteți săraci dar veți fi mai bogați decât ați visat vreodată. Am venit să vă cumpăr pământul, cu bani grei, tocmai ce-am aflat că e plin cu minereu de fraierit. Am făcut deja actele, trebuie doar să semnați aici…”

„Ce-i aia cumpărat?”

„Ce-s ăia bani?”

„Vrei să spui că îți trebuie pietrele alea de fraierit de care nimeni n-are nevoie? Măă, tu vrei să ne fraiereşti”.

„Pietrele acelea sunt foarte valoroase. Vă dau bani pe ele, cu bani vă puteți cumpăra o grămadă de chestii de care aveți nevoie, care să vă facă viața mai uşoară”

Dar viitorului şef de trib nu-i place ideea banilor. Nu înțelege cum poți fi valoros dacă ai multe bucăți de piatră sau de hârtie. E ca şi cum ultimul din trib, un bătrân senil care nu mai poate vâna şi adună nuci toată ziua, ar deveni brusc cel mai important din trib pentru că în loc să împartă nucile le-ar strânge pe toate la el în colibă. Unde e onoarea în asta? Şi ce ar putea învăța copii de la el, dacă el nu poate decât să strângă nuci?

Sălbaticii nu vor să vândă. O zi întreagă, capitalistul încearcă în zadar să-i convingă, „Nu se poate anula, am tăiat deja chitanța!”. Până la urmă se lasă păgubaş şi pleacă, nu înainte de a-şi umple valiza cu minereu de fraierit şi suveniruri tribale. Iese pe poarta satului bucuros de cadouri, promițându-le ăstora că se va întoarce cu bani mulți şi câteva din lucrurile foarte folositoare pe care şi le vor putea cumpăra cu ei.

Nu s-a îndepărtat capitalistul bine că în sat apare un grup de prospectori. Aceştia erau toți bărbați serioşi, aprigi şi încruntați, nu aveau timp şi chef de vorbe. Fără să le adreseze negrilor un singur cuvânt, încep să-şi ridice un cort în mijlocul satului şi să-şi instaleze instrumentele şi uneltele. Negrii îi privesc cu uimire, nu înțeleg ce vor să facă şi sunt foarte curioşi față de sculele şi armele lor, ținându-se totuşi la distanță. Când o femeie mai curioasă din fire se apropie mai mult de grupul prospectorilor, aceştia o alungă cu pietre şi înjurături, strigând-o „maimuță împuțită” şi chemând câinii să-i apere. După câteva ore de forfotă şi roboteală, după săpat, cărat, spart, cioplit, mutat, plănuit şi măsurat, se termină şi ziua de lucru iar prospectorii se adună la masă unde încep să consume alcool şi să se distreze înjurându-se unul pe altul. Pe lângă faptul că nu i-au salutat pe bătrâni şi pe şeful tribului, aceşti bărbați îndobitociți de muncă şi băutură nu aveau nici un pic de respect pentru zei, făcându-şi nevoile pe stâlpul spiritelor. După câteva pahare bune, prospectorii observă că femeia mai curioasă din fire are şi ea țâțe şi o invită cu ei la masă.

Când bărbații din trib s-au hotărât să ia atitudine, a doua zi către dimineață, era deja prea târziu. În timpul nopții prospectorii, beți, au început să caute prin toate colibele după fraierit, fildeş şi piei de animale, trezind copiii din somn şi speriindu-i cu strigătele lor. Pe femeia care era mai curioasă din fire au găsit-o mai încolo, în nişte tufişuri, era moartă şi batjocorită, iar cineva i-a scrijelit pe frunte cu cuțitul cuvântul „curvă”. Războinicii din trib s-au pus pe vânătoarea de capete, omorând majoritatea prospectorilor, şi doar câțiva au scăpat cu fuga.

Undeva mai încolo, într-o tabără militară, în cabina colonelului, colonelul e la birou, iar în fața lui, stând într-un fotoliu e unul din misionari, iar capitalistul se plimbă prin cameră gesticulând nervos:

„Sunt sălbatici domnule, doar cu puțin mai evoluați decât animalele. Nu poți vorbi cu ei, nu au nici cele mai elementare elemente de civilizație. Am încercat cu frumosul, am încercat să ne înțelegem ca oamenii, m-am oferit să le cumpăr pământul la suprapreț, dumneavostră ştiți cât costă pământul prin părțile astea, sinucidere curată, dar ei nu şi nu, că pământul e plin de spirite şi nu vor să le supere. Iar acum mi-au omorât jumate din echipă, să-i mănânce probabil sau să îndeplinească cine ştie ce ritual de-al lor”

Colonelul se întoarce spre misionar ca şi cum ar aştepta o confirmare a celor spuse de investitor.

„E adevărat, spune acesta, sunt pe o treaptă inferioară a organizării sociale. Nu au noțiunile de bază în ce priveşte educația, viața familială, igiena, nu au conceptul de cultură, lege, datorie, de Dumnezeu sau morală ce să mai vorbesc. Cu greu am reuşit să mă înțeleg cu ei… Se poate totuşi, cu multă muncă şi sacrificii din partea noastră putem să-i aducem pe drumul cel bun…”

Capitalistul: „Ce sacrificii, ce drum, ce bun, mai uşor e să dresezi nişte câini decât sălbăticiunile astea! Aveți idee, domnule colonel, în ce situație ingrată sunt eu acuma, aveți idee câți bani va trebui să cheltuie Compania cu înmormântarea morților, despăgubirea văduvelor, o nouă campanie în presă pentru a reduce la tăcere criticile tree-huggerilor, o nouă sesiune de training pentru alți prospectori…”

„Eu vă înțeleg revolta şi suferința dar trebuie să mă înțelegeți şi dumneavoastră pe mine. Nu sunt un adept al violenței şi îmi doresc şi eu să am o ieşire la pensie liniştită, că doar sunt om la urma urmei. Dar în primul rând sunt obligat de jurământul de soldat să urmez ordinele, iar eu fără ordine de sus nu pot întreprinde nimic de capul meu. Decizia nu e în mâinile mele ci în ale Guvernului”.

Compania a contactat Guvernul iar acesta a trimis Armata peste Sălbatici.

Povestea se termină când se lasă seara.  În locul pădurii e acum o groapă uriaşă. La marginea ei e un sat de barăci înconjurat de garduri. Muncitorii şi-au terminat lucrul şi se îndreaptă spre casă. Un negru bătrân, îmbrăcat în haine sărăcăcioase primite de la o asociație caritabilă, stă pe nişte trepte şi bea în tăcere ceva alcool dintr-o sticlă cu etichetă, abia mai schimbând câte-un cuvânt din când în când cu vreun muncitor. De mult nu mai au ce să-şi spună. Aproape nimeni nu-şi mai aminteşte că odată, demult, bătrânul a omorât un leu cu mâinile goale. În mijlocul satului sunt aruncate pe jos tot felul de gunoaie şi ambalaje. Un şobolan iese de sub o baracă şi se apropie de gunoi căutând ceva de mâncare. Din baraca de sub care a ieşit se aud glasuri de copii. Profesorul lor e un preot la prima generație de predare, tânăr şi mulțumit că elevii lui prind repede lecțiile.

„Deci, copii, de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să-L trimită pe Fiul său pe pământ?”

„Pentru ca să ne mântuiască din robia păcatului în care omul cade din nou şi din nou”

„Și de ce trebuie ca El să ne mântuiască?”

„Pentru că lumea e rea şi plină de suferință. Dacă vom duce o viață bună, în cer ne aşteaptă o lume plină de bunăstare şi lipsită de griji”.

Cultul mortilor

„A great many people think they are thinking when they are merely rearranging their prejudices” – William James

Pentru ca e iar perioada aia a anului cand trebuie sa curga sange (despre care am mai scris cate ceva), sa ne gandim putin la lectia culturala prin care noi cei de azi suntem mult mai avansati decat triburile din paleolitic, in orice moment si in orice domeniu.

Un exemplu il reprezinta cultul mortilor. Ei, inapoiatii, se inchinau mortilor si incercau sa le castige bunavointa prin tot felul de mijloace. Le ofereau cadouri si ofrande de mancare si chestii arse, aveau sarbatori dedicate lor, credeau ca traiesc in apropierea satului, ii puneau in mijlocul camerei si dansau in jurul lor, uneori ii ingropau in aceeasi camera cu ei sau ii mancau, ii spalau si se refereau la ei ca si cum inca ar mai fi vii etc.

Oamenii civilizati nu mai venereaza mortii.

Sau?

Niste poze

Green Energy – Free, Sustainable and Infinite

După o evolutie de peste 10 milioane de ani si colonizarea intregii emisfere nordice, se pare că lupul si-a găsit in sfarsit sensul vietii in a astepta in spatele oglinzilor să fie cumpărat de părinti nevrotici drept compensatie pentru golurile emotionale ale copiilor.

Pe ăsta l-am gasit in parcare la Mall (unde altundeva?). Un fel de Diogene modern.

In post, pula se suge cu tristete.

Dacă e ambalată frumos, ce mai contează?

Ce e mai bine, să-ti moara spiritul inaintea trupului sau invers?

If They Give You Lined Paper, Write Sideways (Daniel Quinn)

Waste, a by-product of civilization and past relationships.

Ce e vechi a fost odată nou. Ce e nou va fi odată vechi. Numai iarba din mijloc se reinnoieste singură.

„I never saw a wild thing

sorry for itself.

A small bird will drop frozen dead from a bough

without ever having felt sorry for itself”

(D.H.Lawrence – Self-Pity)

Intoarcerea fiului risipitor

Pornind de la un articol despre regula de aur revizuită („ceea ce le faci celorlalți, îți faci de fapt ție”), m-am gândit la ce înseamnă această regulă pentru mine şi am încercat s-o raportez la diverse tradiții spirituale şi culturale de-a lungul istoriei. Ştiam de pe vremea când eram creştin de regula de aur (varianta lui Isus, „Iubeşte-ți aproapele ca pe tine însuți”) şi că este cea mai importantă poruncă, mai importantă decât cele 15. La prima vedere „ceea ce le faci celorlalți, îți faci de fapt ție” mi se pare ceva foarte general şi vag, ca şi cum nu ar fi ceva practic. Nu ştiu cum s-o aplic în viața de zi cu zi, aşa că m-am gândit că această regulă poate fi judecată cel mai bine după urmările ei, şi cu cât acestea sunt mai imediate şi mai clare cu atât regula de aur este mai prezentă în conştiința mea, şi cu cât urmările legii sunt mai îndepărtate de tine cu atât ți-e mai greu să aplici legea (pentru că nu mai eşti aşa de implicat personal), deci momentul şi felul în care primeşti tu feedbackul faptelor tale vor determina viitoarele tale acțiuni. Şi pentru că prin religie am aflat prima dată de regulă şi majoritatea oamenilor se raportează la ea ca la o învățătură religioasă, i-am găsit patru moduri principale de manifestare.

În tradițiile animiste există credința că oamenii, plantele, animalele şi diferite obiecte au viață şi o anumită substanță universală şi magică (mana, numen, seidh etc) iar unele au identitate sau personalitate. Cuvântul principal aici este legătură. Omul animist trăieşte într-un univers în care totul e o manifestare a vieții, şi acționează în funcție de conexiunile dintre entitățile enumerate mai sus. Se raportează la animale sau plante sau locuri de la egal la egal, „vorbeşte” cu ele şi le „ascultă” voința, când cere ceva e gata să ofere altceva la schimb, dacă nu oferă ceva acum se aşteaptă să i se ceară mai târziu, iar în lumea lui, răspunsul vine foarte repede, faptele sale se întorc la el sau la ceilalți din trib aproape imediat (comparat cu nivelul la care suntem noi obişnuiți să aşteptăm şi să planificăm). Mai mult, după moarte spiritul porneşte la drum într-o călătorie periculoasă printr-un peisaj mitic, în care se întâlneşte cu tot felul de personaje şi la diferite etape are nevoie de cei care au rămas în lumea aceasta să-l sprijine şi să-l îndrume, şi dacă reuşeşte ajunge în cele din urmă în lumea strămoşilor. Aici aşteaptă o anumită perioadă de timp după care îi vine rândul să se întoarcă în lumea noastră, odată cu un nou născut din acelaşi trib. Dacă te comportai onorabil în viață, cunoscuții tăi îşi vor da interesul să-ți ofere un ritual corect şi puternic, îşi vor aduce aminte de tine mult timp şi te vor chema peste generații la o nouă viață. Era în interesul tău să ai grijă de mediu şi de cultura tribului, de numele şi onoarea pe care o vei transmite copiilor tăi şi de care la un moment dat în viitor vei avea ocazia să te bucuri din nou.

Luând lucrurile cronologic, a apărut apoi o variantă modificată a acestei reîncarnări, în India, în care după moarte te întorceai tot în acest pământ, puteai fi plantă, animal sau om, inclusiv cerşetor, țăran sau pirat. În plus aveai posibilitatea să te reîncarnezi în altă comunitate. Dar lumea în care trăiai se schimbase mult. Aveai mai multe responsabilități, mai multe necazuri, ți-era foame sau aveai boli cărora nu le înțelegeai rostul, trebuia să lucrezi toată ziua pentru alții şi abia îți rămânea şi ție ceva. Trăiai într-o societate impersonală, mai tot timpul te loveai de oameni pe care nu-i cunoşteai şi cantitatea de informație crescuse prea mult pentru ca tu să mai înțelegi rostul fiecărui ritual pe care erai învățat să-l faci. Legea de mai sus a devenit mai ambiguă, nu mai erai sigur de urmările exacte ale faptelor tale şi „opțiunile” de reîncarnare erau cumva mai îndepărtate personal de tine (vei avea alt mod de viață sau altă cultură). Suferința a devenit endemică, era o proprietate de bază a vieții. Şi animiştii sufereau, dar spre deosebire de ei, în civilizație se presupunea că suferi în mod implicit prin simplul fapt că exişti, by default. Dacă tu spuneai „sunt nefericit” nu era nimic neobişnuit, comunitatea nu se oprea din rutina zilnică să vadă care-i problema ta, fiecare suferea. Ceea ce eşti în viața aceasta este o consecință a vieților tale anterioare, şi pentru a te elibera de suferință ai nevoie de inițiere, de o căutare care ea însăşi reprezenta un întreg mod de viață, şi nu putea fi realizată de oricine. Regula de aur era înscrisă cu litere de aur în mintea ta, dar devine tot mai mult o dorință, o utopie, şi o uiți din vedere pentru că ai alte legi, imediate şi cotidiene, care te apasă mai greu. În tradițiile din India sau China se vorbeşte de iluminare, detaşare şi armonie, dar deja acestea sunt stări la care doar puțini pot ajunge pentru că omul era copleşit sub nevoia satisfacerii nevoilor de bază.

Pe lângă aceasta, în Asia de Vest au apărut credințe un pic diferite, dar care pe de altă parte reprezentau o îndepărtare şi mai mare de la viziunea animistă în care totul era conectat integral. În noile credințe termenul principal era mântuire, şi prin el se exprimă izolarea uriaşă pe care omul o simte față de lume. Realitatea s-a scindat în două, una exclusiv bună şi cealaltă exclusiv rea. Dumnezeu sau zeii erau în altă lume, iar aceasta e cea rea şi trebuie să scapi din ea cu orice preț, nu mai e nimic pentru tine aici. Răsplata sau pedeapsa felului cum ai aplicat regula de aur erau ceva mult prea îndepărtate de tine, erau în lumea cealaltă, fără nici o legătură cu legile naturale de pe planeta asta şi într-o comunitate complet diferită de cea în care trăiai. Regula de aur exista şi în credințele mântuirii, dar ca şi ceva prea abstract, nu ştiai cum se aplică exact, consecințele ei nu erau practice, nu ştiai ce e lumea aialaltă şi cum te vei raporta la Dumnezeul ăla mare şi tare, cu alte cuvinte această lege nu te stimula cu nimic să îți pese de mediul în care trăieşti sau de bunăstarea celorlalți. Din partea ta, a nefericitului în căutarea mântuirii, cu cât dispărea lumea asta mai repede cu atât mai bine, iar ceilalți erau în competiție directă cu tine.

Spre deosebire de animism, în aceste două tipuri de credințe apăreau din când în când mari gânditori, sfinți, asceți care au ajuns la un nivel ridicat de inițiere, modele demne de urmat. Printre învățăturile şi faptele lor se poate întrezări nivelul primitiv de relaționare cu celelalte ființe vii, în care toate sunt de importanță egală în fața legii, iar pentru tine ca om celelalte ființe sunt subiecte cu care poți rezona în egalitate: Chuang Tze care nu ştia dacă e Chuang Tze sau fluture (şi episodul cu peştii) sau Sfântul Francisc de Assisi care predica păsărilor. Dar aceştia erau deja cazuri prea specializate, era peste puterile oamenilor obişnuiți să ajungă la nivelul lor, erau prea ignoranți pentru a înțelege şi transcende cultura.

Cea mai virulentă şi violentă tradiție a mântuirii e creştinismul, şi din lupta care s-a dat pentru uciderea lui se naşte următoarea interpretare a regulii de aur, modernismul (consumism, spiritualitatea=0, ateism, darwinism social). Lumea asta e tot ce există, tu eşti propriul tău scop, nu eşti decât un animal egoist, lumea e doar o resursă care ori e nevie ori e inferioară, neevoluată. Acum totul e o competiție şi pot să încalc regula de aur că nu voi fi pedepsit. Din cauza etapelor anterioare omul crede că urmările acestei legi i se aplică doar după moarte, şi cum în viziunea modernă după moarte nu e nimic, poți să nu respecți regula deloc. Omul nu mai este creatorul culturii, e prea slab pentru a se ridica deasupra ei şi devine un obiect dominat de aceasta, un mijloc prin care cultura se autoreproduce. Cultura creează omul pentru cultură.  Eu, omul, nu mai înțeleg ce-i cu lumea şi legile ei, inclusiv regula de aur, dar cultura mă înțelege pe mine, ştie că sunt confuz pentru că sunt o creație imperfectă, un produs de prelucrat.

Dar odată cu dezvoltarea ştiinței, la cunoştințele vechi s-au adăugat altele noi, alte aplicații ale legii şi descoperim în fiecare zi moduri foarte diferite în care ceea ce facem se întoarce la noi în timpul vieții şi cauze ale nefericirilor noastre în felul cum au trăit cei de dinainte. Poate nu ne place lumea asta, dar toate ştiințele ne arată cum tot ceea ce facem se întoarce asupra noastră. Aici, acum şi imediat. Cum îți creşti hrana îți influențează sănătatea, cum ai crescut îți influențează cele mai importante aşteptări din restul vieții, cum te îmbraci sau cum vorbeşti la interviu determină rezultatul interviului mai mult decât ceea ce ştii, ceea ce vezi determină cum vezi. Primeşti un flux continuu de informații despre relații şi conexiuni de care nu ştiai că există deşi erau în tine dintotdeauna.

Într-un anumit fel, poate că ne întoarcem de unde am plecat, la un fel de animism, pentru că totul se arată a fi conectat şi influențat, la o nouă concepție despre ceea ce te face să fii om şi ce e lumea. Această concepție nu are un nume propriu, altul decât „lumea” sau „aşa e”, „aşa vedem noi”, la fel cum nici primitivii nu aveau un termen special pentru filozofia cu care vedeau ei lumea. Poate că asta va duce la o revenire a regulii de aur din sferele înalte ale filozofiei în care au ridicat-o modelele de gândire anterioare, la un nivel mult mai personal, cum era înainte, doar că acum vom şti mai multe despre ce înseamnă ea şi cum trebuie aplicată. Şi ne întoarcem de unde am plecat, dar cu mai multă experiență şi spirit prevăzător.

Copilăria şi educația

Copilăria şi educația unui om civilizat sunt marcate de momente de violență din partea autorității (societatea, şcoala, părinții, alți copii) îndreptate către copil la o vârstă prea mică pentru ca acesta să înțeleagă anumite concepte sau să fie capabil de anumite raționamente. El nu ştie de ce e abuzat, mintea lui doar a înregistrat fără să înțeleagă scopul şi motivația abuzului. Ideea proastă de la care se porneşte este că dacă un copil s-a născut are deja un creier perfect format şi trebuie doar învățat amănuntele treburilor.

Evoluția cerebrală continuă mulți ani după naştere. Asemeni fiecărui alt individ din fiecare altă specie, şi copilul are nevoie de anumite condiții de mediu, condiții generale şi specifice (caracteristice speciei lui). Dacă aceste condiții se întâlnesc în copilărie, procesul de învățare, dezvoltarea egoului şi a conştiinței decurge de la sine, fără probleme, copilul învață natural ce are de învățat, interesul pentru un anumit lucru sau obicei i se trezeşte pe parcurs, treptat, nu trebuie să-i spună cineva ce să facă (trebuie să faci asta, trebuie să înveți asta, trebuie să fii aşa, trebuie să aştepți asta).

Dacă însă cultura pe care trebuie să i-o induci copilului este una nenaturală, construită artificial, în alte scopuri decât bunăstarea grupului şi a individului, copilul va avea dificultăți de învățare, nu va accepta noul set de reguli pentru că simte că nu sunt în regulă, nu e ceea ce se aştepta el, mintea lui nu e pregătită să învețe acele reguli. Atunci ele trebuiesc impuse prin violență, fie că e vorba de forța brută şi amenințarea bătăii sau de violență psihologică, deprivare afectivă, şantaj emoțional, îndoctrinare etc. Acesta e un abuz. Oamenii care abuzează au fost abuzați în copilărie (reciproca nu e întotdeauna adevărată). Pentru că violența reprezintă ceva ce copilul nu aştepta, el n-o înțelege şi în restul vieții va încerca să descopere care a fost rolul acelei violențe la care a fost supus în copilărie. De asta se întoarce la ea, e un comportament pe care în primul rând nu îl înțelege şi îi caută explicația, şi în al doilea rând violența e un model care funcționează pentru el într-o situație dată; nu caută în mod deosebit să schimbe răspunsul violent la un anumit stimul pentru că pentru el acesta e răspunsul normal la acel stimul, asta i s-a întâmplat lui şi până când nu conştientizează de ce i s-a întâmplat violența continuă să creadă că repetarea violenței e comportamentul normal.

Un om civilizat (domesticit) nu e un robot. El va căuta toată viața reîntoarcerea pe drumul pe care s-ar fi dezvoltat armonios, şi în fiecare moment instinctele lui tribale luptă să iasă din subconştient şi să se alinieze cu superegoul, eliminând conflictul psihic cu care suntem atât de obişnuiți. Ca să funcționezi după parametrii sistemului nu trebuie ca eul tău să fie identic cu Cultura-Mamă şi să-ți fie conştiința programată în întregime ca softul unui robot. E suficient să ai anumite segmente-cheie în minte care să nu-ți aparțină, segmente care ți-au fost programate prin violență în copilărie şi în fața cărora conştiința se opreşte şi apoi trece pe pilot automat, segmente în care nu tu gândeşti ci Cultura-Mamă. Automatismele acestea pot fi respectul sau frica de instituții (în funcție de clasa socială în care ai crescut), comportamentul în fața autorității (dacă i te supui automat, dacă te revolți apoi, dacă o conteşti în cele mai mici detalii), sexualitatea, credințele religioase sau atitudinea față de un pat nefăcut.

Vârsta la care copiii încep şcoala devine tot mai mică, de la şapte la şase, cinci, patru ani. Nu dintr-o conspirație satanică ci pentru că sistemul are încă nevoie de oameni care să funcționeze după cum îi trebuie lui. Pe măsură ce conflictul dintre eul cultural şi eul tribal se intensifică, indivizii şi apoi familiile devin tot mai disfuncționale şi acestea creează la rândul lor copii tot mai disfuncționali. Psihologia şi pedagogia ne arată că un copil dintr-o familie disfuncțională are mari şanse să ajungă disfuncțional la rândul lui, şi că rădăcinile problemelor sunt tot mai înapoiate în timp, tot mai adânci în vârsta pre-şcolară. De-asta sistemul se implică tot mai mult în educația copiilor, spre vârsta la care aproape ei nici nu ştiu că există şi când încă din punct de vedere biologic nu s-au format toate „punțile cerebrale” în creier, să se copieze în mintea copiilor dinainte ca influența părinților să apuce să se manifeste. E normal pentru el, de-asta îi spunem sistem, the man, societatea sau lumea asta, în loc să nu-i spunem nicicum.

Oamenii fac parte dintr-o specie de mamifere sociale care trăiesc în sistemul familiei extinse. Aşa au trăit maimuțele, apoi s-au coborât din copaci şi au trăit tot în familie extinsă, apoi s-au făcut hominizi organizați în familie extinsă şi Homo sapiens tot în familie extinsă a trăit, până când tribul nu a mai contat. În aglomerațiile urbane oamenii erau forțați de cultură să trăiască laolaltă chiar dacă erau din triburi diferite. După apariția specializării şi a scrisului bătrânii nu au mai fost utili. S-au organizat apoi în bresle, asociații, s-au legat prietenii bazate pe ideologii şi preferințe muzicale. Familia s-a restrâns tot mai mult, în perioada națională şi modernă a ajuns la familia nucleară (tata, mama şi copiii), apoi tata, mama şi un copil, apoi unul din părinți şi un copil, mame-surogat,  copii orfani, două mame sau trei tați. Încercări ale lui sapiens  de a-şi reface tribul. Cât timp un copil nu creşte în familia extinsă el va fi incomplet, va căuta ceva restul vieții, iar sistemul îi va oferi întotdeauna câte un răspuns, mai multă regularizare, mai multă educație, o modificare aici sau acolo.

Charles Eisenstein vorbea de scăderea randamentelor marginale. Aceeaşi lege se aplică şi aici: sistemul educațional devine mai invaziv în copilăria omului încercând să-i prevină viitoarele defecte de caracter, rezultatele vor fi tot mai departe de ceea ce se aştepta şi se impune un control tot mai mare pentru a obține rezultate tot mai mici. Eul singur e prea slab să reziste şi s-ar abandona Culturii-Mamă, automatismului, maşinii. Din fericire e trezit din letargie de eul tribal care îl atacă, îl ajută, îl construieşte şi-l deconstruieşte neîncetat.

–––––––––––

Mai multe detalii:

Cultura-Mama

Masina din cap

Disonanța cognitivă

Despre copiii si durerile negrilor

„In general beciuanii tin foarte mult la copii. Copilasul care se zbenguie printre picioarele oamenilor mari cand acestia stau la masa va capata negresit o bucatica buna. Dragostea beciuanilor pentru copii se datoreste probabil si modului lor patriarhal de viata. Orice copilas strain gasit pe teritoriul lor devine bunul intregii comunitati si faptul este imediat adus la cunostinta sefului. Baietii sunt mai doriti decat fetele. Negrii ii striga pe parinti dupa numele copiilor.  Pe primul nostru baiat l-am botezat Robert si dupa nasterea lui bastinasii ii spuneau doamnei Livingstone – pe care o cheama Mary – Ma-Robert, adica mama lui Robert.

Burii stiu din experienta ca nici o lege privind urmarirea sclavilor fugari nu poate avea putere in aceasta tara salbatica, unde prizonierilor adulti le e atat de lesne sa fuga. De aceea ei obisnuiesc sa ia in robie numai copii mici, care pot sa-si uite parintii si sa ramana pentru totdeauna sclavi. In casele burilor am vazut numerosi sugaci rapiti din satele indigenilor; […]

Printre bacweini bantuie foarte putine boli. Tuberculoza, scrofuloza, cancerul si holera sunt necunoscute, iar nevrozele si hidropizia cerebrala – foarte rara. Acum vreo douazeci de ani toata tara a fost bantuita de variola si pojar, care a secerat foarte multe vieti. […] Locuitorii unui sat ce fusese pustiit de o forma rebela si pernicioasa a bolii au folosit ca material pentru prepararea vaccinului puroiul unui bolnav la care infectia era deosebit de virulenta. Nu ma pot dumiri nici azi cum le-a venit in minte ideea vaccinarii; trebuie sa spun ca bacweinii practicau asemenea vaccinari inca de pe timpul cand n-aveau nici un fel de contact – nici direct nici indirect – cu europenii. […]

Ori de cate ori am fost nevoit in caz de boala sau accidente sa recurg la interventii chirurgicale, toti bastinasii, barbatii ca si femeile, au suportat durerea fara sa se schimonoseasca si fara sa scoata acele urlete care inaintea folosirii cloroformului in salile de operatie provoca adesea lesinuri printre tinerii studenti medicinisti. Femeile indigene se mandresc cu rezistenta lor la durere. Cand eram rugat sa scot un spin din piciorul unei fetite, o auzeam pe mama ei spundu-i: „Nu uita Ma, tu esti femeie si femeile nu plang”. Pentru un barbat lacrimile sunt o adevarata rusine. Odata s-a intamplat sa trec prin apropierea unei fantani adanci din desertul Kalahari in clipa cand un baietas care se jucase la marginea fantanii a cazut inauntru si s-a inecat. Dupa ce a devenit limpede ca nu exista nici o speranta de salvare, tatal copilului a inceput sa planga amarnic. Era manifestarea unei dureri sfasietoare si a fost singura data cand am vazut un bastinas plangand.”

(David Livingstone – Calatorii si cercetari in Africa de Sud).

Plansul este o adaptare evolutiva umana prin care cel care plange transmite semnalul ca renunta la lupta si ca se lasa in voia celuilalt sau asteapta ajutor din partea celorlalti. Din cauza asta este cu atat mai oribil comportamentul parintilor care continua sa-si abuzeze copii obligandu-i sa se opreasca din plans (sau considerand ca prin plans incearca sa-i manipuleze), cand de fapt copilul incearca sa opreasca agresivitatea indreptata impotriva sa din partea adultului. Mai mult, femeile nu pot dormi daca in camera se aude un copil plangand.  O femeie pe care o enerveaza cand copilul ei se smiorcaie isi neaga instinctul matern si natura umana.